sâmbătă, 26 decembrie 2015

Toate cele o mie de nume ale dragostei





Ar trebui să știi că te iubesc. Că te iubesc așa cum sunt. Că te iubesc chiar dacă nu cred în Dumnezeu, în viața de apoi sau în reîncarnare. Că te iubesc chiar dacă nu cred nici măcar în destinul celor care scriu. Peste o sută de ani nouă scriitorilor probabil nu ni se vor mai putea citi nici măcar numele pe pietrele de mormânt. Crivățul și zăpezile ne vor șterge din memoria lumii toate urmele. Shakespeare, de exemplu, a reușit să învingă torentul timpurilor nu prin volutele limbajului său de artist, ci prin universalitatea caracterelor pe care le-a descris. Întotdeauna farmecul inefabil al unui stil moare primul. Peste o sută de ani, scrierile mele și toate poemele pe care ți le-am închinat vor fi doar cuvinte fantomă bântuind nostalgiile unor străbunici. Puștanii vor ieși în fața zgârie-norilor din ghetouri să fumeze alte droguri și să asculte alte muzici... Nici măcar în forța ta indestructibilă nu cred, în spiritul tău învolburat și iscoditor sau în imploziile dragostei tale înnăbușite, care nu m-ar abandona niciodată. Nu cred în singurătate. Nu cred în comunicare. Și totuși, ceea ce dă sens vieții mele e fericirea de a știi că tu exiști undeva pe aceeași planetă cu mine, în aceeași timpi reali, undeva într-o casă sau într-o încăpere printre milioane de alte încăperi, că tu exiști și iubești și suferi și visezi... și citești, zdrăngăni la chitară, scrii, înveți sau desenezi gândindu-te la mine. Fericirea asta n-are nume. Are însă intensitatea privirilor tale senine și timbrul vocii tale unice. Privirea, vocea, surâsul tău nu le-a mai avut și nu le va mai avea nimeni în miliardele de ani ale Universului. Și pentru asta ar trebui să știi că te iubesc. Până la capăt. Și că fericirea asta mă face să visez în gol și să scriu fără să aștept vreun răspuns, vreun ecou. E ceva simplu ca bună-dimineața. Ceva simplu ca noapte-bună! Mi-e de-ajuns să știu că exiști și toate capătă un sens. Uneori îți simt parfumul prin piele. Sau îți simt degetele arcuite peste palmă, încălzindu-mi-o. Iar atunci când îmi vorbești în gând, toate vocile tale interioare știu că încetează să se mai lupte între ele, până ce ajung la o acalmie... tu te împaci cu tine doar ca să-mi poți șopti: sunt numai a ta, pentru totdeauna! Tu ești frumoasă, și pentru mine știu că ai reușit să pui capăt tuturor războaielor pe care le-ai purtat anterior. Ți-ai învins până și durerea existenței. 

Așa că ar trebui să știi că te iubesc. Și că la capătul acestui an nu am prea mute dorințe. Poate doar una. Să murim în aceeași secundă. Să ne iubim tot mai intens de la o zi la alta. Să ne prindă cutremurul în același lift. Să apucăm, măcar o dată, când vom fi osteniți de la atâta dragoste, să le povestim altora, cât de mult ne iubim. Apoi, să facem iarăși dragoste. Să facem dragoste și să mă reconving, pentru a nu știu câta oară, că există o eternitate intangibilă a ființei, câștigată numai prin gând și iubirea purtată celuilalt până la capăt. Ca să mă conving că viața adevărată începe dincolo de lumea asta relativă și contradictorie. Ca să am certitudinea că deși peste o sută de ani destinele celor care scriu nu vor mai fi decât o pâlpâire nostalgică în amintirile străbunicilor asta nu înseamnă că nu cred în forța mesajului nostru. Și chiar dacă muzicile și scrierile celor îndrăgostiți vor fi îngropate împreună cu veacul ăsta smintit sau arse undeva la periferia orașelor odată cu depozitele uriașe de gunoi, vor veni alți inadaptați care vor încerca să schimbe lumea și vor prelua strigătul nostru de luptă și dragoste pe o altă gamă, în ritm aleggro sau moderatoo cantabile, pe un ton furibund sau pașnic. Te iubesc și ar trebui să știi că nu cred în singurătate. Pentru că ființa ta mi-a umplut singurătatea mai mult decât o armată de îngeri, rude și prieteni. Iar comunicarea noastră nu are nici o legătură cu întâlnirile noastre posibile sau imposibile, cu gesturile, vorbele, atingerile care se întâmplă atât de drăgăstos între noi. Sunt fericit că exiști, că undeva pe aceași planetă cu mine, în același timp relativ, visezi că ești femeia pe care la rândul meu o visez de atâta timp pentru mine. Și nu idealul mă leagă de tine indestructibil, ci faptul că te simt de la distanță, că-ți pot vedea chipul îngândurat sau îți pot auzi râsul blând, copilăresc, râsul de adolescentă ștrengară, râsul de copil pus pe șotii, râsul TĂU... pur și simplu. Umorul tău e contagios și toată ființa ta plăcută e contagioasă. Aș fi vrut să rămân imun, dar până la urmă și eu, ca oricine altcineva, sufăr și sunt fericit și uneori vreau să cred în reîncarnare și viața de apoi și vreau să cred în viață ca să putem fi ACOLO numai împreună.

Așa că ar trebui să știi că te iubesc. Și că odată, cândva, la capătul lumii o să facem dragoste. Și că într-o zi o să-mi încrustezi cu sărutările tale sub piele toate cele o mie de nume ale dragostei.











marți, 15 decembrie 2015

Ceva mai valoros decât comorile din Antikythera


 
ceea ce nu am să pot lăsa moștenire copiilor mei
e imaginea ta în mișcare
ca un tren de mare viteză
pe o pernă de aer 
în dormitor
 
 
ceea ce nu am să pot lăsa moștenire copiilor mei
e corpul meu dizolvat
cu încetinitorul
inaugurând o altă definiție
a fericirii 
datorată tandreței tale
 
 
aș vrea să las moștenire copiilor mei ceva important,
mai important
decât comorile din Antikythera,
transpirația noastră filigramată pe piele
și acea bobiță de spermă
prinsă în colțul buzelor
mirosind a nemurire și a mosc
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

luni, 14 decembrie 2015

Forma ta sau forma unui bărbat pe care să-l iubești o eră





Când mă săruți - eu mă comport în preajma ta ca o sârmă ghimpată, te înconjor o dată, de două ori, și mă asigur că vei rămâne cu mine în țarcul aceleiași povești, mai ales că noi ne continuăm unul altuia propozițiile, ridurile, liniile din palmă, de parcă cumva, inexplicabil, dar și cât se poate de firesc, totodată, pașii mei îi întâlnesc pe ai tăi într-un zgomot de pahare brumate. 

Când mă atingi - eu vin în preajma ta la adăpat cumva cu frică, cu ochii mari în stânga și-n dreapta, setos ca în preajma unui râu de savană, și niciodată nu știu ce fel de capcane ți-ai pus sub piele, așa că plonjez ca un cormoran în iubirea de pe fundul toracelui, până ce îți gust dulcele cald, până ce cuvintele rostogolite prin sângele tău cresc mai mult și lucesc, și capătă alte sensuri, până ce în mod consecvent scot acest lichid din tine ca atunci când eram mic și-i scoteam bunicii o găleată cu apă la prima oră a dimineții, în care mai întâi îmi vedeam chipul reflectat, iar ea abia apoi bea din licoarea asta și întinerea, și întinerea, cum mi se întâmplă și mie acum miraculos în preajma ta. 


Când mă dezbraci - eu răspândesc miros de utopii, și sunt un stol de cocori trecând pe foaia albă pe care-l poți împrăștia oricând, și cu a cărei cenușă numai tu te poți juca, ea fiind făcută din particule vii, din particule ce năruiesc orice ficțiune, de parc-aș fi un lup tăvălindu-se prin zăpadă ce se uită numai la tine, ca la o stăpână ce poartă pe sub unghii un pământ în care a căutat atâta timp rădăcini și sensuri.

Când mă cuprinzi - cuptorul viselor mele devine un zăcământ inimaginabil de prețios, depus pe oase, ce așteaptă ca numai tu să sapi tranșee-n trupul meu, ca numai tu să mă atingi pe sub tălpi, până ce-ți va apărea un paradis și-atunci vei avea și casă și pahare de vin și tată și tot ce-ți trebuie să mă întâmpini.

Când mă privești - se văd pe corpul tău câte femei au dormit în tine, și cum fiecare a lăsat urma ei, unele chiar pete solare la care nu te poți uita cu ochiul liber, iar altele misterioase dâre de fum, și dacă te ating încă se mai pulverizează mirosul. 

Când mă învălui cu trupul tău - povești care ies direct din oase ca niște stalagmite supurează din tine, și poate că unele au murit în ipostaze hidoase ca după o erupție vulcanică, dar altele trăiesc și-acum jumătate cu picioarele în apă, și tu mai vorbești din când în când cu ele, deși niciodată nu vor mai ieși pe uscat, poate fiindcă nici eu încă nu știu ce sunt pe câmpul acesta pe care s-au dus atâtea lupte. Copil orfan? Acvilă de munte? Bărbat? Mașina de pâine? Nu știu, până când nu mă voi afunda în toată fântâna ta, până când nu voi explora toate continentele tale, ajutat de documentul pe care-l posed de-o viață, care cânteculluiroland se numește și care e un fel de carte, un fel de rai, ceva cu gust de înălțimi, ceva cu presiunea foarte scăzută, dintr-un loc în care sângele curge mai repede și unde eu sunt erg sau pasăre-kiwi, oricum ceva fără sunet, fără claviculă, ceva care oricând poate lua forma ta sau forma unui bărbat pe care să-l iubești o eră, mai ales când vei conștientiza că el te iubește până-n măduva mamei tale care te-a născut odată, nu foarte demult, când nici habar nu aveai că din carnea ta se plămădea un adăpost pentru mine.









 


 


 

miercuri, 9 decembrie 2015

Va trebui, mai ales, să facem dragoste înainte de toate




Va trebui să ne cățărăm în fiecare dimineață unul pe buzele celulalt. Categoric. Va trebui să ne cățărăm pe înălțimile amețitoare ale sărutului în fiecare noapte și va trebui să facem în așa fel încât nimic să nu fie niciodată la fel și o să te rog chiar să nu vorbim niciodată despre moarte. Va trebui să fim sinceri cu ipocriziile noastre. Va trebui să nu omorâm niciodată furnici, ci în schimb să le hrănim cu coji de lămâie. Va trebui, mai ales, să facem dragoste înainte de toate. Să populăm universul cu zâmbetele copiilor noștri. Să lăsăm gravitația să se înalțe deasupra noastră. Asta numai uneori. Va trebui să ne lăudăm doar cu ceea ce au făcut alții. Și să vorbim singuri numai dacă avem ceva de spus. Va trebui să ne ferim de toate pericolele care ne îndepărtează de centru. Va trebui să nu fim iertători decât cu ceilalți. Va trebui să respectăm frumusețea neîncetat iubind-o. Să ne întâlnim fără să ne întâlnim. Să nu vorbim despre tăcere. Dimpotrivă chiar. Va trebui să semănăm unul cu altul și să culegem totul împreună. Va trebui să nu fim niciodată cretini și în niciun caz la modul conștient. Va trebui să nu plecăm dacă nu venim. Va trebui să nu ne încredem în oglinzile care mimează certitudini politicoase. Va trebui să ne donăm visele uitării. Asta numai uneori. Va trebui să nu practicăm reciprocitățile, ci doar dragostea și altruismul. Va trebui să nu frecventăm cercurile cu multe laturi și să propovăduim pe cât posibil întotdeauna nimicul și nicidecum nimicurile. Va trebui să știm să așteptăm. Să colecționăm riduri și amprente (într-o bună zi vom înțelege de ce). Va trebui să aruncăm priviri înăuntru. Să lăsăm definitiv deoparte motivele. Să nu folosim argumente. Să nu o facem pe deștepții decât atunci când suntem absolut siguri de prostia noastră. Va trebui să ne iubim tot mai mult. Progresiv. Va trebui să ne dăm seama. Și să nu inventăm decât ceea ce singuri am descoperit. Să folosim lectica și dialectica în locul taxiurilor. Să ne vopsim uneori umorul în negru. Să fim liberi până nu e prea târziu. Să fim întru totul subconștienți de ceea ce spunem, să merităm și abia apoi să plângem. Și va trebui, mai ales, să facem dragoste înainte de toate. 




 
 

 

marți, 8 decembrie 2015

Câteva elogii mărunte aduse crupei tale





Eu aș putea, în fiecare seară, în felul meu timid, stângaci și analitic, să scriu un mic eseu spectaculos (ca un foc de artificii) despre fiecare părticică pe care o iubesc a trupului tău. Uite, poate de aceea aleg să îți mărturisesc, la ora asta târzie (sfios și cât se poate de tandru), de ce îți iubesc și admir crupa. Exact, crupa ta mândră și duioasă, crupa ta sensibilă, ascunsă și păstrată cu sfințenie numai întru secretul ochilor mei. O să mă întrebi de ce îți iubesc crupa în noaptea asta și nu umerii, de exemplu? De ce crupa și nu ochii? De ce crupa și nu buza de jos? Ei bine, nu prea știu exact. Poate că procedez exact ca într-o relatare a lui Rétif de la Bretonne despre un loc îndepărtat unde bărbații se îndrăgosteau de femei nu pentru puritatea trăsăturilor, nu pentru grația trupului, nu pentru calitățile lor morale, ci exclusiv pentru frumusețea picioarelor. Sic! 

Crupa ta e într-atât de frumoasă, liniară și feminină încât poate fi cântată de orice imn, încât poate fi cântată de Kandaules însuși, regele Lidiei, de Herodot, părintele istoriei, ca mai apoi să ajungă la urechile generoase ale lui Llosa însuși, care și el, la rândul lui, să transforme imnul crupei tale într-un elogiu, dar într-un elogiu adus nu dossului, nu șezutului, nici fundului, nici feselor, ci pur și simplu crupei, acelei crupe dulci și păgâne atât de esențială pe cât ne spun legendele, venită de pe un altar al religiei și plăcerilor războinice, în care cea mai frumoasă crupă devine țeapănă la atingerea mâinilor și dulce la atingerea buzelor, cu emisferele ca două paradisuri carnale exuberante, dintr-o pernă fragedă pe care să-ți odihnești visele și amintirile la ceasul iubirii celei mai profunde.

Ar trebui să știi, așadar, că în fiecare dimineață când crupa ta răsare strălucitor dintre norii șifonați ai cearșafului, ea îmi devine de fapt astrul după care îmi potrivesc ceasul în amor, deși știu că soarele mai și apune, mai și cade în așternuturi de crepuscul, în timp ce crupa ta frumoasă răsare încontinuu dinspre orizonturile catifelate ale desuurilor tale satinate, de fiecare dată mai albă și mai atrăgătoare.

Forma crupei tale, frumoasă, sălbatică, lunatică, dar și selenară, mă face să mă întreb dacă minunata asta parte a trupui tău are parte de suficiente interpretări, clasificări, comparații și adorații, iar răspunsul nu mi-a venit de cât cine știe când, poate recent, pe când răsfoiam volanele veline și feline ale fesselor impresioniste și avangardiste, pe care am început să le spun cu voce tare sau în gând. Prin urmare, care crupă pe care am mai văzut-o cândva se poate alătura, într-un muzeu de frumusețe, lângă crupa ta?

Olympia lui Manet, nu.
Femeia lui Renoir ștergându-se după baie, da.
Nana aceluiași Manet, cu crupa ei învăluită în bleuri nesfârșite, poate.
Crupa săltată, încordată, din Baia lui Degas, posibil.
Cele șase nuduri ale lui Cézanne, toate!
Crupele gauguiniene ale femeilor din Tahiti și crupa pierdută în reverie a lui Otahi, da.
Zveltele emisfere crupiere ale Nudului în fața căminului de Bonnard, oh, da!
Îmbătătoarele arcuiri ale femeii ale femeii din Pești roșii, vanitoasa tensiune fessieră din Nudul roz, ambele de Matisse, cum să nu?
Ecourile blues ale șoldurilor expresioniste din oglinda lui Rouault, se prea poate.
Coapsele de la-nceput ale Evei lui Rousseau Vameșul, nu. (Dar Îmblânzitoarea de șerpi a Vameșului? Îmblânzitoarea, da!)
Crupa nevăzută de pe Treptele verii de Magritte, da.
Salutul dansatoarei lui Bombois, cu crupa ei ca o piramidă orgolioasă, sigur.
Inconștientele curburi fracturate din Pollock, cine știe?
Crupele pictate de Mondrian, care?

Dar crupele renascentiste ale grațiilor lui Da Vinci, dar neobositele crupe traversate adânc de Tropicul Cancerului al lui Henry Miller, dar obraznicul fund de nimfetă al Lolitei, dar crupa atoateștiutoare a Lucreciei, soția lui Kandaules regele Lidiei - astea pot sta alăturate crupei tale?
Și astea, desigur!
Toate, numai că a ta e parcă tot cea mai frumoasă.