Cred că scrisul, până la urmă, întristează cuvintele. Le îngreunează, de aceea probabil pare dificil să descoperi adevăratul umor din paginile scrise ale altora. Evadat pentru câteva ore din mrejele propriei singurătăţi, am înţeles că oamenii refuză să-şi divulge tonul grav şi că exterioritatea superficială pare nonşalanţă şi model de urmat. Sunt acei oameni, veseli tot timpul, sau eventual preocupaţi, ironici, cei cărora le tremură vocea chiar şi când iţi spun vreo poantă răsuflată sau când îţi explică viziunea lor pseudo-carismatică asupra unor puncte diverse de discuţie. Aceşti indivizi pot fi încadraţi fără nici o remuşcare în amara observaţie a lui Paler, care nota că „Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ.” Am văzut, în ultimele săptămâni, cum fiecare gând intim tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului său specific sau eventual să catalizeze acest exterior într-o viziune ansamblată pe natura lui. Am văzut cum ochii omului văd în exterior frământarea din interior. Arareori am văzut melancolie. Am senzaţia că, în tristeţe, omului i se construiesc haine nu pentru a se bucura de lume şi de ceilalţi, ci pentru a fi singur.
Cred că, în zilele trecute, m-am speriat de mine însumi. M-am gândit cum tristeţea apare de fapt atunci când viaţa pierde ceva din ea însăşi. M-am gândit la pierderile şi la câştigurile din urma paşilor mei. Nu ştiu dacă tristeţea mi-a fost vreodată stare de reverie, sau ceva difuz şi vag, la fel cum nu ştiu dacă există o scală pentru a-i măsura concentrarea sau adâncimea, dar cu siguranţă ştiu ca ea întotdeauna a fost de o seriozitate tăcută, ascunsă, închisă şi de o intensitate dureroasă. Nu ştiu dacă tristeţea mi-a fost vreun zid între două grădini şi nici măcar dacă ar trebui să vorbesc sau să scriu despre asta. L urma urmei, probabil că în orice clipă de linişte este puţină tristeţe. Cred că poţi fi îngândurat, afectat sau trist în orice loc din lumea asta, însă într-un plan restrâns, probabil că tristeţea se adânceşte. În singurătate recunosc că de nenumărate ori aud ecoul singurătăţii mele, şi totul pare mai amplu şi mai intens, la fel cum în spaţii deschise, printre alţi oameni, parcă melancolia creşte. Dar, parafrazându-l pe Marc Aureliu “Să te superi pe lume pentru asta, ar fi o prostie, ei nu-i pasă de asta.” Există un motiv anume pentru care am fost melancolici, sau pentru care ne-am întristat cândva. De fapt, concentrarea melancoliei poate fi direct proporţională cu cauza ei. Dar eu nu vorbesc aici despre melancolie, nici despre cei predispuşi parcă la asta. Ci despre tristeţe. Asta pentru că stările melancolice îmi par superficiale, îndelungate în timp şi nefondate, lipsite de o intensitate particulară. Fiind îndelungate, stările melancolice ajung să uite de fapt motivul iniţial care le-a provocat. Tristeţea adâncă, dar scurtă şi intensă, probabil că niciodată nu va exploda sau răbufni. Se va stinge în fiecare dintre noi.
M-au scuturat mai multe feluri de tristeţe. Nici nu am plâns şi nici nu am răbufnit. Şi am învăţat că nu voi putea spune nimănui atâtea cuvinte şi fraze încât să înţeleagă ceva în termenii propriilor sale gânduri. Bucuriile fiindu-mi rare, am ajuns să le regăsesc până şi în durere. Sigur că, nu am stat niciodată să îmi număr rănile, şi am mers mai departe. Probabil că mâine voi face la fel. Şi poimâine şi aşa mai departe. Iar oamenii continuă să-mi spună lucruri fără sens. Oamenii par că se bucură. Că nu au cunoscut niciodată clipele de amărăciune. Agitaţi, îşi canalizează atenţia înspre dialoguri şi subiecte de discuţie interminabile. A durat ani de zile până mi-am dat seama că nu am cui spune ceea ce îmi doresc să spun. Ar fi trebuit să mă apăr mai degrabă şi să-mi însuşesc Filtrul Triplu, din trecutul lui Socrate:
“În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi, o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof şi l-a întrebat: - Ştii ce-am auzit despre prietenul tău? Înainte de a continua, Socrate i-a replicat: - Stai puţin! Înainte de a-mi spune ceva aş dori să facem un test. Se numeşte testul Filtrului Triplu. – Triplul Filtru?, a întrebat mirat acesta. – Exact, a continuat Socrate. Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care eu îl numesc testul Triplului Filtru. Primul filtru este Adevărul. Deci, eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat? – Nu, îi răspunse pe loc omul. Ştii, de fapt eu doar am auzit despre asta şi... – În regulă, i-a răspuns Socrate. Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu. Atunci hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Bunătăţii. Aşadar, ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun? – Păi nu prea, din contră... – Deci, a continuat Socrate, să înţeleg că vrei să-mi spui ceva rău despre el dar nu eşti sigur dacă este adevărat. Totuşi, să şti că poţi încă să treci testul, deoarece mai există şi un al treilea filtru. E filtrul Utilităţii. Te întreb aşadar, ceea ce vrei să îmi spui despre prietenul meu îmi va fi de folos? – Nu, nu chiar. – Bine, a concluzionat Socrate. Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, şi nici de folos, de ce mai trebuie să îmi spui ceva?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu