E o repetabilă zi, şi totuşi atâtea tresăriri încă mai există în mine. Ştiu, am crezut atâta timp că iubindu-te nu voi putea desena un alt colaj, o altă lume, un alt eu. Credeam că voi rămâne fără nimic. Şi o vreme aşa a fost. Resimţeam trecutul acela în care toate celulele mele, tot sângele meu îţi slujea ţie: ca să poţi păşi singură, să ridici tivul pleoapelor, să mă poţi părăsi.
Mi-am asumat acea gravă şi adâncă libertate de a nu te opri, de a nu te urma, de a te înţelege. Am încercat să văd prin ochii tăi lumea din jur şi mai ales... să aştern tăcere peste toate concluziile nescrise între noi. Azi gustul amar al cafelei mă urmăreşte până sună clopoţelul zilei de mâine. E mult soare în albastru, se veştejesc curţile şi toată copilăria mi se mută aproape. Ea, îmi reaminteşte că şi singur poţi vedea lumea, de la nivelul buburuzelor fără zbor, ori că palmele mele de copil se sprijineau nu demult inventiv peste frunte. Ca să facă loc seninului, ori pentru ca ecoul vieţii să-mi umple anii. Să-mi umple golul lăsat de tine. Sunt astfel de sensuri cele care mă ajută să-mi lărgesc inima şi să strâng la piept o bucată de cer.
Nu cred că aş vrea să te revăd. Nu mi-ar plăcea să stăm iar ca două biblii deschise, faţă în faţă. Ca două biblii ce nu se mai pot citi una pe alta. Vezi tu, în fiecare zi am învăţat să mor. Ca să pot suspenda timpul din urmă şi tăcerea nevenirii tale. Cunosc fericirea ta, şi o resimt în nări, de la distanţă. Accept tot ce mi-e străin, strâng bucurii mici, care usucă orice vindecare. Autodidact, azi nu mai pot visa în voie la tine, la pielea ta din catifele calde, la râsul tău perlat, la gândurile tale şlefuite în bazalt. Te uit şi uneori uit şi să respir. Nu localizez fereastra, dar vreau ca atunci când o voi face să-mi scrii cu degetul pe ea, în ultima noapte aleasă de tine, ca să ştiu că sunt viu dimineaţa, când voi citi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu