vineri, 30 mai 2014

Exact-exact cum ți-ai imaginat





Mi-e și jenă să îți spun. Imaginează-ți că a venit din senin într-o zi, în cea mai obișnuită zi, în cea mai banală zi dintre toate zilele banale, și mi-a zis că ar vrea să facă dragoste cu mine, să mă tăvălească, să-mi scuture balamalele, să-mi facă o verificare tehnică și toate cele. Apoi, s-a urcat pe birou și a cântat, și a dansat, și mirosea a frunze de lămâie, și a trup spălat de mare, și credeam că e beată, drogată, plecată de-acasă, însă când s-a dezbrăcat am simțit că sunt eu și beat și drogat, și plecat de-acasă, și n-am mai așteptat să mă mai roage o dată, devenise frumoasă, regină, regină malgașă, regină mayașă, regină amazoană, regină mamă, sirenă, stăpână, așa că înfocat, prea înfocat, am luat-o îndată. Am luat-o pe sus, am luat-o mai în jos, iar mai în sus, și apoi ne-am dus, ne-am tot dus, până în cel mai dulce păcat. Ea era efectiv nebună, nebună-nebună, iar eu eram bărbat, bărbat de bărbat, și-ntr-un târziu am dus-o acasă la mine, am întins-o pe pat, și-am tot repetat, și-am tot repetat, până când dragostea de toate cele pe amândoi ne-a învățat, până când ne-am știut pe de rost fiecare, prin urmare totul s-a petrecut exact-exact cum ți-ai imaginat.





joi, 29 mai 2014

Oriunde ai fi, oricine






În seara asta, nici prima și nici ultima fără tine, mă gândesc la tine, dragostea mea, oriunde ai fi, oricine ai fi, mă gândesc la cel care încă te vrea, la cel care încă te are, la cel care nu te mai poate avea. Mă gândesc la mine, la noi, în timp ce greierii cântă o partitură stranie, și păsările dorm, în copacul din fața ferestrei mele, și lumea doarme, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, iar în depărtare se aude un soi de lătrat, dar lumea nu se trezește, și nici tu, dragostea mea, oriunde ai fi, oricine. În seara asta mă simt luminat și poate că luminez ca un înger coborât în visul virginei, ba chiar aș vrea să te luminez și pe tine, oriunde ai fi, oricine, dragostea mea, în seara asta care s-a întins peste lume, să rup barierele distanței dintre noi, să nu mai fie nici o distanță între tine și mine, ca și tu să mă luminezi cu dragostea ta, ca și tu să mă luminezi oriunde aș fi și oricine.






 

Când îmi citești cu toate anotimpurile care te-au bucurat




Când îmi citești pagini întregi din cărțile tale preferate, cu vocea ta radiofonică, întorcând colțul paginii cu degetele tale moi, neastâmpărate și explozive, și fotografice, desigur, când mă fixezi undeva la picioarele tale, ca pe o sălbăticiune proaspăt domesticită, ei bine, abia atunci realizez că ești frumoasă ca o dimineață de vară, la munte, la mare, că ești frumoasă ca un răsărit de soare, frumoasă ca orașul care se trezește la viață, ca faleza invadată de trupuri bronzate, ca limpezimea apei, ca primele valuri trezite de țărm. O faci de parcă te caută iubirea și-ți lasă urme de pași pe nisip ca s-o găsești, adică pur și simplu îmi citești ca unui iubit pe care trupul tău a pus monopol, ca și cum ai reconstitui cel mai reușit sărut al nostru, îmi citești relaxată, detașată, de parcă nici n-ai ști că în jurul nostru se deschid cu punctualitate umbrelele, cafenelele, că se avântă pescarii în larg, știi tu, la ora fixă când yahturile se aliniază la start, spre lumea cea bună, când muzica vieții începe, răsună, și bucuria se întinde, și se dilată, și se înalță în suflet, ca o pereche într-un parasailing direcționat spre cer. Și mi se pare, ascultându-te supus, că tu îmi citești cu intenția vădită de a mă conduce spre al nouălea cer, că îmi citești probabil cum citesc mamele de îngeri, în zilele cele mai limpezi de sărbătoare. Că îmi citești cu trupul tău ars de soare, cu sânii tăi goi, plini de săruturi, cu zâmbetul tău care vindecă, cu îmbrățișarea ta alinătoare, prescrisă numai mie, ca un tratament super-eficient pentru serile când tristeți nespălate duhnesc pe sub ferestre și îmi dau târcoale. Pesemne și probabil că tu îmi citești cu toată ființa ta, cu toate anotimpurile care te-au bucurat, căci numai așa se explică de ce îți cresc aripi în fiecare seară, sau de ce mă dezbraci cu atâta știință cu iubirea ta toată, încapsulată, natural, în iubirea mea cea mai mare.  





 
 

miercuri, 28 mai 2014

Când nu există o contraofertă comparabilă cu dragostea ta




Unii bărbați își aduc zi de zi servieta la muncă, alții mașina, alții zâmbetul, iar alții împrumută ceva din frumusețea femeilor cu care trăiesc, poate un zâmbet, poate ceva blând, euforic, ceva aparte, o scânteie, ce luminează centimetru cu centimetru întreg perimetrul de lucru. Eu, în schimb, sunt în dilemă, adică nu pot să împrumut nimic din frumusețea ta, nimic, nu știu ce să iau de la tine, ce pot să îți dau, pentru că și în iubire există cerere și ofertă și nu poți oferi decât ce se cere și nu poți cere ceea ce nu ți se va oferi niciodată, asta am înțeles mai demult. Dar cum rămâne totuși cu zâmbetul tău care mă întâmpină zilnic, cum rămâne cu trupul tău care se dezgolește noapte de noapte, cum rămâne cu sufletul tău în care sufletul meu se desfată? Inconștient, mimetic, îl iau cu mine în fiecare dimineață, ca pe un gând tras la indigo după gândul tău, de un sfânt, cu bucurie, ce intermediază bursa sentimentelor dintre noi doi, cererea și oferta, oferitul și primitul. Poate că tocmai sentimentele determină gândirea noastră, și nu invers, iar noi credem că ele ne sunt date doar spre a fi împărtășite. Dar eu știu că iubirea e iubire doar atunci când exclude gândirea, deși o gândire fără iubire nu e gândire, și poate de aceea nu pot să iau din frumusețea ta nimic, pentru că știu că nu există pe lumea asta o contraofertă comparabilă cu dragostea ta, și, la fel, cum îmi bat pentru tine inima nu-i inimă să mai bată.






marți, 27 mai 2014

O lume în care să pun toate gândurile să mă copilărească





E timpul să mă confesez. E timpul să admit că nu am mai fost în copilărie demult. Că nu am mai bătut demult la ușa întredeschisă de după care visele au zbughit-o în lume să o cucerească. Că nu am mai scotocit demult prin sertarul cu fotografii alb-negru în care viața apare totdeauna color și plină de miracole. Ar trebui să îmi fac un harakiri moral. Un mic proces de conștiință. Ar trebui de fapt să-mi fac timp pentru toate acele timpuri atemporale. Ar trebui să îmi fac timp. Îmi spun asta de parcă și timpul se face așa cum faci un ceasornic, un orologiu, care măsoară mereu alte timpuri. Ar trebui să îmi fac timp, îmi spun, un timp numai al meu, o lume numai a mea, și să intru în ea ca într-o împărăție din care a fugit împăratul. O lume în care să-mi fie slujnice amintirile, și visele să îmi slujească. O lume în care să cer să mi se aducă toate jucăriile, să cer să mi se aducă toate bucuriile, o lume în care să pun toate gândurile să mă copilărească, iar tu, ca o frumoasă adormită, să m-aștepți în extaz ca pe un prinț călare pe calul lui alb.



 
 

luni, 26 mai 2014

Discurs de gratitudine în fața ferestrei



În primul și în primul rând vreau să-i mulțumesc mamei mele că m-a făcut frumos, deștept, sănătos, că m-a așezat în primele rânduri la școală, în iubire, în viață, în sala de teatru, îi mulțumesc că m-a făcut din iubire cu iubire și pentru iubire. Tot în primul rând, vreau să-i mulțumesc tatălui meu că m-a făcut frumos, deștept, sănătos, că mi-a arătat coperta primei carți, că a intrat cu mine prima oară pe ușa bibliotecii, în curtea școlii, în sala de cinematograf, că m-a învățat cum să le vorbesc oamenilor, cum să-i ascult, cum să-mi leg șireturile, îi mulțumesc că m-a făcut cu iubire și pentru iubire. În al doilea rând, vreau să le mulțumesc profesorilor mei, că mi-au fost exemplu de verticalitate morală, că m-au făcut să iubesc ordinea, curățenia, disciplina, lumina, cartea, scrisul, autenticul, că m-au făcut să detest abuzul, statul și legile lui, excesul, că mi-au dat imbold spre litere, spre literele numelui tău. În al treilea rând, vreau să le mulțumesc prietenilor mei care au înțeles că prietenia e mai presus de toate, că au înțeles că sunt așa cum sunt, o palidă fărâmitură de iubire pe acest pământ, o trestie schimbătoare în bătaia vântului, le mulțumesc că m-au suportat din când în când. În al patrulea rând, vreau să le mulțumesc femeilor care m-au iubit, că m-au învățat să prețuiesc sărutul, patima, trupul, atingerea, confesiunea, tăcerea, că au fost cu mine în cele mai frumoase anotimpuri, în cei mai frumoși ani, în cele mai frumoase locuri, și lor le mulțumesc că m-au iubit cu iubire și pentru iubire. Nu în ultimul rând, vreau să le mulțumesc cititorilor mei, că mă suportă, că îmi parcurg rândurile, nostalgiile, iluziile, fantasmele, temerile, bucuriile, că au călătorit deja cu mine prin pragul mai multor ani scriși, prin cele mai frumoase sau înfricoșătoare emoții, prin tunelele din spatele cuvintelor, prin ceruri și pământuri, prin nori și sentimente, le mulțumesc pentru încredere și loialitate. Vă mulțumesc tuturor, vă mulțumesc cu inima cât un purice și cu pălăria scoasă, dar refuz orice laudă, pentru că iubesc și iubirea nu se laudă.