Ca bărbat...

1.- Îţi păstrezi buna dispoziţie toată luna.
2.- Mecanicii nu te fac prost.
3.- Nu cari peste tot o geantă plină de rahaturi.
4.- Nu eşti furat la coafor.
5.- Ţi-e perpendicular dacă nimeni nu observă noua ta freză.
6.- La interviu pentru un job corpul tău nu contează.
7.- Dacă eşti criticat la muncă, nu gândeşti că toţi te urăsc în secret.
8.- Niciunul dintre colegii tăi n-are capacitatea de a te face să plângi.
9.- Trei perechi de pantofi sunt destui.
10.- Aranjamentele pentru nuntă se rezolvă singure.
11.- Îţi păstrezi numele de familie toată viaţa.
12.- În luna de miere sau în vacanţă ai nevoie de o singură geantă.
13.- Faci baie şi eşti gata în 10 minute.
14.- Poţi umbla în tricou alb prin locuri unde te poţi uda.
15.- Tot ce ai pe faţă rămâne cu aceeaşi culoare
16.- Nu trebuie să te razi mai jos de beregată.
17.- Poţi lăsa patul de la hotel desfăcut fără mustrări de conştiinţă.
18.- Părul cărunt şi ridurile îţi stau bine.
19.- Poţi participa la un concurs de râgâit fără să-ţi fie rusine.
20.- Poţi spune orice fără să-ţi pese ce gândeşte lumea.
21.- Poţi fii Arbitru, Popă, Preşedinte.
22.- Te poţi plimba seara cu maşina.
23.- Poţi uita o aniversare sau să faci alte greşeli, florile vor aranja totul.
24.- Poţi să te aşezi cu picioarele desfăcute, şi ce dacă!
25.- Mergi la toaletă singur, nu în pereche sau în grup
26.- Cozile la WC sunt cu 80% mai rare
27.- Nu trebuie să opreşti la următorul PECO fiindcă "WC-ul e prea murdar"
28.- Poţi să-l admiri pe Bruce Willis, fără să mori de foame ca să arăţi ca el.
29.- Luis Miguel, Ricky Martin, Tom Cruise, Brad Pitt şi ceilalţi nu fac parte din universul tău; nu sunt decât o mână de poponari.
30.- Nu trebuie să faci curat în apartament de fiecare dată când vine cineva.
31.- Cunoşti cel puţin 20 de variante de a deschide o bere.
32.- Poti raţionaliza orice frază cu un simplu "da-o în p... m...!"
33.- Nu trebuie să monitorizezi viaţa sexuală a prietenilor tai.
34.- Poţi trece în vizită la un prieten fără să-i duci un cadou.
35.- Convorbirile telefonice cu prietenii tăi durează mai puţin de 60 de secunde.
36.- Dacă nu suni un prieten când ai zis că o faci, acesta nu va comenta cu alţii că te-ai schimbat.
37.- Poţi să te uiţi la TV ore întregi cu un prieten, în linişte, fără să gândeşti : "oare-i supărat pe mine?"
38.- Dacă cineva uită să te invite la un eveniment, continuă să-ţi fie prieten.
39.- Dacă cineva merge la un chef cu un pulover la fel ca al tău, nu te superi.
40.- Dacă ai 34 de ani şi esti necăsătorit, prietenilor tăi nu le pasă; din contră, te felicită.
41.- Prietenilor tăi nu le pasă dacă ai slăbit sau te-ai îngrăşat.
42.- Nu-ţi pasă dacă unii vorbesc în spatele tău.
43.- Nu trebuie să te multumeşti mâncând numai resturile de la copiii tăi.
44.- Poţi să te scarpini între picioare la orice oră din zi.
45.- Dacă-i cald poţi să-ţi deschizi cămaşa fără probleme.
46.- Cu 400 de milioane de spermatozoizi la fiecare "partidă", ai putea dubla populaţia pământului ... cel puţin teoretic !
47.- Poţi fi tată zilnic dacă vrei, fără să trebuiască să aştepţi 9 luni.
48.- Nu te supără că cel mai bun prieten al tău are şi alţi prieteni
49.- DAR....în comparaţie cu o femeie....eşti sexualmente SLAB!

TAXI - Cele două cuvinte [OFFICIAL VIDEO]

Ceva despre care nu îmi mai amintesc nimic..

Cu ochii închişi, stau întins pe jos. În podul casei bunicii. Acolo unde mă ascundeam de atîtea ori pentru a scăpa de vreo pedeapsă nevinovată, şi unde mirosul de salcâm şi de viţă de vie înşoţea tot acel spaţiu plin de obiecte vechi, de haine şi pălării, unde te împiedicai fie de un radio vechi, rusesc, fie de un război vechi de ţesut sau de alte lucruri după care, copil fiind, îmi străluceau ochii, în zilele interminabile de august. Un fapt supărător e că nicodată nu reflectăm asupra unor obiecte pe care le aveam cândva. Ne raportăm numai la faptul că le-am avut, cândva. Poate că mai degrabă asociem trecutul cu evenimente, cu o muzică care se asculta în vremea respectivă. Niciodată cu starea de spirit pe care o aveam în acele momente.

Azi, m-am gândit la prima fată de care mă îndragostisem. Asta se întâmpla acum 10 de ani, într-o toridă dimineaţă de iulie. O bucureşteancă frumoasă şi imprevizibilă. Aveam tenişi maro şi tricou cu Nirvana, iubeam tricoul ăla. Cred că pe atunci aveam cel mult 4 tricouri, pe care le iubeam la nebunie, am şi uitat de ele. Voi vă mai gândiţi câteodată la haine din trecutul vostru? Sincer? Eu nu prea. Dar trezindu-mă dis de dimineaţă m-am gândit, după atâţia ani, la bucureşteanca mea, cu care m-am iubit o săptămână undeva la munte, pe lângă Sibiu. Ei i-a rămas al doilea tricou din colecţia mea bogată de patru tricouri... Mie mi-au rămas gândurile. Gândurile pierdute acum zece ani. Gânduri dintr-o gară mică, unde ea plângea, şi eu încă nu ştiam ce mă va aştepta, aşa c-am plecat, cu un tricou mai puţin, cu o femeie mai puţin...Şi e ciudat cum uităm mirosul celor pe care cândva îi îmbrăţişam. Bucureşteanca mea o fi măritată azi? Sau pe unde îşi bea cafeaua în zorii zilei? Mai are tricoul de la mine? Cândva, eram căţăraţi amândoi, pe un balcon de lemn, rustic, la etaj. Cândva.. Şi tot cândva, fluieram, aşa singur, cu un entuziasm nebun, de tânăr aiurit şi răzvrătit. După zece ani nu-mi dau seama, nici când, nici cum încep toate acestea.

Prima bicicletă Pegas, prima carte primită cadou şi primul cântec pe care mi-l cânta bucureşteanca mea. Trei lucruri fără nicio legătură aparentă între ele. Cu excepţia că ele reprezentau centrul lumii mele acum ceva vreme. Prima scrisoare pe care i-am scris-o, numele ei de alint, toate astea nu erau ale ei, erau al mele. Pentru că am existat prin ele şi azi m-am gândit la ele. Tulburător gând. Şi m-am gândit la ea. Gândul meu – secretul meu. Secretul meu de azi. Din acest prezent. Prezent în care, pierduţi pe undeva prin lume, şi eu, şi ea, am uitat de cearşafurile albe mirosind a lemn de munte, de nebunia tinerească din priviri, de mirosul acelor tricouri. De acele săruturi ştrengăreşti, de pielea aromată, de tricouri impregnate cu elanul adolescenţei senzitive. Încă visul persistă, undeva adânc în mine, unde mai visez la ceva ce ea mi-a dăruit atunci, în gara aia aiurea de tristă. Ceva despre care nu îmi mai amintesc nimic...

Cu lecţia învăţată... [Povestire a unui bun prieten, de acum câţiva ani, pe o terasă la bere]

Eram fericit. Eram împreună cu prietena mea de peste un an, aşa că ne-am hotărât să ne căsătorim. Părinţii mei ne-au ajutat în toate privinţele, prietenii m-au încurajat şi ei, de asemenea, iar prietena? Era un vis! Exista totuşi un singur lucru care nu-mi dădea nicicum pace, adică chiar deloc aş putea spune, şi acela era viitoarea mea soacră. Vreau să vă spun că soacră-mia era o super femeie, era foarte deşteaptă, dar în primul rând frumoasă şi extrem de sexy. Însă, câteodată, flirta cu mine, chiar pe faţă, fără nici o jenă, şi de multe ori mă făcea să mă simt prost.

Într-o zi, mă sună şi mă cheamă la ea acasă, să verificăm invitaţiile de nuntă. Aşa că m-am dus, ce puteam să fac? Era singură, iar când am ajuns, mi-a şoptit că în curând am să mă căsătoresc şi că nu o să mai pot face tot ce doresc şi că avea sentimente şi dorinţe faţă de mine, pe care nu le putea trece cu vederea. Aşa că, înainte de a mă căsători şi de a-mi dedica viaţa fiicei ei, ea vrea să facă dragoste cu mine doar o singură dată...

Ce puteam spune? Eram şocat şi nu puteam spune un cuvânt. Puneţi-vă şi voi în locul meu, ce-aţi fi făcut? În secunda următoare, s-a uitat voluptos în direcţia mea spunându-mi ca ea se îndreaptă spre dormitor, şi dacă mă simt în stare... să mă duc şi eu. Consternat, priveam fermecătorul ei corp cum se îndepărta de mine înspre dormitor. Am stat pironit locului câteva secunde, după care m-am întors şi m-am îndreptat direct spre uşa de la intrare, am deschis-o (cu un nod în gât, vă daţi seama)... şi am ieşit direct afară. Acolo, soţul ei (viitorul meu socru, de fapt) stătea afară cu puşca în mână şi cu lacrimi în ochi, m-a privit, m-a îmbrăţişat, şi mi-a zis că sunt foarte fericiţi că vor avea un asemenea ginere, şi că am trecut micul lor test. Mi-a spus, emoţionat de-a dreptul, că nu-şi puteau dori un alt bărbat în faţa lor: „Bun venit în familie, fiule!”

... Atunci, mi s-au înmuiat picioarele, şi am mai învăţat încă o lecţie importantă: ţine-ţi tot timpul prezervativele în maşină!

Singur de profesie...

Alegem să fim singuri? Sau suntem de fapt aleşi pentru a fi singuri? Am rămas astăzi blocat în această interogaţie. Aceeaşi interogaţie insipidă pe care aud că şi-o ridică fiecare om din jurul meu. La TV, în cafenele, pe Messenger, pe Facebook, în gări, în parcuri, la radio, la o primă întâlnire... Oamenii discută despre singurătate, despre eşec, despre suferinţă. Aceste trei cuvinte le auzi banal, în aceeaşi frază, rostite în acelaşi fel, ca şi cum am fi cu toţii la fel. Ieşiţi la tipar, fără a ne mai deosebi cumva unii de alţii.

M-au înnebunit de cap toţi cei pe care îi aud că-mi spun cum singurătatea face parte din noi, şi că de fapt nu mai suntem în stare să o recunoaştem decât atunci când rămânem blocaţi în ea. Mi-au spus alţii că ne naştem singuri, că totul are legătură cu faptul că ne petrecem nouă luni închişi în pântecul mamei, într-o solitudine absolută. De aceea, paradoxal, dobândim instinctul de a scăpa de singurătate, de a fi mereu cuprinşi de zgomotele lumii. Amorezatul poet simbolist Paul Eluard probabil asta ne transmitea şi el, când încondeia în pagină versul: „Te-aud în toate zgomotele lumii!” Nu cred să fie străin pentru cineva nici sentimentul regăsit în filme şi reclame, în melodii şi pe internet, că individul caută companie. Şi că toţi au vise, mai nou aşa aud peste tot, dar ceva a intervenit, şi ele nu au mai prins viaţă. Pentru că, vezi Doamne, nu au timp, pentru că nu sunt singuri. Iar când sunt singuri, caută pe cineva pentru a-şi alunga singurătatea.

Primul lucru care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la singurătate e o banală reclamă. De succes, zic unii. Una dintr-o serie de reclame. Prima era cu tânărul din metrou care, prin bunăvoinţa celorlalţi călători înşiraţi pe scaune, ajunge să stea lângă fata de care îi place şi care îi transmite şi ea, la rândul ei, aceleaşi semnale. Dar când reflectez asupra singurătăţii mele, mă gândesc mai degrabă la cea de-a doua reclamă. În care doi tineri, fată şi băiat, se ţin de aceeaşi bară, în romanticul metrou (ce să-i faci dacă aici au loc cele mai importante evenimente din viaţa unui om) şi, într-o manieră cu totul ludică, cei doi iniţiază un joc, un flirt cred, atingând pe rând cu mâinile bara din metrou, până ajung sus de tot! Apoteoza reclamei derivă în sloganul “Sunt toţi cei care îmi fac ziua mai bună!” Iată cum, de aici pornind, trebuie ca proştii să ne resemnăm cu ideea subtil expediată de acest spot publicitar conform căruia ziua noastră, a celor care ne încăpăţânăm să folosim mijloace de transport în public, este, biata de ea, atât de banală şi execrabilă, încât avem nevoie să ni se întâmple ceva deosebit în metrou sau troleibuz, unde până şi un gest precum ţinutul de bară lângă o altă persoană, ne îmbunătăţeşte viaţa substanţial. Şi că, jucându-ne puţin, ziua noastră e mai bună şi putem astfel uita de toate celelalte lucruri care o fac rea...

Acoperiţi de pretextul născocit de Stendhal, confom căruia „Un om poate dobândi orice în singurătate cu excepţia caracterului”, cunosc azi persoane cărora le este frică să doarmă singuri, de exemplu, sau unii cărora le este frică să iasă singuri în oraş, la un film, la o pizza, la teatru, la restaurant, în cluburi, pentru a nu fi stigmatizaţi şi agresaţi social de ceilalţi. Nu ştiu dacă aţi observat, dar azi nimeni nu mai iese singur. Fiecare are, ascuns acolo undeva într-un joben magic, o prietenă bună, o iubită sau un iubit, un amic de-o viaţă, un coleg de muncă sau de şcoală, fără de care nu iese nicicum din casă. Şi uite cum, în spaţiul public, nimeni nu e, sau nu vrea, să fie singur. Deci sper că m-am făcut bine înţeles până aici, cu toţii evită singurătatea. Excepţie fac uneori parcurile, unde deseori mai poţi contempla asupra unei tinere pierdută aşa boem, în filele unei cărţi subţiri. Norocoasă, ea încă nu a aflat săraca cât de nasoală e de fapt singurătatea. Mulţi mi-au spus cândva că singuri se simt dispreţuiţi, sau neapreciaţi. Aşa îmi explic mie însumi cum de multe ori oamenii fug de singurătate, şi îşi aleg parteneri de ocazie, arareori de durată. Tot aşa, unii se trezesc în relaţii conjugale nepotrivite, iar alţii se refugiază în bunăstarea celuilalt. Cu toţii speră de comun acord că dragostea e cea care îi va rupe cu totul de singurătate (da, probabil că aţi auzit şi voi replica aia repetitivă care zice că sufletele noastre nu pot fi singure pentru totdeauna, dar că singurătatea e în esenţă liniştea creatoare din jurul fiecăruia).

Suntem singuri pentru că toţi dorim ca lucrurile să rămână neschimbate. Ne conformăm şi trăim nefericiţi de frica schimbării, de teama că totul se va dărâma peste noi. Ne imaginăm că, fiind părăsiţi, totul e haotic şi fără sens, că nu mai reprezentăm nimic altceva decât nişte ruine ale zilei de ieri. Dar, ruinele pot fi un dar. Ruinele din noi pot fi calea transformării noastre. În acest fel, cred, pot fi supuse dezbaterii versurile lui Byron: “A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă /În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit; /Iar când inima-mi bate de sila ei impusă, /L-a a ta ca să răspundă, atunci ea s-a vădit! /Şi singur în tăcere o simt iar tremurând!”

În toată această recluziune, în această atomizare socială, societatea agresează omul singur. Poate şi din considerentul că individul singur reprezintă o perpetuă ameninţare pentru relaţiile conjugale deja formate. Şi nimeni nu ar fi în stare în acest caz să îţi răspundă dacă singurătatea este până la urmă minciună sau valoare. Enervanţi îmi sunt şi cei care o ţin tot pe-a lor, cum că singurătatea constituie un potenţial valorizabil pentru împlinirea individului ca om. Nu cred, şi încă nimeni nu m-a convins de contrariul acestui lucru, că singurătatea ne face mai îngăduitori cu noi înşine, şi mai nepăsători faţă de alţii. Nu ştiu nici măcar dacă solitudinea omului în societate atrage după sine dezechilibru al caracterului, al judecăţii, sau că ştirbeşte din acuitatea percepţiei individuale, care, spun apărătorii acestei idei, devine univocă, apăsată doar de propriul ego, în care ajungi să crezi că setul tău de valori e infailibil, invincibil, unic şi insurmontabil.

Eu sunt dintr-aceia care cred că singurătatea te osifică. Ştiţi? Ca acele vitamine pentru întărirea imunităţii... Şi că, în momentele grave de tăcere şi singurătate, avem măcar certitudinea unui fapt: cauza singurătăţii e undeva înăuntrul nostru sau în afara noastră. Depinde la ce ne raportăm fiecare. Nu contest acele voci care zbiară peste tot că fiinţa umană tinde, prin toţi porii ei, după acuplare, dar cred că s-a artificializat durerea de a fi singur, şi că societatea a îndobitocit şi a înstrăinat conceptul de singurătate. Fiecare film, carte sau cântec rutinizează cuvântul singurătate. Dacă îi spui azi cuiva că te simţi singur ai şanse mari să nu fi credibil, chiar să cazi în derizoriu. Iubeşti? Sau, te simţi singur? Uite două aspecte de care nu mai este nimeni interesat, nici măcar cei care crezi tu că ar putea fi. E o situaţie similară cu cea în care eşti întrebat: “Ce mai faci?” Adică niciodată când întrebi un cunoscut ce mai face, nu te aştepţi de fapt să îţi spună punctual ce mai face (situaţie regăsită şi în culturile occidentale, de unde mai nou importăm cu nemiluita egoism de tipul ăsta, nespecific cândva omului de la sat de pe meleagurile noastre, din tipologia lui Moromete).

Nu e nevoie de curaj pentru a convieţui singur. O dată în viaţă cel puţin, o face tot omu’. Şi prostu’ şi ăl deştept. Suntem loviţi de ea pentru a nu-i pierde gustul. Chiar dacă primul nu înţelege încă nimic din tristeţea descrierilor lui Gabriel Garcia Marquez despre sentimentul tragic al singurătăţii, pe care îl trăieşte fiecare dintre noi, nu doar familia Buendia şi nu doar Melchiade, întors din lumea morţilor fiindcă nu putuse îndura singurătatea. Tipic sau nu, singurătatea nu ne părăseşte niciodată, poate fi însă uitată dacă schimbi ceva şi dacă refuzi să îţi tot plângi de milă. Ştiţi ce zic? Exact ca în acea superbă glumă italiană despre un sărac care mergea zilnic la biserică pentru a se ruga unui mare sfânt, implorându-l: „Doamne, te rog, te rog, te rog, ajută-mă să câştig la loterie!”, iar statuia, exasperată într-un final, se trezeşte la viaţă, privind spre cel ce se roagă şi-i spune: „Fiul meu, te rog, te rog, te rog, cumpără-ţi un loz!”