Fericirea este ca mărţişorul. Un obiect mic, pentru persoana care-l primeşte, preţios ca semnificaţie. Eu am fericiri din ăstea mici, ca mărţişorul. Nu am o fericire cu care să-nconjor pământul. Fericirea mea e un amalgam de bucăţele. Eşti fericit din nimicuri până la urmă. Fericirea n-am căutat-o niciodată cu lumânarea. Fericirea nu se găseşte în piaţă, de vânzare. Nu m-am întrebat niciodată dacă sunt sunt sau nu fericit. Nădăjduiesc că fericirea ne-o facem, într-un fel, noi înşine. Dar fericirea o vom întâmpina abia după trecerea mai multor obstacole. Cumva, trebuie să vină un „ceva” peste tine, o melancolie. Poate o nenorocire. Nenorocirea este un ingredient necesar oricărui om viu. Ea este muza literaturii, picturii şi a muzicii, este o mică forţă pe care se vor sprijini mai târziu ideile noastre aparte şi trăirile cele mai autentice. M-am întrebat mereu dacă, de fapt, noi, oamenii, vom alege un creier amorţit de aspirină sau un izvor al creativităţii care se hrăneşte din melancolie?
Poate că ar fi momentul să ne eliberăm de lanţurile „gândirii noastre pozitive”, pe care ne-o inspiră fiecare reclamă, film sau carte orientativă, şi să acceptăm tristeţea noastră profund umană. A fi fericit câteva secunde presupune, nu în rare cazuri, clipe de nostalgie uşoară, de melancolie. Şi eu, spre exemplu, sunt fericit gândindu-mă la o femeie care astăzi nu mai este printre noi. O femeie a cărui chip prelung avea ceva din femeile pictate de Modigliani. Lipsa ei mă întristează azi, dincolo de zâmbetul unei fericiri de altădată. Putem fi fericiţi din amintiri sau din prezent. Deopotrivă, putem fi întristaţi din aceleaşi motive.
Am fost fericit de multe ori, dar pentru puţin timp. Cumva, asta mi-a afectat memoria. M-a obligat să-mi reconstruiesc, bucată cu bucată, trecutul şi prezentul luminos. Poate tocmai de aceea, am fost fericit în faţa primului răsărit de soare alături de bunicii mei pe câmp, în faţa victoriei României la fotbal în faţa Argentinei, în faţa vizionării primului episod din Sailor Moon, în faţa primului concurs şcolar câştigat, în faţa primei ţigări fumate pe-ascuns alături de un prieten nepotrivit. Fericirea mi s-a construit din numeroase impresii plăcute. Dar poate din aceleaşi momente mi s-a tras şi melancolia. Ca să vă explic punctual, fericirea ultimei nopţi de dragoste alături de femeia iubită mi-a smuls o gravitate profundă. La fel şi rolurile interpretate de Cate Blanchett, pentru mine, cea mai frumoasă femeie din lume. Fericirea în bucăţele nu e niciodată contabilizată. E eclipsată de marile momente de durere din viaţa noastră. Minuscula fericire reconstruieşte fiecare trăire melancolică pe care o vom experimenta mai târziu. Altfel spus, unii se bucură când ascultă muzica Madonei, iar alţii sunt cuprinşi de bucurie dacă-l ascultă pe Bach. Drama este că în cercul pasionaţilor de muzica Madonei există o multitudine de posibilităţi de a cunoaşte oameni, în timp ce dincolo, şansele se împuţinează. Tradus diferit, cu cât ai o inferioritate mai largă, mai bogată, cu atât găseşti mai greu ce ai nevoie pentru a fi fericit. Şi nu poţi nici măcar să cobori ştacheta.
Fericirea trebuie s-o împarţi şi-n doi uneori. Atunci când iubeşti o femeie cu predilecţie. Îmi amintesc cum am locuit mult timp alături de o femeie. Am priceput atunci că micile momente de fericire pot fi trăite atunci când două suflete ce se-ndrăgesc înţeleg, inconştient sau nu, că în dragoste, există o fericire comună ambelor părţi, şi două fericiri pliate pe simţirea fiecăruia, care întreţin de fapt fericirea comună mai sus pomenită. Ţin minte cum eu obişnuiam să scriu la calculator, iar ea la laptop. Alteori, eu citeam în bucătărie, iar ea în sufragerie. Erau zile când vizionam de unul singur câte un film atunci când ea era adormită. Şi parcă ea ştia toate astea. Cel puţin, se putea deduce asta din zâmbetul ei adormit, când mă ştia acolo, în lumea mea. Dar fericirea îşi făcea loc şi-n interstiţiile vieţii noastre comune. Obişnuiam să împărtăşim fiecare emoţie puternică. De multe ori, dacă la televizor se difuza ceva emoţionant alergam după ea în bucătărie şi vizionam împreună secvenţele respective. Parcă revăd şi primele ninsori, când ascultam îmbrăţişaţi câte un cântec special. Eram fericiţi chiar şi în polemicile noastre cotidiene. Fericirea asta măruntă, consolidată din mici slăbiciuni, din gesturi, tabieturi, te conduc spre o înţelegere mai profundă a cursului vieţii tale.
Fericirea măruntă te poate orbi. E meritul melancoliei şi tristeţii umane că remediază această delicată situaţie. Patru ani de dragoste construită, pot dura tot atâţia pentru înţelegerea ei, pentru preţuirea ei. Pentru rememorarea secundelor uitate. Există un frumos dicton indian care spune că „durează tot atâta timp suferinţa în dragoste cât timp a durat construirea ei”. Cred că tristeţea din zilele noastre e mult mai expusă atenţiei celorlalţi decât acum ceva vreme. Se spune că lumea de azi e mult mai înstrăinată, mai alienată, şi că a dispărut comunicarea vie, emoţională. Eu cred că de fapt suntem la fel de singuri ca întotdeauna. Şi că azi ne comunicăm unii altora mai eficient această singurătate. Ne-am rafinat mijloacele de expresie a nefericirii.
Unii cataloghează fericirea altora drept stupidă. Asta pentru că imaginea fericirii celuilalt este de multe ori nefondată. Frecvenţa unei relaţii şi apropierea fizică nu garantează o bună apropiere şi nici pe departe fericire. În fond, îmi văd vecinul zilnic, îmi zâmbeşte ca şi cum ar fi fericit, dar seara îl aud cum îşi bate prietena. Cunosc atâţia oameni care nu prea au ce să-şi spună, sau ce să-şi vorbească, şi care pretind că se iubesc nespus. Fericirea noastră se defectează pe fundamentul că relaţionalul nostru este azi ca un câmp sălbatic, ca un maidan. Fericirea mea a avut ca sursă compania unui om care să mă înţeleagă şi pe care să-l înţeleg şi eu. Nefericirea mi-a survenit dintr-un motiv asemănător, fiindcă uneori nevoia de sociabilitate creşte în noi şi ne însoţim cu cineva nepotrivit la dialog, la opinii sau valori. Nefericit am fost şi când, vorbind cu cineva, am realizat că de fapt, nu comunicăm. Au fost clipe în care am făcut un imens efort în a rezista tentaţiei altuia, rămânând singur. Am făcut o virtute din tăria de a căuta şi a sta în prezenţa unor oameni care sunt cel puţin ca mine sau care-mi sunt superiori. Cu proştii devii prost. Mai nefericit decât ieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu