unicul joc la care excelam

copil fiind, eram apreciat

doar pentru felul în care

știam să râd - 

râdeam de parc-aș fi știut

ziua în care Dumnezeu

va veni printre noi ca ursul la zmeură.

singura libertate pe care-o știam

copil fiind, era râsul - 

și-acest comportament obscen al ochilor

era unicul joc la care excelam,

căci numai eu îi știam regulile.

cea mai mare izbândă a copilăriei mele

era invidia pe care le-am stârnit-o

sfinților ce, dintr-un neajuns al

sfințeniei lor, nu puteau să râdă.

(ah! să ai față de sfinți

avantajul hohotelor,

copil fiind).

mai târziu, crescând, am continuat să râd

și pentru că făcând altminteri ar fi fost

ca și cum le-aș fi ascuns tuturor faptul

c-am fost copil

și îmi era frică să trec neobservat

printre oameni

cum înțeleg că sunt condamnați să

treacă cei ce n-au avut copilărie.

și-am râs pentru că adevărata chemare

a ochilor mei era râsul!

și-am râs până când am cunoscut

umilința de-a descuraja îngerii,

semănându-le - 

și deci remușcarea de-a nu mă mai

putea justifica înaintea frumuseții

ca om!

Ca un arbore în mijlocul pustiului

Ar trebui să fim sinceri şi să recunoaştem că nu avem nici cea mai mică idee despre cum se trăieşte. Nici părinţii noştri nu ştiu, nici bunicii, niciunul dintre strămoşii noştri nu a ştiut decât să supravieţuiască. Dovezile arheologice, istorice, antropologice doar atât pot atesta: un lung şir de supravieţuiri care ne-a educat doar cât să primim viaţă şi s-o dăm mai departe. Cultura noastră e o acoperire a lipsei de sens. Sentimentele sunt momeala. Tot timpul ăsta pierdut sub imperiul minciunii… Ce avem să le dăm urmaşilor noştri? Statui? Cărţi care se contrazic? Ştiinţă care se autoexplică? De ce n-am recunoaşte de foarte devreme că nu avem răspunsuri? Ne e teamă că pierdem controlul? Ne e teamă că pierdem iluzia? Ne e teamă că rămânem goi, transparenţi, vulnerabili? Sigur că ne e teamă. De aceea transmitem această teamă copiilor noştri şi apoi îi pedepsim fiindcă mint. Mai târziu, când copiii devin adulţi, îi pedepsim fiindcă spun adevărul şi ne sperie. Vrem să se întoarcă la teamă. De cele mai multe ori reuşim să-i întoarcem. Aceasta-i moştenirea pe care simt că am primit-o. Nu vreau să o dau mai departe. Nu vreau să mă întorc la supravieţuire. Mi-e teamă că uneori se poate întâmpla să-ţi pierzi umanitatea printre teorii. Tot felul de teorii. Printr-un amalgam de informație imens și înfricoșător cât un uragan turbat. Care îți îngustează pereţii fiinţei până la sufocare. Alteori – tomuri de cunoştinţe şi informaţii te strivesc în tine, subtil, până la nefiinţă. Şi se întâmplă să pierzi, să câştigi, să dai înapoi, sau să avansezi şi uite aşa, tot înaintând, undeva, pe parcurs te priveşti în oglindă  şi nu mai eşti tu. Viaţa şi lumea au pus stăpânire pe tine de mult. Eşti în lume şi al lumii. Cu prisosinţă chiar. E timpul să ne eliberăm de toate astea. Iar eu, de pildă, voi începe prin a răsturna cu încăpățânare propria-mi matriță existențială. O voi zgâlțâi până ce lumea mi se va arăta plină de emoție, plină de miez și elan, până ce mâna mea ca o pasăre zgribulită se va cuibări în buzunarul tău, viață! Până voi primi acea linişte caldă și binefăcătoare. Până când am să mă surprind zâmbind sau încruntându-mă la toate clădirile bătrâne care ne fură zilnic 8 ore din dragoste. Mai e puţin. Dar o să am răbdare. Eu, cel veşnic agitat ca un peşte în năvod și obosit de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi, printre tot felul de oameni, până ce ne rămân, pe-o farfurie mereu goală şi pe o muzică blocată pe nişte corzi, aceleași goale promisiuni. Îţi promit, dragă existență, că fericirea îmi va fi de-acum înainte un animal de companie pe care îl voi plimba prin alt oraş, până va adormi la picioarele mele, iar manualul existenței, primit cadou de la alții, îl voi catapulta direct pe lună, că să am grijă numaidecât de propriul suflet, de propriul zâmbet și de toată iubirea asta crescută în mine ca un arbore în mijlocul pustiului.

nenumărate chițibușuri esențiale

În această lume cu geometria ei variabilă, din care lipsea simetria și acel nu știu ce care să redea fiecăruia locul său într-un desen general, eu te-am ales pe tine. Sau tu m-ai ales pe mine. Știu, poate că nu e nevoie de motiv pentru a iubi. Poate. Sau poate că tu ai purtat atâta timp în ochi și-n suflet zăpada celor mai frumoși munți de iarnă pentru a-mi dărui numai mie dragoste eternă, dragoste necondiționată.  Cine ești tu, de fapt, femeie pe care te iubesc? Din câți fulgi anume ți-a fost țesută pielea și, mai ales, de ce mă faci să plutesc până sus, spre nemărginirea amețitoare a stelelor antarctice? E greu să mai atârn cuvinte. Caii fericirii noastre nu se opresc niciodată din galop. Spiriduși, baloane de gumă de mestecat, broscuțe mecanice, soldăței de Crăciun, scrisori pe hârtie parfumată, esențe de brad, motocei pentru pui de pisică, Moși Crăciuni de ciocolată, ștampile cu girafe, ponchouri cu ciucuri, melodii vesele, ochelari de pirat, ocarine din lut, nenumărate chițibușuri esențiale, toate s-au așezat acum în mine. S-au așezat cuminți și așteaptă, nerăbdătoare, ca tu să mă săruți sfios pe gură, ca tu să mă mai săruți o dată, pe colțuri, iar și iar, iar ele toate să sară în sus de bucurie, într-o explozie fericită de culori și mentă. Într-o explozie de muzică neinventată. Când te dăruiești, primești mai mult decât dai, căci nu erai nimic și începi să te împlinești. Teoria mea este că longevitatea zâmbetului cu care mă îmbrac din ziua întâlnirii noastre se datorează iubirii dăruită de tine. Sau gândului că ai putea ai accepta să-mi porți numele. Ori să-ți însușești pentru tot restul vieților noastre ideea că am renunțat deja la nemărginitul Eu ca să mă nemărginesc în tine.