Road to Sophistry - [Chiar dacă toţi, eu nu.]

Scurt argument pentru mâine

2011-09-30T07:11:00.000-07:00

Nu fii toantă! Nu te supăra şi nici nu te-ncrunta, expresia asta îţi maschează ochii tandri şi sălbatici, gândeşte-te că ne putem totuşi tăvăli până dimineaţa, când spânzurat pe undeva se-aude deşteptătorul vechi. Şi ce dacă în liceu cândva poate c-ai fost corigentă la ştiinţele naturii? Asta nu înseamnă că-ntre noi doi nu există chimie, crede-mă secretul ăsta de sub piele îl ştim azi doar noi doi şi Dumnezeu. Nu-mi tot spune că din greşeală în greşeală am ajuns să ne vindem. Şi nici nu-mi mai repeta că la sfârşit ne rămâne doar tăcerea, ţiuindu-ne lung. Priveşte cu mine spre tavan, unde fumul minciunii se înalţă alene, noi îl putem cumva împleti, rogojini.

Da, e o toamnă străină, şi parcă vremea noastră se scurge prin timp ca nişte şuviţe de clei. Ne lipim cumva de ceilalţi, căutând ieşirea. Dar e linişte acum. Cumva, îmi zâmbeşti ştiind exact când va trece şi toamna asta. Şi ţi-am mai spus, tu crezi că Dumnezeu nu avea restanţe pe vremea când studia la Heidelberg, poezia şi filosofa?

Pigmenţi uitaţi ai primului adulter

2011-09-25T16:55:00.000-07:00

Maia auzea atât de clar respiraţia lui neregulată de parcă totul s-ar fi petrecut în urechea ei internă. Ca să-l liniştească, îi atinse uşor buzele cu buzele ei. Uneori asta funcţiona şi-l oprea pentru câteva minute. Primi un sărut înapoi, de la două buze ţuguiate şi uscate. O mână îi acoperi mijlocul moale, trăgând-o către un corp cald. Poate prea cald. Iar de undeva din celălalt colţ al camerei ştirile se auzeau în surdină, printr-un radio vechi, care anunţa că se strică uşor-uşor vremea. Chiar ea îşi pune câteodată cursurile pe el sau îl acoperă ziua cu un palton adus de la curăţătorie.

E mult prea cald în dormitor, chiar şi pentru ea. Bufeuri de căldură îi cuprind trupul. Miroase a transpiraţie, dar şi a dragoste intensă. Cele două mirosuri se întrepătrund până şi în părul ei ondulat. Dintr-un gest firesc, ea se desprinde uşor de corpul lui cald şi se mută către marginea patului, unde cearşaful e mult mai mototolit, acolo fiind de fapt un colţ straniu din lumea ei nocturnă. Şi tot acolo, Maia se visează uneori locuind undeva departe, poate chiar pe acoperişul vreunei case din Paris, stând întinsă pe spate, admirând norii şi-atât. Într-o viaţă mai simplă.

Sunt nopţi ciudate acestea. În care gândurile o apasă segmentat şi euforic. Par a fi momentele ei de veghe, când închide ochii, mai mult fiindcă întunericul o oboseşte. Şi totuşi, cu ochii închişi ermetic ea amestecă în suflet şi-n minte tablouri diverse: dealuri galbene, cercei de aramă de formă neregulată, ferestre puternic luminate şi cifra şapte. De ce şapte? Poate pentru că ei se cunoscuseră pe data de şapte, exact, ea şi el, el şi ea, cei care acuma împărţeau de pe marginile opuse al patului teritorii diferite de aşteptări. Ei doi, cei care se trezeau dimineaţa în apartamentul lui, în care ea se simţea uneori o intrusă iar alteori, ca acasă. Ceva o frământa în noaptea asta mai mult ca de obicei. Se gândea că ar fi putut lua o decizie ieşită din comun şi că şi-ar fi putut chiar aprinde o ţigară din pachetul de pe masă. Nu fuma, dar resimţea din preajmă un puternic miros de nicotină proaspătă. Pachetul lui de ţigări era aproape gol. Când se văzuseră la prânz, ca să devoreze o salată bulgărească uriaşă, pachetul de ţigări fusese aproape plin. Exact, cu ce ocazie fumase el astăzi aşa de mult? Ştia că el arareori fuma ţigară după ţigară. El le savura doar, privind un timp în gol, ca şi cum şi-ar golit mintea pentru câteva minute. Măcar de-ar fi reuşit şi ea să-şi golească mintea atât de repede cum reuşea el... Dar mintea ei plecase aiurea, razna, sărea de la o imagine la alta, de la o frază la alta, ba chiar de la un cuvânt la altul... Concomitent, îşi aducea aminte de-acel pepene galben pe care ea, neglijentă, îl scăpase peste piciorul lui la raionul de fructe din supermarket în ziua în care se cunoscuseră, dar şi de cearta lor din maşină, când nu se mai putuse abţine şi izbucnii în plâns, coborând la prima intersecţie, lovind sub formă de protest portiera. Iar el, o urmărise peste tot prin ploaia aceea măruntă, prin gropi, pe contrasens, printre claxoane de maşini, rugând-o repetat, cu o voce blândă şi joasă, să se întoarcă la maşină, să fie ca înainte. Dar gândul ei sări la ultima lui lecţie de scrimă, o lecţie destul de dificilă şi problematică... E ca şi cum o muschetă şi-o femeie s-ar plimba peste-o alee... Tra la la, la la la, la la la!

- La ce-ţi trebuie ţie ore în particular de scrimă? Avem chirie de plătit şi tu te apuci de scrimă? Ascultă-mă pe mine, scrima e pentru aristocraţi demodaţi, nu pentru...

- De ce? o întrebase el cu voce tare.

- Păi... uită-te ce hobby-uri îşi găsesc oamenii obişnuiţi...

- Asta-i logica ta? Parcă la început nu-ţi plăceau oamenii obişnuiţi... Deci..? o întrebase el ingenuu.

Maia revedea printr-un flash recapitulativ toată scena asta dintre ei doi. Se aşternuu cumva o tăcere surdă între ei, el trosnindu-şi pe urmă apăsat degetele. Când el îşi trosnea degetele, ea tăcea. Fiindcă acel trosnet o enerva la culme, poate chiar mai mult decât faptul că el avea mâini mai fine decât ale ei. Când se certau, el nu făcea decât să se refugieze în cealaltă cameră, se închidea practic acolo, unde scria cu o peniţă cu pană, unde citea sau... De fapt, de ce-i trebuia lui peniţă cu pană? Găsea gusturile lui mult prea excentrice. Se gândea cum ea de fapt îşi găsea mereu de lucru pe hol, prin sufragerie sau prin bucătărie, peste tot unde putea repeta în gând ultima melodie auzită la radio, unde spăla sau stătea cu ochii împărţiţi între puiul din cuptor şi cărţile pe care trebuia să le traducă pentru a doua zi, deşi nu reuşea să ţină pasul cu debitul propriilor gânduri... Da, mereu îi scăpau câteva gânduri, mai ales când el intra după-amiaza pe uşă. Vesel, c-un zâmbet cât casa. Ca să o sărute. Să-i cuprindă buzele fragede într-ale lui şi să le ţină acolo secunde bune, poate chiar o jumătate de minut... N-o mai sărutase aşa de ceva vreme, iar ea se înroşea brusc, simţea atunci cum sângele i se urcă în obraji şi apoi coboară prin tot corpul. Băuse un pahar de vin roşu, simplu, de ţară. Iar el o săruta, având ochii aceia de cafea cărora ea nu le rezista niciodată.

Dar într-o secundă se simţea sufocată în braţele lui. Se răsucise către el, ar fi vrut să-l mai sărute încă o dată, apoi l-ar fi împins cumva. S-ar fi amuzat la rostogolirea lui atletică peste parchet. Într-un astfel de moment era sinceră cu ea. Îl iubea. Într-un mod straniu, dar îl iubea. Simţea cum uneori ar fi vrut să-l strângă în braţe cu putere sporită, iar alteori l-ar fi pălmuit cu o frenezie inimaginabilă. În secunda aia, ar fi vrut să-l trezească, să-i urle în urechi că e insomniacă, că inima-i cutreieră, toate astea din cauza lui...

Acum, ea tace. Îşi ţine respiraţia. Ar vrea să dispară. Deşi, îi face plăcere ca, ori de câte ori nu reuşeşte să adoarmă să intre într-un alt fel de joc. Să pătrundă cumva prin urechea lui adormită în mintea lui. Acolo unde uneori îi mai aude gândurile de parcă ar citi replici dintr-o piesă de teatru. Unde-i mai răspunde acelor gânduri, imaginându-şi că el crede că e vocea lui interioară. Dar de fapt e vocea ei. Poate că aşa l-ar convinge de multe lucruri. Şi, de ce nu, poate că acolo ar afla cât de de intens o iubeşte. O roade cumva întrebarea asta, la fel cum o molie roade hainele de plăcere. Deşi ea nu simte nici plăcere şi nici durere în astfel de clipe, ci o stranie combinaţie între cele două. Nesiguranţa n-o lasă să închidă ochii şi să adoarmă.

Iar el respiră greu direct peste faţa ei. Arată nevinovat ca un copil abia născut, cu obrajii albi şi cu buzele moi, cu o mutrişoară care cere protecţie. E o fracţiune de secundă în care ea are un impuls de a-l îmbrăţişa şi de a-l mângâia, iar mai apoi să-l lovească cu pumnii şi coatele. Oare el visează? Ea ştie că doarme puţin şi superficial, şi nu-şi aminteşte niciodată visele importante, dar el... El de fapt nu vorbeşte niciodată în somn, cum face ea. Doar că-n ultima vreme, şi-a propus să nu mai scoată nici măcar un sunet minor în somn: trebuie stopate toate discuţiile ăstea dintre subconştient şi inconştient. Fiindcă da, uneori, ea scoate în somn nenumărate sunete neînţelese, alteori chiar fraze întregi fără noimă, de tipul: „Unde sunt spiriduşii mei?”, sau: „E soare. De aia sunt veselă. Zbor acum, că mai încolo se tunde iarba.” Ce prostii! El întotdeauna se amuză copios pe tema frazelor ei fără noimă, iar ea se amuză că el se amuză. Şi-atunci, ea râde ca un copil, în hohote, fără să se poată abţine, un fel de râs ce seamănă cu un chiţăit. El o poreclise pentru asta “scripeţel”. Şi-o lovea uşor cu perna peste faţă până când ea izbucneşte din nou într-un torent de râsete stridente. Zâmbind, ea îşi reaminteşte pentru o clipă cum somnul încearcă să o fure. Dar observă cum el se îndepărtează uşor de ea şi trage peste el toată pătura. Tot timpul i se întâmplă asta, mai ales când e pe punctul de a adormi, adică să audă un zgomot mic care o derutează şi o trezeşte. Ştie şi de ce: fiindcă îi e teamă de insomnie. La fel cum ştie că lui îi este teamă de a recunoaşte că uneori se mai gândeşte la părul acela negru şi lung, strălucitor, la trăsăturile acelea parcă trasate cu creionul, la ochii ăia ai naibii de migdalaţi. Într-adevăr, până şi ea se holbase la femeia aia incredibil de frumoasă, plină de acea feminitate coaptă, pe care ea nu o avusese niciodată, nu. Ea era simpatică, copilăroasă, dulce, enervantă, jucăuşă, impulsivă, foc şi pară, dar... nu ca ea. Gândul ăsta o blocă pentru câteva secunde, şi nici nu mai putea să respire: el, iubitul ei, şi femeia asta, stând încolăciţi, împreunaţi, iubindu-se intens. Fraierul naibii! Văzuse cum ea îi zâmbea şi el se înroşea ca prostul la vederea unei femei frumoase. Ca o puţă bleagă! Zâmbea şi pe drum şi-n casă de când o văzuse şi chiar şi înainte ca ei să se fi ascuns sub pătură şi să facă ceea ce uneori oamenii mari fac...

Dar poate că totul e doar o născocire a minţii ei care găseşte aproape tot timpul ceva de comentat, de analizat şi de despicat. Care toacă mărunt imaginile, ea, cea care răstălmăceşte cuvintele într-un mod atât de aleatoriu. Poate că totul e doar o fantasmă a unei nopţi albe, pline de sudoarea nesomnului. Of, ce l-ar mai fi trezit ca să-l înnebunească cu poveştile minţii ei, ca să aibă şi el aceleaşi viziuni bezmetice pe care le are ea în noaptea asta. Să înţeleagă şi el înfrigurarea, ori cum e să treci de la stare alta atât de repede, cum e să te zgudui la un zgomot mic, cum e să se învălmăşească în tine imagini, frânturi de melodii, fraze, cuvinte fără sens.

Noaptea din mintea ei e încă intensă, neconsumată. Se ridică din pat şi se plimbă prin beznă. Jaluzele sunt trase definitiv. Se învârte în trei paşi prin tot dormitorul. Vede ţigările de pe masă. Le simte mirosul adânc, puternic şi aromat, măcar ele i-ar putea produce acum plăcere. Dar ştie că n-ar fi fumat, nici vorbă de asta, nu vrea să depindă de o ţigară, de un surogat, aşa cum depinde el, deşi nu recunoaşte niciodată asta. De fapt, în momentul ăsta ar vrea ca el să se trezească, să se ridice din pat uşor şi, aşa înalt cum e, să-şi întindă gâtul înspre el şi să-l poată privi în ochi. Să-i spună ceea ce-i ascunsese atâta timp. Să-i spună direct şi simplu:

- Te-am înşelat, prostule!

Predicţie

2011-09-25T07:59:00.000-07:00

Noapte de noapte mă răsucesc în pat într-o poziţie embrionară, dar în fiecare dimineaţă, după ce îşi bea cafeaua cu vecinele, ea îmi dă naştere din nou. Din chinurile facerii ei eu cresc cât alţii în zece ani. Înfăşurat în alb, mă-ntreb oare ce este în inima unei femei când, muchia de diamant alunecă uşor în podul palmei cucerind un rubicon de argint şi când trebuie să-şi părăsească copilul, ştiind că acesta va merge mai departe. Ce este în inima unei femei când vede cum coarda viorii zboară-n abis, fluturând peste coşul pieptului meu jefuit? O simt neinţeleasă, ca un măr vrăjit pe care rădăcinile vieţii îl ating în cerul gurii, într-un sărut neîntrerupt, ori ca şi când pentru câteva clipe ea simte cum tremuri, încercând să nu fii în ea. Devenind ceva eu voi tresări însă în preajma ei.

De când m-a născut ascult jumătatea unei dimineţi cum trece, în timp ce cealaltă jumătate rămâne culcată pe albul pernei, şi-mi face amintirile plăcute. Ea, cea care m-a născut, rămâne un fel de religie amestecată a primelor mele poveţe, un copac experimentat ce-şi caută mereu rădăcinile, uitate prin oasele mele. Sunt de fapt mâinile ce mi-au dăruit primele cadouri, cele care, la primele atingeri, m-au învelit din septembrie repetat. Ea e cea care re-născându-mă, a înclinat către mine balanţa visului.

Şi încă de la naştere, ea îmi zâmbeşte sleită de puteri, întrebându-mă în fiecare dimineaţă dacă am dormit bine. O mint şi-i spun că am dormit mult şi bine, că trebuia să fiu deja la facultate, să prind cursurile de dimineaţă, dar ea vrea încă să mă alăpteze, şi nu înţelege că trebuie să ajung în cele din urmă la bibliotecă, să-i dau gata pe clasicii ruşi.

Iar vecinelor ei li se arată în zaţ ceva despre mine.

Trei secvenţe bumerang

2011-09-24T17:26:00.000-07:00

E o repetabilă zi, şi totuşi atâtea tresăriri încă mai există în mine. Ştiu, am crezut atâta timp că iubindu-te nu voi putea desena un alt colaj, o altă lume, un alt eu. Credeam că voi rămâne fără nimic. Şi o vreme aşa a fost. Resimţeam trecutul acela în care toate celulele mele, tot sângele meu îţi slujea ţie: ca să poţi păşi singură, să ridici tivul pleoapelor, să mă poţi părăsi.

Mi-am asumat acea gravă şi adâncă libertate de a nu te opri, de a nu te urma, de a te înţelege. Am încercat să văd prin ochii tăi lumea din jur şi mai ales... să aştern tăcere peste toate concluziile nescrise între noi. Azi gustul amar al cafelei mă urmăreşte până sună clopoţelul zilei de mâine. E mult soare în albastru, se veştejesc curţile şi toată copilăria mi se mută aproape. Ea, îmi reaminteşte că şi singur poţi vedea lumea, de la nivelul buburuzelor fără zbor, ori că palmele mele de copil se sprijineau nu demult inventiv peste frunte. Ca să facă loc seninului, ori pentru ca ecoul vieţii să-mi umple anii. Să-mi umple golul lăsat de tine. Sunt astfel de sensuri cele care mă ajută să-mi lărgesc inima şi să strâng la piept o bucată de cer.

Nu cred că aş vrea să te revăd. Nu mi-ar plăcea să stăm iar ca două biblii deschise, faţă în faţă. Ca două biblii ce nu se mai pot citi una pe alta. Vezi tu, în fiecare zi am învăţat să mor. Ca să pot suspenda timpul din urmă şi tăcerea nevenirii tale. Cunosc fericirea ta, şi o resimt în nări, de la distanţă. Accept tot ce mi-e străin, strâng bucurii mici, care usucă orice vindecare. Autodidact, azi nu mai pot visa în voie la tine, la pielea ta din catifele calde, la râsul tău perlat, la gândurile tale şlefuite în bazalt. Te uit şi uneori uit şi să respir. Nu localizez fereastra, dar vreau ca atunci când o voi face să-mi scrii cu degetul pe ea, în ultima noapte aleasă de tine, ca să ştiu că sunt viu dimineaţa, când voi citi.

O idee malformată

2011-09-13T07:39:00.000-07:00

Mi-ai spus să fac dragoste cu o altă femeie. Să adun plăceri paralele şi perpendiculare, să nu mai am nici un fel de pudoare în secundă... După un timp, ţi-am umat sfatul, şi-am găsit un trup care mă sărută cu limbi de nisip. Noaptea, trec prin ea, intru în ea, o deschid şi o închid la loc. Am luat o formă lichidă, am un sânge nisipos, mă mulez în fiecare noapte peste formele ei. Gândurile mele dansează un quickstep demodat. Pielea ei o adulmec din urme de parfum şi inima îmi fuge din piept, ştrengară şi reinventată. S-a născut din tine ideea asta malformată.

Dar ochiul meu închis tot pe tine te vede. Valurile gurii mele au înghiţit pescăruşul amintirii tale. Exact, numai aşa te pot trăi eu de acum, aşteptând să crească din mine o femeie. Să scoată scântei din mine. Să-ţi depăşească frumuseţea şi trufia, să între in pielea mea ori invers. Iar seara, nici mai devreme dar nici mai târziu, să i se facă dor de mine.

Mai vreau totuşi să te-ntreb ceva. Ai simţit vreodată cum îţi tremură vocea când taci?

Subînţelesuri din arhitectura melcului

2011-09-11T19:16:00.000-07:00

Uite, scriu la ora asta târzie ca să ştii că toţi dorm. Că nimeni nu trăieşte veşnic şi că, măcar o dată, precum un godot, aş vrea ca moartea să ni se lase aşteptată. Stop. Mi-e dor de tine. Uneori atât de tare încât resimt cum iese punctul din sânul geometriei şi se aşează peste aluniţa ta. E luni, e septembrie. Ştii? E ca şi cum bătaia asta a inimii îmi forţează uşa pieptului ca să scape, să iasă, să fugă mai departe. Astăzi nu mai sunt decât eventual un eu îndepărtat al broaştei ţestoase care porneşte la drum numărându-şi aşteptările prin carapace. Mi-e dor într-adevăr de tine, poate nu ştii. Am picioare şi sânge de melc, şi da, mă conturez precum melcul, acest arhitect incredibil de isteţ. Un soi de artist prins într-un cerc de os în spirală. Dorinţa parcă îmi e melc. M-e-l-c. Un mecanism din patru litere. M-e-l-c. Înţelegi? Propria măduvă a propriului os căsos.

Am legat zile la rând în care m-am gândit cum e să fii bărbatul care locuieşte în propria femeie, ori care lasă dâre de melc peste frunze de nuc bătrân. Zile în care-am văzut cum piatra răbdătoare aplaudă dalta iar ciocanul face reverenţe acoperit de rugină. Stop. Tu crezi că te voi uita în 9 vieţi de ţestoasă? Melcul dezaprobă. Dar mai bine să nu fim supăraţi din cauza asta. Nu uita că mi-e dor de tine ca de un glonţ în cap. Ştiu, e paradoxal. Dar mai crezi tu azi că ar trebui să trăim veşnic măcar o dată, şi să lăsăm anii să cadă peste noi ca tencuiala dintr-o casă veche? Eu cred că da, fiindcă eu sunt cel care am ştiut de fiecare dată că sub cearşafurile tale nu pot să ne mai înspăimânte nici lupii tusei, nici orătăniile zilei de mâine. Sub pânza aceea albă te iubeam. În fiecare colţ al pielii, unde alungam temerile zâmbind, unde răspundeam ameninţărilor cu răcnete, din Carpaţii plămânilor proprii. Sunt nostalgic după orele târzii în care ne luam în braţe ca nebunii ca să dansăm desculţi pe-atâta jar de stele, pe cioburi...

Zilele ăstea am ieşit pe-afară că să-mi număr paşii prinşi in acest curcubeu personal şi simplu. Am văzut o femeie ce semăna cu tine şi acest gând mi-a sfârtecat stomacul în două. Parc-aş fi fost un melc neîmblânzit cu coarne de cupru. Am aşteptat aleatoriu ca vreo femeie să mă ia de mână, să mă ducă la ea acasă, să mă spele cu apă fierbinte, să-mi dezvăluie ca unui om bolnav subînţelesurile din arhitectura melcului. Poate că am nevoie doar de-un vin bun, să pot mirosi iarăşi pereţii ăştia curbaţi în ei înşişi, bucăţile ăstea de cărămizi, de os, de var, de spumă, de măduvă abia ieşită din albia scheletului. Am o scuză acum că-mi e puternic dor de tine. Pe unde eşti acum? De ce-ţi porţi casa după tine în spinare?

Ştiu ce mi-ai răspunde dac-ai apărea prin preajmă. Mi-ai spune că de fapt tu nu-ţi porţi casa după tine, că ai şi tu dreptul la o casă, că eşti casa casei tale, aşteptarea aşteptării mele.

Iluzii de sub veioza de seară

2011-09-07T04:59:00.000-07:00

Să nu îţi faci iluzii niciodată. Iluziile, sunt ca şi creioanele. Au nevoie să fie mereu ascuţite, până devin din ce în ce mai mici, mai incomode, ori se tocesc, şi, oricât ai ţine la ele, se pierd printre spaţiile înguste. Se pierd prin parbrize, prin sălile de cinema, de teatru, printre chioşcuri de ziare, prin magazine. Iluziile ştiu şi ele precis că lumea ta nu este lumea lor, iar când le regăseşti (s-ar putea să se repete acest nenoroc), iluziile... de sub veioza de seară, sunt prăfuite şi murdare.

Azi, dacă totuşi mai stau cu nasul lipit de o statuie de Storck, se întâmplă câteodată să văd un întreg bulevard depravat, printr-un ochi de cer şi printr-altul diluat. Observ o pălărie ca un cuib voalat şi sclipeşte de undeva un cercel dintr-un model pătrat. Muştar, tămâie şi vise conjugale. Toate reintră în mine, la fel cum toamna molcomă şi câmpiile elizeele de ieri îmi dau târcoale.

Uite, mai încolo, trece o femeie parfumată. N-o cunosc, dar nici nu-mi pot dezlipi privirea dinspre piciorul ei cu încălţare plată.

Un labrador din aţă mov.

2011-09-05T08:03:00.000-07:00

Am visat că eram un labrador din aţă mov. Cred că e nepotrivit să interpretezi un astfel de vis, dar e adevărat, vă spun, că pe trupul meu, precum pe o papiotă, s-a înfăşurat strâns timpul cu toţi oamenii din el, şi cu toate întâmplările din toate timpurile upgradate de om. Lângă mine, s-a aşezat un câine mare, mult mai înţelept şi mult mai mare, a cărui umbră trecea peste trotuar, ajungând până la mansarda Charlottei.

Charlotte era ferm convinsă că vara e cel mai bine. Mi-a spus că abia atunci umbra asta a câinelui era răcoroasă, ca şi cum ai fi respirat sub un nuc. Sau aşa credea ea. După o vreme i-am dat un nume câinelui. Şi lumea s-a obişnuit repede cu el. Îi spuneam Urs.

Urs mi-a adus odată o batistă gravată de forma unui fluture, o ţinea delicat între colţi, şi am văzut cum batista a scânteiat de două ori de parcă ar fi venit dimineaţa. Iar Urs zâmbea. Era un câine deştept. Trecătorii nepăsători l-au otrăvit. Dar el apucase deja să ne iubească atât cât să încapă într-o poveste. Dar Urs stă înfăşurat peste clădirea mea şi a Charlottei. Iar batista lui de tip fluture acoperă oraşul. Oamenii îi spun cer, dar noi ştim secretul ăsta.

Mov e o culoare potrivită pentru un început de septembrie. Resimt prin porii celorlalţi cum miroase a vinete şi a rufe întinse sub toate păsările care pleacă. Sunt zile când bătrânii se apucă de cusut flori mari şi struguri. Cu aţă mov mai ales. Mă gândesc că destui struguri ar fi putut duce şi Urs în spate, poate cât să se facă din ei o întreagă toamnă.

Poate bătrâna asta frumoasă o să desfăşoare cu răbdare firul, să coasă povestea aşa cum ştie ea, frumos şi simplu, pe etamină. Oamenii i-ar spune cer şi poate, chiar aşa ar fi, de data asta.

Dar ce ştiu eu? Sunt doar un labrador care visează un om.

Songs about Ariel.

2011-09-03T03:06:00.000-07:00

După ce ne-am iubit o viaţă, am văzut într-o zi cum câteva fire de-ale tale de păr căzute peste cearşaful alb seamănă cu liniile din palma mea. A trecut ceva vreme, dar eu în felul ăsta mi-am adus aminte de tine. Pe-atunci, aveai ochii verzi, în principiu. Tocmai din acest motiv e haios cum doar în două situaţii se aplică proverbul ăla cu socoteala de-acasă. De câte ori plângeai, aveai ochii gri, un soi de nuanţă ce dădea spre albastru. Bine, partea care nu era roşie, era gri. Iar dacă te uitai în soare, aveai ochii albi. Irisul se decolora singur şi îţi rămânea numai pupila. Te tachinam, ţin minte. Dar şi tu zâmbeai de fiecare dată când îţi aminteam de ochii albi ai unor zombie din filmele de groază.

- Romantismu’ ăsta! îmi spuneai.

Aşadar, a existat pentru mine o întreagă „epocă Ariel”. N-am înţeles niciodată de ce părinţii ei o botezaseră astfel, probabil văzuseră Mica Sirenă dedemult. Chiar şi la ceva vreme după ce îmi părăsea cearşafurile la ivirea zorilor, uneori mă mai trezeam noaptea să mâzgălesc idei pe care dimineaţa nu mai reuşeam să le descifrez. Zilele trecute am regăsit un caiet studenţesc din vremea aia. Nu mai recunosc nici „nouăjnouă” la sută din ce am scris acolo. Dar am avut odată o discuţie pe tema asta.

- E mişto?

- Ce să fie mişto?

- Ce scrii tu acolo. Rândurile ăstea pe care nu ţi le mai recunoşti dimineaţa.

- Ei nah! Încă nu ştiu. Dar poate că experienţa asta se va acumula cândva. Şi poate va revoluţiona literatura. Va fi o chestie cum e cu ăia de la Maroon 5. Au ei un album, Songs about Jane. Eu o să-i spun Songs about Ariel.

Am râs amândoi. Mă gândesc că probabil n-am cunoscut-o niciodată pe Ariel, cel puţin nu cum aş fi vrut eu. Evitam discuţiile despre trecutul ei. Chiar şi la despărţire, mi-a lăsat senzaţia că plecarea ei e mai recentă decât povestea noastră. După câţiva ani, ne-am întâlnit la un curs de facultate. Şi m-a invitat la o cafea. Am râs, într-adevăr. De parcă am fi fost doi colegi de şcoală ce-şi amintesc notele vreunei teze date la istorie. Ariel m-a întrebat ce s-a întâmplat de fapt cu noi, că ne potriveam de minune.

- Nu ştiu, i-am zis. Tăceam uneori prea mult. Şi nici nu ţineam de mână cum trebuie. (am izbucnit amândoi în râs!)

- Păi, există un “cum trebuie” al ţinutului de mână?

- Ei nah, ştii tu ce vreau să zic. Ceva e bine şi ştii că e bine, dar pe urmă nu mai e bine.

M-a trecut un fior ciudat. Am făcut o pauză ca sa-i admir eleganţa şi mi-am înconjurat ceaşca de cafea cu ambele mâini, aşteptând deznodământul. Dar ea m-a împuns cu privirea într-o manieră tandră, evitând vreo replică. Abia la sfârşit, la ieşirea din cafenea m-a cuprins în braţe şi ştiam că îi fusese dor de mine, dar învăţasem să nu-i tulbur clipele intense, cu toate că întrebările ce vroiam să i le adresez s-au stins cu greu. M-a strâns puţin de mână, şi o simţeam ca pe-o femeie împlinită, mai ales când m-a întrebat înainte să plece:

- Hei, ma ţii minte piesa aia de la Maroon 5 pe care-o ascultam împreună, duminca când ne trezeam? Cum îi zice? Nu zâmbi, ştiu că încă mai ştii...

- Sunday Morning. Ştii tu, Songs about Ariel. Şi-am zâmbit în continuare.

Gânduri din cuişoară şi scorţişoară

2011-09-02T01:18:00.000-07:00

vezi tu, de fapt de azi dimineaţă eu am palmele cusute cu aţele tăcerii. mă gândesc că, de fapt, de undeva din cearcănele ei izbucnesc marile războaie. mie liniştea asta îmi miroase a praf de puşcă dar continui să mă joc de-a copilul, să bat mingea pe desktop şi să joc heroes pe maidane, ba chiar îmi spun poveşti singur seara la culcare.

dar de cele mai multe ori, îmi locuiesc viaţa ca pe-o plajă în care există uneori comori neintuite, ori amân respiraţiile de pe-o zi pe alta, aşteptându-te. presimt cum se sfârşesc în sfârşit zările arse de nisipul strâns în copitele soartei şi recunosc că ochii mei au mirosit pe rând culorile din strigătul acela ascuns, iar mâinile mele au văzut resorturi ce scapă intelectului diurn.

eu cred că gesturile grave mi se trag de la maimuţă, la fel cum singurătatea uneori derivă de la ploaie. îţi spun că-mi pare de necrezut una ca asta, adică ideea că eu mă trag mie însumi şi ţie însăţi de la coasta ta. e greu de crezut una ca asta. ploaia asta de vineri s-a oprit, stelele pigmentează răbdătoare cerul, ori par mâncărimi ale neantului absurd, şi poate că nu ştiai nici asta, dar mai demult, când eram mic, tatăl meu şi dumnezeu erau amici de pahar, furiile mamei renăscându-mă zilnic. lumina mereu îmi joacă feste, îmi pune piedică şi cad în vise de vineri. acum sunt conştient că gravitatea mi se trage din maimuţă, iar pentru că ploaia s-a oprit, îmi imaginez un curcubeu peste care dumnezeu şi tata sunt saltimbaci şi jonglează cu halbe de bere. un curcubeu machiat cu fond de ten. sunt gândurile mele timbrate din cuişoară şi din scorţişoară.

mă străduiesc s-ascund aceste vineri grave, abia pe la amiază îmi revine un zâmbet, când mă gândesc că tu eşti un fel de mare, iar eu intru şi ies din tine de la apus până la răsărit. ştii ce? hai să acceptăm rolul ăla, în care tu eşti un fel de femeie iar eu sunt un fel de bărbat şi... ca să te dau gata pe tine, dar şi pe alţii, o să-ţi scriu un cântec trubadur. în care tu vei fi un fel de poezie iar eu un fel de poet.

de la maimuţă mi se trage şi amnezia asta. fiindcă am uitat numărul cărămizilor pe care trebuie să le ridic în ogivele unui nou turn Babel, pe care-l urc de fiecare dată când aştept să-mi vorbeşti.

Un efect de rotaţie opusă. Şiruri estivale.

2011-08-29T16:40:00.000-07:00

La marginea nisipului, sânii ei păreau noroi, adunaţi de la unu la doi. Mi-a amintit de noi, deşi subiectiv apăs pe ideea că tu erai mult mai frumoasă. Aveai genunchii moi, de copil răsfăţat şi mărgele, în luna lui cuptor, şi umerii negri, înfieraţi de-atâta soare. Prima noastră vară mie mi-a rămas în amintire ca o vară hippiotă, derulată de pe vremea lui Janis Joplin, deşi rochia ta de până sub genunchi nu era nicidecum la fel de libertină.

E un exerciţiu al imaginaţiei să-mi închipui cum ar fi fost dacă rămâneam prieteni. Eu te-aş fi atenţionat să-mi scrii vreun mail pe când ai de gând să-ntorci calendarul invers, ca să retrăim transpiraţi prima vară în care ne-am scufundat unul în celălalt. Ţinându-ne de mână. Dar tu ai plecat. Ori eu am plecat. Nu-mi amintesc exact, e posibil să fi plecat amândoi. Dar aş fi vrut să-mi dai de ştire că nu mai suntem protagonişti în noua formulă, ori să-ţi iei la revedere. Să o faci şi-n locul meu, să fi-ncheiat fraza noastră cu un punct apăsat. Poate că azi înţelegi ceva din toate ăstea. Să ştii că şi mie mi-au trebuit milioane de furnici şi gânduri să te adun din amintiri semi-prezente. Aşa am reuşit să-ţi modelez curbele sub orizont.

Vezi tu, poate că aşa (cine ştie?), după scurgerea unui timp nemăsurat ne-am fi întâlnit în viitor, fiecare lângă o altă jumătate nepotrivită, într-o zi de vară, când soarele va arde ca un puroi, ori luna va geme pe-nnoptat ca o rană, desprinsă din privirile noastre tăcute. Nu ştiu dacă ai vrut să mă iubeşti transversal, ori anacronic, dar peste mine s-a scurs un soi de gravitate la care apelez doar atunci când descopăr acolo pe nisip, glezne comparabile cu ale tale. Atunci mă macină de fapt un dor de neexprimare, ca şi cum oamenii s-ar holba cu toţii nestânjeniţi înspre mine.

Azi apusul vine ca o cădere de calciu, lipsa mirosului tău de fruct familiar îmi roade unghiile câineşte şi cred că ar fi de evitat privirea ta pe viitor. Trag aer în piept şi mă refugiez în cărţi pe care tu n-ai apucat să le răsfoieşti vreodată. De fapt, ascult muzică prin căşti, trag pleoapele catarg, în timp ce ochii mei nu au habar cum puteau cuprinde şi modela la nesfârşit sprâncenele tale atâtea furtuni de vară şi încerc s-alung periodic gândul că la revederea ta tot m-ar apăsa prin vreun cotlon ascuns o tristeţe inexplicabilă, ca de cârciumă târzie.

Mai ales că am găsit o carte poştală colorată potrivit printr-un bazar aglomerat. Mă gândesc să ţi-o trimit la timp şi să-ţi scriu pe ea aşa:

Aici totul e bine, totul e frumos. Ştiu că tu, de exemplu, eşti frumoasă şi atentă la ce-ţi scriu, cu toate că buza ta de jos a inventat tăcerea. Balansul tău legănat (dezinvolt şi metodic) a inventat pendula. Şi vreau să-ţi mai spun... Ce să-ţi mai spun? Uite, îţi spun că parcă se sfârşeşte vara şi sânii tăi din profil se vor vedea altfel, aşezaţi pe două astre, de la răsărit şi din apus, ca-n timpul reîntors din Inchiziţie, când ardeai deasupra mea precum vrăjitoarele pe rug.

Dacă vrei, trage-ţi şi tu pleoapele catarg, să ştiu că ochii mei sunt ochii tăi, machiaţi absurd de porii tristeţii.

(a fost) o zi de vineri

2011-08-26T03:38:00.000-07:00

Se întâmpla într-o vineri toată afecţiunea asta a mea pentru tine, pe când nu existau scene sau spectatori. Pe-atunci trandafirii ăia din grădină scârţâiau ca nişte porţi de metal şi aveam două scaune în grădină în loc de unul, şi-un singur nor, pe care-l aduceam pe rând, fiecare.

E vineri şi acum, dar aerul nu mai păstrează formele tale. Cămaşa ta de noapte s-a transformat în răcoare şi se-aude un paznic care loveşte cu un băţ merele căzute. Din drumul lui secundele aleargă înspre mine cu colţuri de gură mânjite de dulceaţă.

Uneori mai caut dimineaţa aceea de lângă tine, o dimineaţa cu aromă de măr verde, în care singura amintire care se repetă pare a fi respiraţia ta uşoară, peste umărul meu. Dacă ar fi vineri şi în calendarul tău, ţi-aş face o cafea la ibric şi-am dezintegra o ţigară.

E ultima perioadă în care mai accept că tu eşti pe undeva printre gândurile mele, ca un scarabeu ce sapă căutând un adăpost. Delimitez concluzii întorcându-mă azi la zilele de vineri în care poveştile tale personale planau la orizont asemenea unui zmeu de jucărie pe care îl trăgeam după mine.

Se-ntâmpla într-o vineri, aveai luna tatuată pe cerul din talpă, erai frumoasă, ciudată, şi ai venit la mine cu toată pofta asta fatală de dragoste, m-ai prins de-o aripă, eu eram neatent, mahmur, inert.. şi da, se-ntâmpla într-o vineri...

Cadenţa unui trecut întrerupt

2011-08-25T01:21:00.000-07:00

Nu ştiu motivul exact, dar dimineţile calde de august îmi par a fi azi un demn cronometru surogat clepsidrei romantice de altădată. Fă şi tu o pauză cu mine. Lasă pixul jos din mână şi gândeşte-te la timp. Adică gândeşte acest timp aşa cum vrei tu. La prezent, trecut ori viitor. Gândeşte-te la ani şi anotimpuri sau la muşcătura acestei după-amiezi. Lipeşte pe o coală albă de hârtie ceva ce te reprezintă. Un episod pe care-l ţii tu minte.

Eu îmi aduc aminte cum am vrut s-o cunosc în ziua aceea. Era angajată într-un cinematograf vechi pe-atunci. “Oamenii vin şi cumpără fericirea în tichete de intrare la film!” mi-a spus ea prima dată, şi ţin minte că purta o cămaşă roşie strânsă pe coaste şi frac negru, mic şi elegant, împrumutat parcă din filmele lui Charlie Chaplin. Avea ochii fixaţi într-un căprui care ţi se impregna rapid pe retină şi le vorbea relaxat clienţilor, printr-o deschidere de gură. Mi-a destăinuit mult mai târziu de ziua aceea că deşi face o muncă de robot, îi plac poeziile sumbre, dar şi pâinea prăjită şi cafeaua cu lapte. Ei nu-i plac în schimb anotimpurile nehotărâte, cumpărăturile lungite şi nici oamenii care-şi ţin inima în dreapta.

Pe Ariel nu am văzut-o niciodată mâncând, bând apă sau pur şi simplu butonând telecomanda televizorului. Tot despre ea se spune că nu are plămâni şi că de aceea fumează ca şi cum ar respira. Eu am auzit doar că mama ei a născut-o într-o noapte caldă de vară, pe când luna ardea ca o buturugă, învârtită în soba de teracotă a cerului de august, iar pe fundal se-auzea doar ţârâit de greieri. Acuma eu nu ştiu dacă toate ăstea sunt adevărate sau nu.

Mă obişnuisem să-i strălucească privirea şi să mă alinte zâmbind. Tăcând. Au fost bizare acele anotimpuri, când dragostea se găsea parcă tot mai greu. Au fost multe ceaiuri în preajma noastră, dar filme vechi din ce în ce mai puţine, pe care noi doi să nu le fi văzut, în limbi pe care nici nu le cunoaşteam. Mi-a scris pe-o carte că dacă vom rămâne împreună ea se va simţi mult mai deşteaptă şi eu mă voi simţi mult mai iubit. Sau invers? Nu mai ştiu.

I-am scris o poezie pe-atunci, dintr-o stângăcie emoţională de moment. Şi-i spuneam acolo că treptat vor pleca toţi, că va pleca şi ea după ce vom fi văzut toate filmele, după ce se va-ntări pâinea cu unt, după ce odată cu ceaiul se va lăsa doar singurătatea. M-a cuprins din spate şi-am stat în linişte amândoi. Am intrat în jocul ei când m-a rugat să-nchid ochii şi să mă gândesc cum răbdarea oamenilor va creşte, şi indiferent dacă oamenii se distanţează, an după an, sentimentele nu se vor ieftini progresiv.

Râzând, i-am spus că pe viitor hârtia se va găsi probabil tot mai greu, motiv pentru care lumea nu va mai scrie poezie proastă. Din încruntarea ei am înţeles atunci că dacă lumea nu va mai scrie poezie, vom fi orbi atunci, aproape fericiţi, singuri, fără hârtie, noi, toţi, cu câinii noştri.

Ce iubim, când iubim?

Îi mulţumesc maimuţei că te-am întâlnit, categoric.

2011-08-22T16:42:00.000-07:00

Când scrii despre o experienţă frumoasă, se-ntâmplă uneori să transformi respectiva amintire în ceva şi mai frumos, sau, uneori, e posibil să taci şi să te doară din cauza asta frumuseţea despre care vorbesc, ca şi cum nu mai există pentru o vreme suficientă durere în tine. Eu cred că mi-am pierdut răbdările şi aşteptările odată cu trecerea lui august, mă gândesc doar cum în curând o să vină peste mine şi toamna, şi pe sub paşi vor fi aceleaşi petale uscate pe care nu le mai observă trecătorii.

Îmi vine azi doar să-i mulţumesc pur şi simplu maimuţei că până la urmă a evoluat. Mă gândesc: uite ce chestie interesantă! Omul, această urâţenie minunată, un soi de undă a maimuţei, sunt eu, cel ce-şi caută sensul, cel ce aude copiii surdo-muţi care se ceartă prin propriul limbaj sacru, iar luna pare agăţată pe tavanul ăsta de deasupra, sau totul o fi o impresie... Vă spun eu, pereţii ăştia secretă solitudine, iar stelele se-mprăştie ca acneea pe trup de adolescent.

Desprind sunete dezacordate, şi parcă limba mi se despică-n două, ca unui piton neînţeles de om, tu dintr-o dată devii felină, îţi cauţi locul preferat de altădată, din brichetă nu mai iese nici măcar un singur un foc, şi-mi amintesc creionat cum în adolescenţă în vremea lui august tot timpul aveam treabă, hai în gară să plecăm spre cascadă, vii? Poate că n-ai să vii, încă-ţi mai place eschiva, ştiu, cu toate ăstea eu îi voi mulţumi din nou maimuţei, şi-admit că fără evoluţia ei, nu te-aş fi întâlnit. Mulţumesc mainuţei!

Dimineaţa eşti posomorâtă, după ce bei cafeaua parcă e totuşi altceva, te-observ pe trei sferturi goală, nurii tăi îmi amintesc de coaja unei portocale, exact, e o secvenţă în care secunda asta face un atac de cord, nimeni nu-i sare în ajutor, nici măcar ceasornicul, nici măcar un fard, nici măcar eu. Sub duş apa mă spală lucid, îmi trece prin cap de fiecare dată să te las acolo în amintire pentru totdeauna, sau să ucid toate răscolirile ăstea obsesive, reflexive, pur nocive. M-apasă tic-tac-ul ăsta în piept şi-n genunchi. Sângele nu ştie că fierbe-n mine, poate de aceea nu mai observ căruţe albe şi cai obosiţi, ori chipuri triste pe lângă drumuri prăfuite. Când eşti singur, vezi la apus stoluri desperecheate de păsări, dar le vezi în treacăt, şi mergi mai departe. Cum să poţi scrie despre un lucru care te doare, fără să-l faci să te doară şi mai tare?

Viaţa nu-i vis, ori e vis doar pentru orbi, stau şi mă gândesc cum voi reacţiona când te voi întâlni pentru prima oară şi pentru ultima oară, sper să fiu eu atunci, adică chiar eu, tu să zâmbeşti, să ai cercei frumoşi, să mă amesteci de tot cu ei, ca-ntr-un malaxor de afecţiune secretă, să-mi destăinui de ce simplitatea te excită, să mă laşi să văd cum natura spală vasele, şi-mpreună să ne prefacem că lucrul ăsta înseamnă ceva. Să facem totul viu şi spontan, să... habar n-am, vedem noi mai încolo... Să ne împrumutăm unul altuia tabieturi. S-o facem ca şi cum am împărtăşi vreun secret ori vreo bârfă. Să-ţi sărut nasul atipic iar cearcănele să ţi le culeg de pe jos, să bei dimineaţa cafeaua din gura mea, chiar dacă-i fierbinte şi te arde, dar s-o bei fiindcă aşa-ţi place ţie.

Soarele e un pepene galben copt, sânul tău nu se-astâmpără, de parc-ar fi vreun copil jucăuş, ce-nvaţă să strige după mama, nu ştii că fiecare bucurie vreau să-şi înfigă dinţii-n tine? M-ai învăţaţ să te sărut cândva în fiecare dimineaţă, dar şi să împart gălbenuşul de ou din omletă cu tine...

Îi mulţumesc maimuţei că te-am întâlnit, categoric.

Tăceri şi respingeri

2011-08-21T04:36:00.000-07:00

vezi tu, noi de fapt nimănuia nu semănăm, chiar dacă uneori răsărind desperecheaţi auzim ecouri ciocnindu-se de sine sau foşnind vremelnic. din bucăţile ăstea de ziar am citit că aşadarul ni-l tăcem şi că prea departe de gândurile noastre rupte, într-o margine prăfoasă, numărăm momente în care ne-amintim cum se pot deznoda dedemulturi.

ţi-o spun pe şleau: am citit pe undeva prin ziar că vara asta scuipă greieri, da, pe bune, aşa am citit în ziar, şi mai zicea acolo că la marginea oraşului au fost descoperiţi copaci întortocheaţi precum o cheie sol ce se-apleacă să-şi facă nod la şireturi din propriile rădăcini, e un august de mijloc şi nu găsesc vreo surprindere în niciun gest, mă gândesc să pun cumva piedică zilei de mâine, să trişez sensul acului de ceas şi sa ajung la ziua de ieri, la cea de alaltăieri măcar. vreau să ajung înapoi în iulie de fapt, să fur timpului încă o zi lângă tine, sau de ce nu o zi şi-o noapte lângă genunchii tăi somnoroşi, să fie început de vară şi să destupăm o sticlă prin oraş pe undeva, să umplu un pahar cu un viitor neîntâmplat încă. nu ştiu nici asta cum să ţi-o zic, dar îţi spun eu: au înnebunit nebunii, deja trec zilele de gratitudine şi nebunii ăştia i-au arestat pe greieri pe motive psihedelice, terasele-s în renovare continuă, nu prea văd oameni care să mai umble desculţi sau să ceară împrumut nisip. chiar şi cerşetorii par sufocaţi de atâta nepăsare şi aruncă cioburi pe lângă-o margine de trotuar.

soarele-i parcă un soi de citoplasmă bolnavă, degeaba încerc să mă conving că nu-i aşa, degeaba, degeaba, ţi-o spun din nou: au înnebunit nebunii, pe nisip femeile îşi construiesc sânii din scoici eşuate la mal, copiii zbiară, liniştea e alungată seara, au înnebunit nebunii, sirene se-aud din toate părţile, ţigăncile-nflorate râd cu nonşalanţă, îşi ridică fustele, nu ca să-ţi arate gleznele murdare ci ca să nască pui de rinoceri...

numai eu stau minute-n şir nemişcat, uitându-mă la mâna ta stângă, pentru a-ţi număra brăţările ce-mi amintesc de ţipetele unui şaman care invocă ploaia, plus că de câte ori te-apropii aş vrea să te admir şi să te-ascund în vreun templu ca să pot acolo studia cum venele tale dansează cu sânge de antilopă, dar uite că începe să mă doară tânărul ăsta din mine care râde de frică, de accea-ţi tot încrustez semne pe nisipul ăsta obosit de mijloc de august, ţie, da, ţie... şi poate de aceea îţi tot repet, şi duminica şi lunea că au înnebunit nebunii, acum hai să întoarcem timpul de la capăt, să pot să-ţi mai aduc aminte cât de frumoasă poţi fi tu, exact, tu, cea mai frumoasă dintre coaste...

Conjuncţii şi Disjuncţii de vacanţă

2011-08-20T04:13:00.000-07:00

Nu ştiu dac-am apucat să-ţi spun dar, de mult timp încoace mă tranzitează aceeaşi secvenţă exotică şi scăldată-n turcoaz în care ne refugiem amândoi pe undeva prin mijlocul unor insuliţe îndepărtate, într-o faleză din care se desprind fundaluri sonore de mandolină şi miros de măsline nespălate. Tu porţi în fragmentul ăsta o rochie romană şi ai umerii goi şi mă tachinezi să te urmăresc pe bicicletă de-a lungul coastei de drum ce coboară pe lângă pereţii albi de marmură cretană până la orizont, acolo unde pâlcuri de smochini desenează o umbră care şterge orice amintire.

Dar hai s-o iau de la început. Să-ţi povestesc cum am ajuns împreună în filmul ăsta presărat de curmale. Ne-am suit în avion ştiind amândoi că au fost între noi şapte ore şi-un ocean întreg. Cumva, am ajuns într-un loc în care ianuarie are 29 de grade. Aveai părul despletit şi ochii mari, mai ales atunci, în prima noastră dimineaţă acolo, când am văzut balene jucându-se în golf. Era un spectacol halucinant, ce părea mai degrabă un efect secundar de la cele 17 ore de zbor şi 2 escale în care nu am pus geană pe geană nici unul din noi doi, amintindu-ne abia atunci parcă că iubim consistenţa betonului.

Acum, mă gândesc că viaţa este cu adevărat un regizor talentat. M-ai oprit puţin la ieşirea din aeroport şi mi-ai arătat un cuplu hispanic de bătrânei care îşi aşezau cu grijă un mic acvariu de peşti într-o camionetă murdară. Detaliul ăsta mărunt ţi-a înveselit deja ziua, şi mi-ai smuls din senin un sărut vrând parcă să-mi spui că deja eşti fericită. În schimb, eu mă gândeam cum soarele ăsta mexican îţi presăra peste tot chili pe corp, dar după numai o oră ne-am urcat deja într-un autobuz aproape gol şi am ajuns în locurile unde s-a filmat „Los Olvidados”. Când ne vom întoarce aici, ţin neaparat să văd pelicula asta a lui Luis Bunuel. Ai râs cu atâta poftă şi m-ai întrebat dacă semeni puţin cu Alma Delia Fuentes. Abia după câteva secunde am înţeles ce vrei să spui, dar nu ţi-am răspuns pe loc, ci am zâmbit aşa bizar, de parcă eu aş fi ştiut şi altceva în plus. Evident, nu ştiam.

Am găsit un motel vechi şi elegant, desprins parcă din fotografii uruguayene de epocă, unde te-am surprins într-o altă rochie, cu buline albe şi cu fundă, la adăpostul unor ochelari de soare europeni, iar tu deja m-ai provocat să ne întrecem pe bicicletă şi să facem fotografii. Aveai de fapt un mic album de poze pe care îl pregăteai pentru zilele de iarnă. Mă gândeam că aici e mare păcat că nu prea reuşeşti să te îmbeţi, era un soi de extaz amânat, o turmentare interioară în mine, care putea da naştere într-o zi unui Rio Grande.

Toate peisajele acelea şi toată lumina aceea perfect vizibilă ne inunda existenţa. Ai râs de mine cu atâta poftă când te-am claxonat într-o dimineaţă de pe un scuter demodat ajuns pe-acolo dintr-o eroare de transport probabil. Ai ieşit pe balcon să mă vezi şi cred că erai mai frumoasă decât orice senorita imaginată de vreuna din cărţile lui Octavio Paz. De-acolo de jos, ţi-am spus că dacă te-ai grăbi, ai putea să te fotografiezi cu puzderiile acelea de japonezi, turişti fideli fugiţi parcă de la Osaka până în golfurile acestea tăcute. Ai râs cu atâta poftă la vederea lor şi mi-ai spus că am putea totuşi face fotografii cu ei, că ce de pesos am mai câştiga. Că într-o oră am putea umple un sombrero cu ei.

Serile de pe faleză erau electrizante, nu mai erau nici balene şi nici trecători. Te sprijineai de umărul meu şi-ai tresărit la vederea unei familii de şapte delfini. La vederea lor, te-ai simţit de parcă ai fi păşit în desenele animate preferate în copilărie. L-am cunoscut mai târziu şi pe Pedro, băiatul care spăla piscina şi care adresa fiecărui turist apelativul „gringo” neştiind că mi senorita bungheşte de fapt spaniola. Am încercat pe urmă şi tiroliana în junglă, o junglă ce-mi părea domesticită şi coafată într-un fel. Împreună am cules şi reţete variate de enchilada, de burrito şi de quesadilla. Am închiriat o barcă cu motor şi ne-am plimbat pe o plajă flancată de stânci. Ne-am adăpostit lângă câţiva palmieri parcă smulşi sălbatic din tablourile lui Gaugain şi mi-ai spus acolo că aici este atâta frumuseţe încât te vei vindeca de poezie for ever. Ziua aceea aş fi vrut să devină un timbru vechi din clasorul tău. Dincolo, pe după stânci, a apărut întâi o colibă de stuf, câteva terase înghesuite şi miros de tequilla. Am comandat fructe de mare, peşte şi tortillas. Proaspete. Cu o textură încă vie.

La final, ne-am ascuns în camera noastră şi-am probat cada aceea veche din mijlocul băii. Ne-am iubit şi-am adormit spre dimineaţă, visând la Santiago, la un peşte uriaş, am închegat o guerilă a viselor şi un cântec local despre noi doi.

Spune-mi totuşi, îţi place magnetul pe care ţi l-am lipit pe frigider?

Viitorul copt în palme

2011-08-18T13:00:00.000-07:00

La miezul nopţii, atunci când absolut toţi dorm, mă năpădesc gânduri timide de august copt, pe care le amestesc în amintirea siluetei tale diluate. Atunci, se amestecă prin mine poveşti uitate, poate din copilărie sau poate din zilele când încă mai eram în stare să-ţi recunosc prin mulţime şi de la depărtare ochii verzi. Mult timp după ce te-ai ascuns, m-a năpădit din toate unghiurile aceeaşi obsesivă întrebare: să inexist în continuare? Sau să caut dimineţile flămânde de pasiune de altădată şi serile răcoroase în care pot trasa linii jur-împrejurul zâmbetelor primite?

E ca şi cum m-aş fi deconstruit la loc, tot aşteptându-te. De fapt, mă gândesc să scutur cutia asta vizuală ce-mi apare în faţă, în care se derulează mici seriale de dragoste străine mie şi să duc până la capăt tot acest puzzle.

Cineva mi-a sugerat să recuperez întreaga armonie din mine. Gândindu-mă la asta, i-am răspuns că de fapt cu cât îmi rănesc inima loviturile memorate, cu atât simt că am marginile lumii mele mai bătrâne în culoarea asta de joc a tinereţii. De aceea-ţi zic că, atunci când absolut toţi dorm, se trezeşte în mine tot infinitul ăsta de posibilităţi şi idei care mă fac să te aştept. Imaginează-ţi cum în capătul camerei mele televizorul zumzăie a reclame cu deodorante iar eu despic spaţii din ceea ce aş fi putut face altădată. Mă macină acelaşi gând singuratic, şi anume că lumea s-a sfârşit la graniţa gleznelor tale şi că fiecare femeie pe care o voi întâlni de-acum înainte mă va capsa, timbra, arhiva într-o amintire fără importanţă. Din întrebările mele nu mai derivă nici măcar un singur sens demn de încredere, dar îmi reconfigurez gândurile albe în jurul femeii pe care cândva o voi cunoaşte. Femeii căreia îi voi scrie în fiecare noapte, când absolut toţi ceilaţi dorm, spunându-i că nu am decât nordul copt în palme şi lumina depozitată de peste zi, când cade zborul în cocori, când septembrie e încă departe, şi când piersicile nu s-au terminat din coş.

Când absolut toţi dorm, rup foile dintr-un caiet studenţesc de dictando şi rescriu episoade fericite. Probabil că şi tu dormi, şi habar nu ai că de fapt scriu despre tine. Da, despre tine, cea care vei citi aceste rânduri după ce mă vei fi cunoscut, după ce mă vei fi iubit accidental, dar scriu şi despre mine, despre pustiul pe care îl vei înlătura lângă această lampă de birou în viitor.

Până atunci, te-aştept şi-ţi scriu despre mine, eu fiind cel care zâmbesc din pricina unor detalii mărunte, cel care preferă culorile vii, cărţile bune şi vinul dulce, cel care încă nu te-a cunoscut. Să nu zâmbeşti aici în viitor la citirea acestor rânduri, nici măcar atunci când îţi voi spune despre mine că sunt un tânăr nu foarte frumos, şi că uneori folosesc cuvinte complicate, aşa, cu lejeritatea respirării, că mănânc orice şi că nu dorm aproape niciodată, că îmi plac serile prelungite şi glumele spontane, filmele vechi şi sânii rococo, şi ochii tăi, pe care mi i-am imaginat exact aşa cum sunt ei astăzi. Îmi place să evit uneori orice discuţie superficială despre dragoste, fie ea platonică, tectonică, ubicuuă, bulimică, îmi place să simt şi să privesc. Să-ţi aminteşti de asemenea, la citirea acestor rânduri în viitor, că fiecare lună din an are un relief numai al ei (e august acum, se asortează dealuri la orizont) şi că fiecare femeie are, în cele din urmă, un singur tânăr al ei.

Şi-ţi mai spun atât, acum când absolut toţi dorm, că deja mi s-a făcut dor de gleznele tale.

Portret

2011-08-16T14:53:00.000-07:00

eu trasez linii şi delimitez idei. trasez linii. simt şi cred că o linie nu există din moment ce ea nu este trasată, sau... cel puţin pentru mine, o linie nu poate exista din moment ce nu este trasată de mine.

în lumea mea fiecare gest trasează o linie, un soi de demarcaţie vizibilă. eu cred că a spune truisme şi apoi a-ţi coase buzele cu cerneală e enervant, chiar dacă, bineînţeles, oamenii emit opinii cu ajutorul unei peniţe de stilou. e totuşi un gând reconfortant să stau pur şi simplu lângă tine. de fapt, în preajma ta se împlineşte un moment. în care ştiu exact ce am de făcut. da, încerc să-ţi desenez câte o gură vorbitoare pe fiecare buric de deget... să te urmăresc din umbră în secunda în care tu îţi urmăreşti degetele cum discută, exact, şi degetele de la mână, dar şi cele de la picioare...

ochii tăi mă privesc în tăcere. tu asculţi de fapt şi taci, trasezi linii, delimitezi idei, tragi seara peste noi doi. mă laşi să-ţi aştept privirea aceea încă multe zile de-acum înainte. vecina ta naşte alături un pui de pisică, iar ştirea asta şochează, apare în prime-time la TV, în timp ce tu continui nestingherită să trasezi linii şi să delimitezi idei... faci un duş, miroşi a mentă, te priveşti în oglindă, observi acelaşi colţ trist al ochilor tăi de dinainte de somn, şi ştii că eşti un om cu un copac crescut în spate şi brusc înţelegi că ai îmbătrânit, cazi pe gânduri la fel cum se alunecă pe gheaţă la o vârstă înaintată... şi te gândeşti la ce-ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat totul aşa...

şi continui să trasezi linii, delimitând idei.