Trei cuvinte, viața-ntreagă, (două puncte): îmi ești dragă

gura-nchisă, cochilie,

strânge-n pumn inelul moale

și-n nisipul palmei, astre

se încolăcesc domoale.

genele, din solzi de pește,

gustă stelele de mare;

printre rocile de calcar

râde verdele-n izvoare.

adă-ți mâna la ureche:

simți? îți bate marea-n piept.

cânt de apă, glas de sare, 

melcul urcă-n ochiul drept.

 

Impresii fixate după meridianul Greenwich

Vecinii mei și-au spălat la mașină creierii și lenjeria. Momentan miros a balsam. Seara, se uită la tv cu ochii scobiți de fotosferă. Ironic sau nu, trăim cu toții într-o lume desenată cu cretă pe trotuar. Realizez cât de mult iubim canicula și câinii vagabonzi ce traversează trecerea de pietoni. Locuim într-o cutie fără acoperiș, în care iarna ninge numai când nu trebuie și în care vara se evaporă odată cu berea. Nu înțelegem și nici n-am înțeles vreodată de ce lumea ne decupează visele cu o foarfecă zimțată. Sau de ce fluturii se lovesc de blocurile gri-albastre-portocalii recondiționate de pe bulevardele mari. Nouă ne plac bulele de Cola din paharul transparent și cafeaua cu biscuiți de sâmbătă dimineața. Pe noi ne amuză scaunele care scârțâie la cinema când toți ne călcăm în picioare. Covorul nostru roșu sau verde din baie ne-a absorbit picăturile de apă călâie din tălpi și ne-a păstrat amprentele greoaie. Pe noi ne impresionează indivizii prostuți care știu mai puțin decât puținul nostru, suntem iresponsabili dar agreabili. Ne logăm pe Facebook de pe mobil sau de pe tablete, ne verificăm mailul de yahoo în fiecare dimineață pentru că noi ne scriem reciproc și la ore diferite, dar fixate după meridianul Greenwich.

 

 

Tenișii cu care am levitat deasupra aragazului

Cu tenișii ăștia m-am plimbat

sute de kilometri în jurul casei

ca să găsesc Groapa Marianelor

sau orice altă cale

spre centrul Pământului

tenișii ăștia s-au rupt în călcâie

și pleoscăie ca o gură de femeie

ca un picior de bărbat sănătos

datorită lor n-am înnebunit

datorită lor am învățat să privesc

peste umăr și să mă strâng singur de mână

să zicem că nu mă interesează nici o atingere

nici un fel de privire

să zicem că am acceptat cușca asta plină

de vopsele fără obiecții

să zicem că am din ce în ce

mai puțini prieteni și nici un dușman

cu ei voi fugi din nou

pe ei îi voi săruta în talpă seară de seară

în tenișii ăștia din ce în ce mai strâmți

în care îmi voi înfige dinții și ghearele

pentru că cineva le coase călcâiele

când eu levitez cu picioarele goale

deasupra aragazului

și-apoi mă încalță la fel cum ar schimba un bec

cineva care nu vrea să-mi facă rău

nu, nu,

nu vrea să-mi facă rău,

nici măcar să mă înțepe în talpă

ca să vadă dacă sunt viu.

Frânturi din propriul meu remake

Zâmbetul tău hostess îmi vinde imaginea efectului cosmetic al verii.

E luni și  magazinul cu partituri are programul scurt și mă gândesc

că unghiile tale de sticlă se mulțumesc ziua să pozeze în vitrină.

Pentru tine iubito aștept să-mi crească cuvintele, să se așeze

fiecare pe la casele lor, ca elementele pure în tabelul periodic

pentru tine iubito sunt amintirile celui care vreau să uit că am fost

aventurierul-dement și visul neastâmpărat al lunilor de august

mai nou poezia e acea diagonală a nebunului ce se deschide

ca o venă spre lume.

Palmele mele fac autostopul pe drumul mătăsii așteptându-ți

călăuzele oarbe date cu burberry pe interiorul încheieturilor și eu

mă simt ca melomanul capriciilor cu teme minore învățate inconștient

din clasicii jazz-ului, sau ca nota falsă din fugile tale cu un partener de bossanova.

“Don’t be sad, don’t be blue, Frankenstein was ugly too”, e citatul

pe care am ales să nu ți-l spun,

niciodată.

Tu plângi de fiecare dată când îți spun Penny Lane sau Moon River,

realizez că asta îți aduce aminte de peștișorul oranj găsit pe covor

într-o seară-mpreună în ziua de luni în care bolul lui gol încă exista

și strălucea ca o lună reflectată în capacul vechiului meu blüthner.

Sărută-mă și roagă-te de mine să te plimb cu căruciorul prin real prin parcare

ori la kaufland printre băltoace – să fac capturi fotografice ale unui asfințit

narcisist care-mi răstălmăcește spațiile albe dintre cele nouă cuvinte

ale ultimului haikai.

Leagă-te de mine cu lanțuri ca protestatarii green-peace și

povestește-mi despre Nastasia Filippovna sau despre Katerina Ivanovna

ori despre cele o mie de ruble malefice, mai pune puțină dezordine printre

prioritățile mele și miră-te apoi unde dispar nocturnele din

partiturile arse dintr-un exces de nebunie, născut din gândul că

oamenii vin și pleacă din viețile altora în timp ce

un ceas stricat arată de două ori pe zi ora exactă.

Ești atât de frumoasă în a unsprezecea duminică după rusalii și

mă întreb dacă nu mi se pare că semeni cu frumușica aia din

Breakfast at Tiffany’s.

De câte ori îmi amintesc asta începe să mă doară capul, mai ales

acum, când scriu şi îmi pun compresă o doză de heineken.

Recunosc că mi-e frică de ziua în care – ca o profă de engleză nesatisfăcută

de răspuns – mă vei privi în ochi şi-mi vei spune rece: 
s-o-m-e-b-o-d-y-e-l-s-e.

Nu ştiu cum să-ţi spun că stau cu televizorul deschis cu sonorul luat

numai că îl aud păcănind şi până ce îmi sună mobilul mă rog să fii tu la

capătul firului.

Te-am visat recent că erai a famous billionaire şi-ţi petreceai vara într-o

insulă exotică şi într-un hotel all inclusive în care tipe mai frumoase

chiar decât la televizor figurau printre felurile bufetului suedez şi acolo

m-am străduit să-ţi spun că scriu scenariul unui film în care dragostea

se desfăşoară pe o cale ferată pe care ne pierdem la orizont ţinându-ne de mână

dar fiecare pe şina lui, într-un echilibru precar, şi că

pe genericul de sfârşit glisează în sus rânduri cu nume minuscule, eclipsate

la sfârşit de numele tău, care m-am gândit că ar trebui să fie

Holly.