A Friend Request...

Probabil că Emmanuel Levinas ar fi putut inventa Facebook-ul. Din păcate sau nu, a făcut-o altcineva. Da, aţi ghicit, a făcut-o un student american. Pe numele lui Mark Zuckerberg. Despre a cărui realizare vreau să vă vorbesc puţin aici. De la bun început însă, doresc să vă mărturisesc, cu scuzele de rigoare desigur, că nicicum nu mă pot abţine în a face observaţia că Mark Zuckerberg a dat formă unei idei de senzaţie născocită acum ceva timp de Levinas, potrivit căreia esenţa omului rezidă în împlinirea rezultată din „întâlnirea mea”, ca posesor al unei lumi interioare infinite cu lumea la fel de infinită „a celuilalt”. Tradus în limbaj de Facebook, asta ar însemna ca eu, ca om subiectiv, cu gusturi, plăceri şi experienţe proprii pot fi încadrat în categorii precum „Interesed In” „Looking For” „Political Views” „Relashionship Status”, etc. Până aici, totul frumos. Adică, uite cum într-un ideal cordon al timpului cultural, atât Levinas, cât şi Zuckerberg, cad de acord că esenţa omului derivă din disponibilitatea şi deschiderea faţă de seamăn şi de lumea acestuia.

Fiind şi eu de asemenea, deţinătorul fericit al unui profil de Facebook, într-un spaţiu în care entertainement-ul găsit nu e cu nimic mai prejos decât cel dintr-un târg de amploare, m-am hotărât să aşez alb pe negru câteva gânduri desprinse după vizionarea peliculei „The Social Network”, pe care v-o recomand în cel mai deschis omeneşte mod. Asta, ca fiind un prim argument al discuţiei, cel de-al doilea argument fiind conectat cu cîteva învăţături pe care încă le desprind pe propria piele în timpul (din ce în ce mai îndelungat, din păcate) pe care zilnic îl petrec în acest spaţiu virtual.

“The Social Network” e un film excelent spun eu, pentru că, depăşind o suită de clişee specifică peliculelor americane, reuşeşte să ridice, cel puţin în ceea ce mă priveşte, câteva interogaţii asupra modului în care Facebook a reuşit cu atâta uşurinţă să devină azi un mod sau un stil de viaţă. Pentru unii, şi una şi alta. Din start, povestea ecranizată a lui Mark Zuckerberg, mi-a întărit convingerea că de fapt fondatorul Facebook-ului este cel mai de seamă urmaş al utilitarismului răspândit de John Stuart Mill, pentru că ar fi nedrept în a ne limita de a atribui doar lui Levinas rolul de precursor al ingeniosului student american care a dat lumea pe spate în 2004. E fascinant aşadar cum antisocialul tânăr Zuckerberg ne arată că Facebook-ul a fost conceput din dezideratul că spaţiul online are datoria de a aduce cea mai mare fericire posibilă pentru un număr cât mai mare de oameni. Deşi, spunând-o pe aia dreaptă, iniţial, The Facebook (sub denumirea sa iniţială), a avut un target exclusivist. Adică a fost conceput pentru segmentul de entertainement al studenţilor din universităţile americane de elită, începând cu Harvard, Columbia, Stanford, Yale, ieşind treptat şi în Europa, iniţial în universităţile londoneze.

Nonconformistul student american la Harvard, inspirat de frânturi de idei ale unor colegi înstăriţi care căutau o modalitate de a avea succes în rândul tinerelor studente din aceeaşi facultate de prestigiu, are revelaţia de a pune fundamentul unui spaţiu online complex, care să îmbine şi să expună pagini proprii, interese, biografii, alegeri, prieteni, etc. Ieşirea din nişa în care se afla iniţial acest proiect, mai ales în condiţiile deja existentelor reţele MySpace sau Friendster, este soluţionată de Zuckerberg prin implementarea unor idei inovative, care azi par banale oricărui tânăr de 15 ani care se holbează azi cât e ziua de lungă la profilurile altora, şi anume adăugarea unor aplicaţii legate de viaţa socială realistică în care se învârte un tânăr a cărui hormoni încă nu au format o echipă. Vorbim aici de aspectul matrimonial al site-ului, de cel al postării de muzică şi fotografii, al debate-urilor si comment-urilor comune. “Lumea intră pe internet ca să vadă ce mai fac prietenii lor, aşa că de ce să nu construiesc un site care să ofere asta?”, se întreabă tânărul programator.

Treptat, miza creşte, Facebook asumându-şi rolul de a crea un spaţiu în care cei conectaţi să dispună de experienţa socială şi nu numai a celorlalţi. Inteligenţa acestui produs a derivat şi din prezumţia iniţială a creatorului ei, care a implementat necesitatea de a cunoaşte persoanele care doresc sa îţi acceseze profilul virtual. Şi, cum de fapt structura socială reprezenta în esenţă totul, ideea a avut un succes tulburător în rândul tinerilor. Mai departe, filmul ne prezintă banala poveste a unei poveşti de succes americane, în care investiţia iniţială este minusculă raportată la potenţialul brandului în plină dezvoltare. Pe lângă câteva replici memorabile, de tipul “Oamenii se vor conecta pentru că la urma urmei, există şansa de a întâlni pe cineva!”, sau “În Bosnia...nu au drumuri acolo, dar au Facebook!”, pelicula dezvăluie şi un alt minuscul adevăr implementat azi în limbajul multor tineri, care folosesc sintagma „facebook me!” cu aceeaşi regularitate a folosirii cuvântului „fuck!”

Azi, fiind invadati pe Facebook de o sumedenie de aplicaţii, unele dezgustătoare, de tipul „Adevăr sau Provocare”, „Zodia ta spune că..” „Semnătura virtuală pentru...”, admit în a-i da dreptate creatorului Facebook, pentru replica „Când îl termin? Păi n-o să îl termin, tocmai asta e ideea. Facebook-ul nu poate fi terminat. Aşa cum moda nu se termină niciodată!” Iată deci, cum vrând-nevrând, Facebook-ul ne acapareză vieţile de fantome ale calculatorului, idee prelungită de o altă replică a unui personaj al aceluiaşi film: „[Noi, oamenii] Am trăit la ţară, apoi la oraş, iar acum vom trăi pe Internet!” Filmul deconspiră detaliile din spatele naşterii Facebook-ului, intriga construindu-se în jurul conflictului legal dintre Zuckerberg şi fraţii Winklenos şi a prietenului cel mai bun al lui Zuckerberg, dar în acelaşi timp şi co-fondatorul al brandului, Eduardo Saverin, care, separat, pretind drepturi de proprietate intelectuală a ideii iniţiale! Facebook, “ideea criminală a unei generaţii” ajunge în câţiva ani la cifra de 500 de milioane de utilizatori în 207 ţări (aproape 10% din populaţia planetei), actualmente evaluat la cel puţin 25 de miliarde de dolari.

În ceea ce mă priveşte, mă aflu în poziţia de a fi neliniştit atunci când fac un joc de imaginaţie şi încerc să prevăd viitorul noi vieţi online denumită generic Facebook. Sigur că azi, putem facilita aspecte inimaginabile prin intermediul lui, ar spune unii, aspecte care acum câtva timp nu s-ar fi întrepătruns atât de repede. Da, sunt de acord că, prin mijlocirea Facebook-ului, pot azi să împărtăşesc şi să particip la dezbateri alături de orice taiwanez, sud-african, transnistrian sau norvegian asupra capodoperei „Izzy Ortis” a lui Edward Burra, de exemplu, că pot afla ce spune zodia Taur despre job-ul pe care îl am, sau pot să fiu afiliat la pagina personală a lui John Lennon, că pot afla de ultimul concert al celor de la Morcheeba sau pot chiar vizita un magazin de artefacte cipriot cuprins într-o pagină individuală de Facebook, dar unde vor evolua toate aceste beneficii? Voi mai fiu eu în stare, lucid şi proaspăt, să pot demarca lumea reală de cea virtuală? Cine va stabili linia de demarcaţie între cele două lumi, care se confundă în beneficii?

Facebook-ul cu siguranţă ne va uniformiza lumea. Cotidianul ne-a fost deja acaparat, l-a câştigat Facebook la masa verde, pentru neprezentare. Vom avea atâtea beneficii prin Facebook, nu zic ba, dar dacă vom orbi? Dacă ne va fi din ce în ce mai greu să delimităm între fiinţe şi obiecte? Indivizi sau petiţii, mărci de produse, artişti sau evenimente, cu toţii avem profil pe Facebook. Sau etichete la piept, ziceţi-le aşa! Gândiţi-vă că Andre Gide nu ne-ar mai fi vorbit niciodată de „Fructele pământului”, dacă ar fi gustat şi el din nectarul dulcelui Facebook! Dacă totuşi ar fi făcut-o, cu siguranţă că, protagonistul cărţii, Nathaniel, ar fi regăsit toate plăcerile năvalnice ale vieţii stând conectat. Excesul nu lipseşte dacă eşti online, conectat. Ba din contră. Până la urmă, mă înclin convins în faţa d-lui Foucault, care ne explica bunăoară că omul este o parte componentă a unor structuri invariabile, care îi determină în mod inconştient acţiunile, dar şi modul de a gândi şi de a se comporta.

Iar vorbesc aiurea, mai bine vă trimit o cerere pe Facebook, să mă adăugaţi ca şi prieten, mai e loc acolo, lângă ceilaţi 1, 873 de prieteni din listă!

Albert Einstein…

Profesorul unei universităţi importante şi-a provocat studenţii să răspundă la următoarea întrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce există?” Un student a răspuns ferm: “- Da !”

Profesorul a pus o nouă întrebare: „- Dacă Dumnezeu a creat totul înseamnă că el l-a creat şi pe Diavol. Şi de vreme ce acesta există (aşa cum putem observa în propriile noastre acţiuni), înseamnă că Dumnezeu e cel rău?” Studentul nu a putut să răspundă la această supoziţie, lăsând profesorul să concluzioneze că el a „a demonstrat că totuşi credinţa în Dumnezeu” este o poveste pentru copii, deci prea puţin credibilă.

La un moment dat, un alt student a ridicat mâna şi a cerut să pună o altă întrebare. În mijlocul sălii, studentul s-a ridicat în picioare şi a întrebat: „ - Domnule profesor, starea de frig există?” Întrebare la care profesorul a replicat scurt: „-Bineînţeles!”, „ - Ce fel de întrebare este aceasta?” a continuat profesorul... „ – Cu siguranţă că există, nu ţi-a fost frig, nu ai tremurat niciodată?”

Proaspătul student răspunse: „- De fapt, domnule profesor, starea de rece nu există. În concordanţă cu legile fizicii, ceea ce considerăm noi rece reprezintă de fapt absenţa căldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atâta vreme cât transmite energie, adică căldură, altfel spus. Zero absolut reprezintă absenţa totală a căldurii, dar starea de rece nu există. Ce am făcut noi este doar să creem un termen care să descrie ceea ce simţim când de fapt nu primim căldură în organism”. Şi, continuă studentul: „- Sunteţi de părere că întunericul există?”

-          „Bineînţeles!” Îi răspunde profesorul.

Studentul intervine şi de data asta, spunând în continuare: „- Vă înşelaţi din nou, domnule profesor! Nici întunericul nu există. Ceea ce există de fapt este doar absenţa luminii. Lumina poate fi studiată, întunericul nicidecum. Nici măcar nu poate fi fracţionat, în timp ce lumina ştim că da. O simplă rază de lumină alungă întunericul pe suprafaţa pe care ajunge raza de lumină. Întunericul este o denumire dată de oameni pentru a descrie lipsa luminii”.

În cele din urmă, studentul îl întreabă îndrăzneţ pe profesor: „- Domnule profesor, există Răul absolut?” Profesorul îi răspunde: „- Bineînţeles că există, aşa cum am demonstrat la începutul acestui curs, răul există, din moment ce vedem violuri, crime, violenţă peste tot în lume, toate acestea sunt întruchiparea răului!”

Studentul răspunse: „- Domnule profesor, Răul absolut nu există. La fel cum am demonstrat în celelalte două cazuri, Răul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absenţei lui Dumnezeu în inima omului”.

După toate acestea, profesorul, uimit peste măsură, îşi dădu jos pălăria, fără a mai spune nimic.

Studentul avea un nume pe care istoria l-a preţuit mai târziu: Albert Einstein.

Ziua unui pesimist…

Se trezeşte unul de dimineaţă din cauza unor bubuituri: se crapă de ziuă. O caută pe nevastă-sa în pat şi n-o găseşte: o furase somnul. Se duce la baie şi se uită-n oglindă, dar oglinda se face ţăndări: aruncase o privire. Se uită într-un ciob de oglindă şi se vede tot tăiat pe faţă: îl tăia o pişare. Pleacă la serviciu şi pe drum vede două tipuri de oameni: unii care scădeau în înălţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul). Ajunge la servici şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan: purtau discuţii la nivel înalt. La un moment dat se dezlipesc şi cad toţi deodată: căzuseră de comun acord. Se enervează şi pleacă de la servici. Pe drum, îl vede pe unul lipit de asfalt şi vreo doi care trăgeau de el să-l dezlipească: era sărac lipit pământului. Mai încolo îl vede pe unul căruia îi cădeau urechile, nasul, ochii: era putred de bogat. Se hotăreşte să se sinucidă şi se aruncă de pe un pod de apă; apele se dau la o parte şi cade pe uscat: nu era în apele lui. După aceea, se hotăreşte să se îmbete; merge într-un bar, dar intră cu capul tăiat în două: făcuse cum îl tăiase capul. Mai apoi se aude o bubuitură: căzuse seara...

Fragment dintr-o zi obişnuită...

Vii de la serviciu.  Sau de la magazinul de la colţ. Sau pur şi simplu, de la baie. Soţia ta/prietena ta e întinsă pe pat şi plânge de mama focului. Tu, rămâi perplex.

-          Ce s-a întâmplat?

Ea, răspunde printre sughiţuri:

-          Nu s-a întâmplat nimic!

-          Dar ce ai?

-          N-am nimic.

-          Atunci, de ce plângi?

-          Nu plâng.

Iată o situaţie banală, din viaţă. Cum procedăm? Păi, în primul rând, nu se părăseşte sub nicio formă încăperea. Dacă te scapă la baie, te abţii. Dacă sună telefonul, îl laşi să sune. Dacă e cutremur, măcar o să ai şi tu un motiv să plângi. Dar sub nicio forma, nu ai voie să părăseşti încăperea. Dacă o faci, o să aibă extrem de des ocazia să-ţi amintească faptul că ai lăsat-o singură şi că nu ţi-a păsat deloc de suferinţa ei. Nu-ţi faci de lucru prin cameră. Ştii că n-o ajuţi niciodată la curăţenie. Ce, acuma te-a apucat hărnicia? De asemenea, nu bei şi nu fumezi. Ar însemna că te plictiseşti şi că abia aştepţi să termine cu bocitul. N-o respecţi deloc. Nici să nu te gândeşti să deschizi vreo carte. Ar fi cea mai clară dovadă a nesimţirii tale să-i întorci spatele şi să citeşti. Nu deschizi televizorul. Dacă ai imensa şansă să fie deja deschis, nu schimbi canalul. Sub nicio forma să nu atingi telecomanda, sau să te mişti. Te uiţi discret, că dacă ea se aprinde, s-ar putea să îl stingă. N-o să-ţi vină să crezi cât de bun poate fi serialul “Tânăr şi Neliniştit”.

Stai întins pe spate, cu privirea în tavan, ca un gândac. Nu te poţi întoarce . N-ai voie să dormi. După ce soţia ta sau prietena ta a terminat cu plânsul şi, în fine, se ridică, mai rămâi cel puţin zece minute în aceeaşi poziţie. Ai grijă să se vadă pe faţa ta că suferi. În următoarele ore, vorbeşti doar dacă trebuie. Şi, chiar dacă eşti nevoit să o faci, o faci cu voce scăzută.

Nu uita că în casa aia s-a suferit recent...

E obositor să îţi mai vorbesc, aşa că o să îţi arăt, vrei?

În multe dimineţi, mă trezesc având în minte aceeaşi expresie obsesivă, regăsită cândva nu demult într-o carte dragă spiritului meu nestatornic, care sună aşa: ”anche io sonno pittore...” Şi atunci am fost surescitat de ideea că fiecare român e un “pittore”, în sensul că fiecare individ doreşte să se distingă de ceilalţi „arâtându-ne” ceva ce nu am mai văzut, ceva care îl reprezintă, de parcă asta ar exprima complexitatea gândirii sale şi a lumii pe care o percepe! Şi de aici a derivat prima mea impresie legată de faptul că astăzi Internetul şi reţelele de socializare sunt de fapt spaţii totemice, în care fiecare individ se luptă pentru întâietatea de a-şi posta fotografiile, melodiile preferate, etc, asemenea unor tatuaje reprezentative pentru o clasă aparte de indivizi. Şi am înţeles, cu puţină dezamăgire desigur, că oamenii pe lângă care trec în fiecare dimineaţă, cu feţele lor triste şi inexpresive, sunt de fapt aceeaşi indivizi care seara, zâmbitori şi perfecţi, postează cu nemiluita fotografii, videoclipuri, versuri, prin spaţiile online şi de socializare virtuală, oamenii care seara par cu totul alţii decăt cei de dimineaţă, care expun doar entuziasm, mister şi atotştiinţă (mai ales prin comment-urile postate poţi observa asta, unde fiecare român e expert în ceva anume, de asta merg toate ca pe roate în umila noastră ţară). Abia într-un târziu m-am prins şi eu că de fapt suntem aproape de limita imposibilului, că pare o situatie irecuperabilă, din care cu greu mai putem salva omul din naufragiul spaţiului prostiei virtuale. Reflectând puţin, m-am gândit că m-aş putea recupera pe mine în primul rând, că de fapt nu e atât de greu să scapi din lumea asta haotică, hipertembelizată şi superinformatizată. Pentru o clipă, m-am gândit că sunt totuşi un om (oare?), şi nu un ID, un EMOTICON, o PAROLĂ sau un COMMENT.

Citind surprinzătorul roman al scriitoarei Doris Lessing, „Carnetul de Aur”, am rămas în punctul de a reflecta la ideea falsei curiozităţi [pe care mulţi o propagă în spaţiile online de socializare], a oamenilor de a afla “ce mai face celălalt”. Azi, citim despre alţii, vedem ce fac alţii, lipsând cu desăvârşire emoţia unei comunicări directe, sub forma ei standard. Mi-am dat seama cât de tentantă e actualmente capcana de a deschide Messenger-ul sau Facebook-ul pentru a afla „ce se mai întâmplă” sau pentru a pune un „diagnostic” independent dilemei din viaţa noastră personală şi cea colectivă.

Cu riscul de a stârni zâmbete, azi cred că am devenit un om social. Pentru că modernitatea asta sufocantă mă determină “să arăt” mai degrabă decât „să spun”. Şi exemplul cel mai sugestiv se naşte din clişeele care ne lovesc zilnic, mai ales sub înfăţişarea unor fomulări de genul: „Dacă ţii la cineva, arată-i!” sau „Degeaba îmi povesteşti filmul, mai bine arată-mi trailer-ul, cum? nu are nota mare pe IMDB?” sau „ai văzut ce poză şi-a tras Maria pe profil?”, etc. Până şi pe Facebook, nu ai nici o şansă astăzi să câştigi vorbe bune sau aprecieri dacă nu ai postat fotografii, ştiri, cântece, caricaturi, petiţii sau imagini, adică altfel spus, „trebuie neaparat să arăţi ceva” altfel nu primeşti nici un „Like”. Acest prim aspect m-a convins până la urmă că trăim într-o definitorie lume a imaginii, a iconografiei sociale, a descriptivului rece şi distant. E o lume în care oamenii nu-şi vorbesc, ci postează comment-uri, îşi pun amprenta pe forum-uri (pe site-uri populare de tipul HotNews, Mediafax, GSP, Prosport, etc), ataşează muzică, fotografii, idei, versuri, clipuri cu pisici şi câini, invitaţii la jocuri, unde cucereşti teritorii, faci alianţe şi învingi triburi. Sună nasol, dar staţi liniştiţi, cei din jurul meu încă mă contrazic. E ca şi cum te-ai folosi de o a terţa persoană pentru a transmite un gând, o emoţie, o părere (lucru care mă duce cu gândul înspre acei poştaşi din Evul Mediu, care goneau călare dintr-o localitate în alta pentru a duce la timp corespondenţa), deci pentru a transmite ceva mai mult sau mai puţin important..

Şi iată că nu mai există nicio dilemă pentru omul contemporan, preocupat azi doar să arate. Vă întrebaţi de ce? Pentru că e mai simplu, mai comod, pentru că nu presupune nicio implicare sau nicio emoţie şi nu dezvăluie decât strictul necesar. Intimul nu este alterat, doar întreţinerea imaginii având prioritate. Astfel, atunci când regreţi sau eşti dezamăgit, eşti un fraier şi un învechit dacă nu apelezi şi tu la emoticonul ăla care plânge şi se tăvăleşte pe jos de supărare. Da, oarecum e haios, când emoticonului ăstuia îi dau lacrimile şi îi ţâşnesc atât cât trebuie, poate te şi amuză mai degrabă decât să te îngrijoreze, şi uite-aşa, scapi de explicaţii inutile şi vorba aceea, până la urmă „te-ai scos!”. Tocmai de aceea cred că azi am ajuns să reprezentăm mimetisme ale unor suflete, creându-ne holograme virtuale, alter-ego-uri online, dobândind cele mai interesante măşti pe care omul le-a experimentat de la carnavalurile veneţiene până în zilele noastre.  Astăzi, rişti să cazi în derizoriu sau şi mai mai rău, sa devii neinteresant pentru ceilalţi, dacă nu postezi ceva ce tu crezi că e interesant pe Facebook, Messenger, Twitter, MySpace sau YouTube. De asemenea, dacă cumva eşti îndrăgostit fără a o spune şi nu eşti îndragostit online eşti tot un fraier, astfel că dragostea e lăsată la mama naibii în paragină pe undeva prin cărţi şi filme vechi, cu excepţia momentului în care, hopa!, pe Facebook observi involuntar că X este „In Relashionship” cu Y, plus inimioara de rigoare alături.. Sigur că azi e mai dificil “să spui”, să îţi alegi cuvintele, să îţi fie dor de un prieten vechi şi drag, sau să nu îţi maschezi emoţiile şi trăirile, probabil din banala concluzie că acestea nu mai pot fi luate înapoi odată exprimate. De aceea, zic unii neînduplecaţi, e mai bine “să arătăm”. Şi cum am putea noi să arătăm mai bine decât dând click pe imagine, pe video-ul postat sau pe fotografie? Totul sub forma “Mie îmi place să... share cu tine! Tu ce părere ai?” Şi gata, ai „shareuit”, râmâi cu propriul eu neatins, cu orgoliul intact şi... surpriză, destul de “neshareuit”.

Internetul, de fapt Messenger-ul sau Facebook-ul îţi lasă impresia, cu totul falsă, că, atunci când îl deschizi, o să ai aproape de tine toţi prietenii cu care îţi doreşti să mai schimbi impresii, amintiri, idei, cărora să le transmiţi ce te doare sau ce te bucură, poate chiar să scapi de singurătate şi de plictis. De ce afirm că e o falsă impresie? Pentru că, odată deschis şi cu lista în faţă, realizezi cum acea listă de messenger e o pădure unde toţi arborii, cei online desigur, sunt „idle”, indisponibili, vin numaidecât, „sunt la dush” “busy” (ăştia sunt preferaţii mei, pe care nu îi mai înţeleg de ce mai intră totuşi pe messenger) şi, nu în ultimul rând, cei cu care ai vrea cel mai mult să discuţi, dar care bineînţeles sunt pe Invisible! Şi starea asta de fapt, îmi fortifică crezul în impulsul ăsta prostesc al indivizilor de azi de a fi online pentru „a le arăta celorlaţi” (că eşti ocupat, obosit, stresat, că faci duş, ca te întorci imediat, etc). Ei, din diverse motive, nu vor să fie văzuţi, aşa că totul se transformă într-o continuă pândă care, în loc să contribuie la relaxarea noastră de oameni stresaţi, nu face nimic altceva decât să obosească inutil. Dar vorba aia, cui nu-i place să nu folosească, nu? (sau să nu se uite...)