sâmbătă, 29 martie 2014

Ca două sfere




ție mi-a fost dor să-ți scriu
două, trei, patru cuvinte.
oare ce faci azi?
zâmbești?
de ce zâmbești?
ai și tu un trup la fel?
iubești la fel?
sau ai o privire îngândurată când ești singură?
te joci?
de ce te joci?
joacă-te atunci
până la capăt
și lasă-te iubită.
spune-mi atât:
mi-ai fi cândva iubită?
pentru că eu, încă de dimineață,
cu fruntea în apă
pândesc o nuntă ca un pește beat
ba chiar regret că nu îți sunt profesor de pian
ca să ascund notele în jartierele tale fierbinți
sau între sâni, în timpul unei sonate,
numai ca să mai câștig timp,
timp alături de tine,
timp în care să învăț cum e
a iubi cu perna pe față
când cerul ți se plimbă pe trup
ca un gând pierdut în furtuna cărnii.
zâmbești?
de ce zâmbești?
nu zâmbi prea mult!
mă dezarmezi.
mă transformi.
devin tot mai terestru
iar tu tot mai plantată în lucid
conștientă de erezia unei discuții despre noi
noi... ce vorbă complexă!
pluralul meu e noi
te-ai gândit puțin la asta?
eu uneori.
în schimb m-am gândit și mă gândesc mereu la tine
atât de mult încât
mi-e teamă să mor fără să fi făcut
poezie
cu toate cuvintele pe care le știu.
mai ții minte?
nouă niciodată nu ne-a fost teamă
să umblăm desculți pe caldarâm
-
și obișnuiam să înghițim sfere
ca să putem pluti.
și plutind cu tine de mână
am realizat prima oară
că sunt ușor,
că aș putea să te îmbrățișez
în fiecare seară
fără să te doară.






6 comentarii: