De ce a trecut găina strada?

Iată cum răspund marii filosofi ai omenirii la această interogaţie:

Heraclit din Efes: E simplu. Găina se mişcă tot timpul: în stânga, în dreapta, în sus, în jos, circular, liniar şi spiralat şi mi se pare normal ca în această mişcare infinită să se întâmple la un moment dat să treacă şi strada. Dacă doriţi, vă pot demonstra şi că o găină nu poate traversa de două ori aceeaşi stradă. 

Zenon din Eleea: Pentru a trece strada, găina trebuia să parcurgă jumătate din lăţimea străzii. Pentru a parcurge jumătate din lăţimea străzii, găina trebuia să parcurgă jumătate din jumătatea lăţimii străzii. Iar pentru a parcurge jumătate din jumătatea lăţimii străzii, găina trebuia să parcurgă jumătate din jumatatea jumătăţii lăţimii străzii şi tot aşa la infinit. O infinitate de intervale nu poate fi parcursă decât într-o infinitate de clipe. Dacă doriţi, o găină care se află în acţiunea de a traversa strada ocupă un spaţiu egal cu dimensiunile ei; o găină aflată în repaos ocupă, de asemenea, un spaţiu egal cu dimensiunile ei. În concluzie, o găină aflată în mişcare se află în repaos. Nu sunteţi convinşi? Dacă găina noastră trecea cu cea mai mică viteză posibilă pe lângă o altă găină care se venea din sens opus, rezultă că raportat la stradă găina era imobilă. Deci, găina nu a trecut niciodată strada şi mişcarea nu există. 

Epicur: Traversând strada, găina a resimţit în mod sigur o teribilă plăcere. Prin ceea ce a făcut, ea ne-a arătat că s-a eliberat de teama de moarte, de suferinţa din corp şi de tulburarea din suflet. Găina aceea este cea mai înţeleaptă dintre toate găinile. 

Aristotel: Am reuşit să identific în realitatea corespondentă propoziţiei “găina a traversat strada” patru cauze fundamentale:

a)      Causa materialis, adică materia din care sunt făcute găina şi strada.

b)      Causa formalis, deci forma pe care au luat-o atât găina cât şi strada.

c)      Causa finalis, scopurile finale către care tind atât găina cât şi strada, independent de relaţia reciprocă, de a traversa şi respectiv de a fi traversată.

d)      Causa efficiens, acel ceva care a condus găina cât şi strada către actul de a fi complete şi reale.

Din nefericire, nici una dintre aceste cauze nu explică de ce a traversat acea găină strada. Putem presupune totuşi că, în potenţă găina avea în sine faptul de a trece strada, iar la momentul potrivit această potenţă a devenit act. Însă, ştiut fiind că actul este anterior potenţei, problema se complică şi nu o să încerc să vă explic sau să vă conving de asta pentru că nici mie nu-mi este foarte clar. 

Baruch Spinoza: O găină care este determinată să treacă strada este determinată în mod necesar de Dumnezeu. Iar găina care nu este determinată de Dumnezeu, nu se poate determina de la sine, nici măcar să treacă o stradă. Iar dacă găina ar fi avut intelect şi ar fi posedat calitatea de a vedea lucrurile sub specie eternitas ar fi descoperit că nu este decât un modus al Substanţei unice, imuabile şi eterne care este Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu a trecut strada, Deus sive Gallina. 

Descartes: Nu ştiu de ce, dar sunt sigur că a săvârşit o eroare traversând strada. Intelectul găinii fiind foarte limitat, i-a fost uşor voinţei sale infinite să se extindă asupra acestuia.Găina posedă liber arbitru, însă de data aceasta l-a utilizat greşit, deoarece libertatea ei, manifestată în actul de a trece strada, nu a fost precedată de cunoaştere prin graţia divină. E posibil ca acea găină să nu fi crezut în Dumnezeu. 

Leibniz: Monada Supremă a prestabilit prin Armonia Universală ca monada-găină să traverseze monada-stradă, fără ca cele două monade să poată realiza vreun transfer reciproc de informaţie. Iar dacă acest eveniment a avut loc, era imposibil să nu se întâmple. Chiar dacă găina ar fi fost strivită de un camion, evenimentul nu ar fi avut nimic rău în sine, aceasta fiind cea mai bună dintre toate lumile posibile. 

Rousseau: Da, am văzut scena. De cealaltă parte a străzii era o pădure virgină. Prin acea trecere simbolică, găina domestică a revenit la adevărata sa natură galină, care nu este cea socială, în coteţ, ci se reduce la starea primitivă a găinii sălbatice, care are în suflet doar două principii: pe cel al propriei conservări şi pe cel al repulsiei faţă de jumulirea şi uciderea altor găini. De fapt, gestul găinii a însemnat o contestare a contractului încheiat de ancestralele ei predecesoare, contract prin care au renunţat la prea multe libertăţi doar pentru protecţie şi garantarea proprietăţii asupra cuibarelor. 

Kant: Conceptul de găină şi conceptul de stradă sunt concepte empirice separate. Pentru a şti dacă găina în general a trecut strada, conceptul de găină nu-mi este suficient, având în vedere că dacă îl descompun prin analiză nu voi găsi în el şi faptul de a trece strada. “Găina a trecut strada” este o judecată sintetică a posteriori. Dacă faptul de a trece strada ar fi fost deja cuprins în conceptul de găină, am fi avut o judecată analitică a priori. Iar dacă conceptele de găină şi de stradă nu ar fi provenit în intelectul meu din experienţă, am fi avut o judecată analitică a priori pură. Din nefericire, de vreme ce nu am întâlnit niciodată în experienţa mea o găină traversând strada (deoarece în Königsberg oamenii îşi fixează ceasurile după plimbările mele la intervale fixe, astfel încât cocoşii au devenit inutili şi au fost sacrificaţi, iar găinile nu s-au mai putut reproduce în absenţa lor), adică din moment ce nu am avut posibilitatea de a aplica categoriile pure ale intelectului meu la daturile sensibile găină şi stradă, nu pot gândi nici măcar de ce găina în general ar traversa strada în general. 

Schopenhauer: Găina aceea nu este decât un instrument al Voinţei. Acţiunea, mişcarea, faptul de a trece strada sunt în totalitate produse ale Voinţei. Însuşi corpul material rotofei al găinii nu este decât Voinţa exteriorizată. Prin traversarea străzii, Voinţa oarbă s-a folosit de găină pentru a se perpetua pe sine. Găina nu poate ucide în sine Voinţa pentru că este imorală, pentru că este incapabilă să se abţină de la a ciuguli mai tot timpul câte ceva şi pentru că nu am văzut niciodată o găină practicând contemplaţia estetică. Boul, în schimb ar putea face asta. Este posibil ca în momentele în care se uită îndelung la poarta nouă să încerce de fapt să ucidă în sine voinţa prin contemplaţie estetică. 

Hegel: Găina este cea mai înaltă formă de manifestare a Spiritului în Istorie. Când am văzut-o de la fereastră trecând victorioasă strada, am fost cuprins brusc de o sublimă fascinaţie. Mi se părea că întreaga forţă şi măreţie a universului este concentrată în acel centru al lumii.Traversând strada, Găina s-a obiectivat pe Sine complet. Acest eveniment a însemnat sfârşitul Istoriei: Conştiinţa de Sine a Găinii a devenit Conştiinţă Absolută. 

Fichte: : Acţiunea Găinii de a trece strada nu este însuşirea sau consecinţa existenţei ei, ci existenţa Găinii este accidentul şi efectul acţiunii acesteia de a trece strada. Găinii i se opune Non-Găina. Găina şi Non-Găina nu există separate, ci ambele constituie Găina Pură, ca manifestare a tot ceea ce există. Strada nu este decât o determinare spaţială a Non-Găinii. 

Berkeley: Găina şi drumul nu sunt decât simple proiecţii ale minţii mele, iar eu nu sunt decât o idee în Mintea Divină. Nu vă pot demonstra că găina a trecut în realitate drumul pentru că nu vă pot demonstra că găina sau drumul există altundeva decât în mintea mea. Exist doar eu şi atât. Iar dacă eu mor, găina moare o dată cu mine. 

Laplace: Dacă aş fi o inteligenţă suficient de vastă pentru a cunoaşte toate forţele care acţionează în natură, aş putea să vă spun nu doar de ce această găină a trecut această stradă ci şi cum, când, pe unde, de ce şi în ce condiţii va trece orice găină orice stradă. Iar dacă aş avea şi suficientă forţă aş putea determina orice găină nu doar să treacă orice stradă din Univers ci şi că facă tot ceea ce doresc eu. Aş putea chiar să determin proştii să nu mai pună întrebări stupide. 

Nietzsche: Dacă într-adevăr a trecut strada, a fost vorba despre o Supragăină, înzestrată cu o voinţă puternică. Spre deosebire de celelalte găini, Supragăina respectă doar ceea ce-i este propriu, ea îşi glorifică sinele iar moralitatea sa este plasată dincolo de bine şi de rău, valori de coteţ care, în forma actuală de găinaţ au fost inventate din resentiment de către suratele ei slabe, pentru a o putea ţine sub control. Prin actul de a trece strada, găina şi-a câştigat întreaga libertate, întregul orgoliu şi întreaga conştiinţă de sine, renunţând la subjugare şi la automutilare. Probabil că ea a fost prima care a cotcodăcit: “Stăpânul a murit!”

 

Marx: Găina era capitalistă şi individualistă. Trecând strada, ea a ieşit din interiorul protector al coteţului şi al curţii colectiviste, îndreptându-se spre occident. Acolo, ea îşi va vinde ouăle ca marfă, dar nu va primi de la societate echivalentul cantităţii de ouă şi al energiei consumate prin ouat şi clocit, deci produsul direct al muncii sale nu-i va mai aparţine. Într-un final, găina va fi alienată de ea însăşi, iar cantitatea de ouă realizată de ea va intra în posesia patronilor care-şi vor mări astfel capitalul, puteria şi dominaţia asupra ei. 

Husserl: Evidenţa apodictică a găinii sau a străzii este o simplă himeră. Am încercat să vizez intenţional găina, pentru că întotdeauna conştiinţa mea e obsedată să fie conştiinţă a ceva, chiar şi a unei găini ordinare, dar aceasta nu a vrut să mi se dea în mod deplin, ci doar fragmentar, prin câteva perspective incomplete. De aceea, am prins o găină, am pus-o între paranteze şi m-am adâncit într-o contemplativă intuiţie a găinii jumulite de tot ceea ce nu-i era esenţial. Am intrat astfel în posesia miezului noematic al găinii, acel ceva care face ca găina să rămână găină indiferent dacă trece sau nu strada, dacă are sau nu pene, dacă face sau nu ouă etc. Asta e tot ce contează. Care a fost motivul pentru care a trecut o găină oarecare strada nu face obiectul preocupărilor mele. 

Heidegger: Esenţa găinii este non-galinică. Mai adâncă decât întrebarea de ce a trecut găina strada este întrebarea cu privire la originea găinii. Anticii înţelegeau prin “gallinacee”(g-allina-aceea) scoatere-din-starea-aceea-de-nealinare. Dacă facem o analitică existenţială a Daseinului galinic, ajungem la sensul profund, ocultat în timp prin interpretare, al faptului-de-a-trece-strada. Resimţind o teribilă angoasă (Angst), găina a traversat strada pentru a se plasa în luminişul fiinţei, acolo unde survine alinarea, adică scoaterea-din-starea-aceea-de-nealinare. 

Levinas: Văzând cocoşul de cealaltă parte a străzii, găina şi-a pus problema Alterităţii. Natura cocoşului este complet diferită de natura lumii obiectuale, care poate fi interiorizată prin înţelegere. Dacă nu ar fi trecut (transcendere) strada, găina ar fi ratat semnificaţia Celuilalt în caracterul său de cu totul Altul. Ea a ştiut că relaţia ei cu Cocoşul este accesibilă în primul rând ca prezenţă şi abia apoi prin cotcolimbaj. De partea cealaltă a străzii, găina a instaurat cu cocoşul un raport Chip-către-Chip. Ea a conştientizat că Eul, atît al ei cât şi al cocoşului, este inefabil pentru că este cotcodăcitor prin excelenţă, iar Celălalt, în caracterul său diferit, nu poate fi niciodată posedat. 

Camus: Găina trece strada rostogolind o pietricică, apoi face acelaşi lucru în sens invers. De fapt, găina face asta de milenii, probabil pentru că a avut neruşinarea de a încălca poruncile zeilor. Strada în sine nu este o stradă raţională. În orice moment al efortului său, găina se află în faţa absurdului.Şi totuşi, în ciuda iraţionalului a ceea ce face şi a lipsei de sens, găina nu se poate sinucide pentru că asta ar însemna că rostogolirea pietricelei o depăşeşte. Trebuie să ne imaginăm acea găină ca fiind fericită. 

Popper: Găina aceea a fost o victimă a totalitarismului. Asistând la acţiunea ei de a trece strada, am asistat de fapt la naşterea societăţii deschise. 

Foucault: Găina a vrut să iasă din sistem, probabil datorită intoleranţei faţă de manifestările ei homosexuale. Depersonalizată, desubiectivizată şi anonimă, ea a înţeles că toate valorile după care se orienta în coteţ sunt mituri, generate în interiorul epistemei condiţionate social, istoric şi cultural de către mai-marii curţii în care trăia. Văzând că găinile nu mai sunt jumulite sau sacrificate în spaţiul public, a avut pentru o clipă iluzia libertăţii. Dacă ar fi înţeles că manifestarea puterii stăpânilor nu a dispărut, ci doar a devenit invizibilă, difuză şi fragmentată, poate nu ar fi trecut strada. Oricum, ea va fi prinsă, adusă înapoi, pedepsită şi supravegheată. Iar dacă se va ajunge la concluzia că nu poate fi reabilitată, ea va fi sacrificată din considerente economice. 

Freud: În copilărie, găina a fost abuzată sexual de tatăl-cocoş, sau a asistat la o scenă “dramatică” în care mama-găină a fost “călcată” de tatăl-cocoş. Refulat în subconştient, evenimentul a devenit o motivaţie inconştientă care, sub forma unei dorinţe irepresibile a determinat-o să treacă strada. Găina trebuie hipnotizată şi psihanalizată pentru a-i aduce trauma în plan conştient Astfel, ea nu va mai trece strada niciodată sau, dacă o va mai trece, măcar va conştientiza de ce o face. 

Wittgenstein: Despre ce nu putem vorbi trebuie să tăcem.

Coldplay - Christmas Lights

Nostalgicul ludic şi prezentul naiv al Crăciunului pierdut

Pentru mine, seara de 23 Decembrie a fost întotdeauna prima zi de Crăciun. Ziua în care descopeream bradul şi mirosul acela rupt din locuri fermecate şi senine. Când nu aveam niciodată răbdare şi vroiam să îl împodobesc pe loc. Odată, am adormit acolo, în camera cu pomul de iarnă, aveam 5 ani. Ai mei mă duceau în braţe în camera mea, dar înspre dimineaţă mă furişam din nou să îl admir, crăpând uşa de la cameră încet, pentru a nu fi prins. Nu îl scăpam niciodată din ochi, aveam senzaţia că cineva mi-l va lua în orice moment. Erau secunde şi ore în care îi trăiam prezenţa cu atâta frenezie, el a fost eroul adevărat al Crăciunului meu, şi nu Moş Crăciun, în care nu cred că am crezut niciodată cu adevărat, mai ales că destul de devreme mi-am surprins părinţii pe ascuns în timp ce pregăteau sub brad cadourile de Crăciun. Şi mai îmi amintesc şi masa de Crăciun, acolo unde m-a regăsit lângă  părinţii mei tot mirajul copilăriei. Unde am văzut acea imagine care m-a bântuit mult timp: lumina. Acea lumină specifică, la propriu. Lumina din seara de Ajun, când veneau colindători la uşă. Era lumină-n toată casa. Prima din serile în care toate luminile erau aprinse în casă, în camere, pe holuri, televizorul mergea tare, era un zgomot plăcut. Îmi aduc aminte toate astea, cu atâta şi atâta plăcere.

M-am gândit că şi anul acesta voi merge acasă, la Maramureş. Şi poate nu va fi brad. Sau poate va fi. Lucru acesta nu mai e azi o certitudine. Aşadar, eroul meu de Crăciun e posibil să dispară odată cu creşterea mea. Am să mă străduiesc însă să îi regăsesc pe cei dragi, în jurul mesei. Mi-am împodobit la Cluj un brad mic, ca să nu dispară complet bucuria copilăriei mele. Poate că, în timp, vom depăşi nesiguranţa şi tensiunea asta socială provocată de dorinţa de a acumula, şi liniştea sărbătorilor de iarnă se vor reîntoarce înspre noi. Şi tot atunci, poate vom fi suficienţi de inteligenţi încât să nu fim derutaţi în mercantilismul şi kitsch-ul asociat din Occident. 

Îmi pare azi că oarecum pentru mine momentul Crăciunului este nostalgia pentru trecut. Dar şi curajul pentru prezent şi poate speranţa pentru viitor. Deşi cu totul altceva ne arată fiecare reclamă TV, fiecare vitrină de magazin de prin centrul oraşului, fiecare om pe lângă care trecem în viscolul de afară. Observ cum astăzi televizorul a devenit de fapt motorul ascuns al sărbatorii Crăciunului, cum a reconfigurat el, de fapt, în 20 de ani, percepţia asupra sărbătorii mai sus pomenite. Mercantilismul timpului a găsit amprentele generaţiei din care şi eu fac parte, generaţie consumaţionistă şi pro-americană, sau pro-ocidentală. Există aşadar, câteva aspecte demne de luat în seamă şi de discutat aici, cu referire la cum percep tinerii din breasla mea momentul Crăciunului. Voi începe descrierea de faţă printr-o sesizare stranie a zilelor trecute: pe Facebook sau pe Messenger, dar şi pe câteva bloguri din ăstea adolescentine (care ne vorbesc despre anii de liceu şi despre emoţia primului an de facultate într-un alt oraş) am regăsit următoarea postare: „Nu-i Crăciun fără Home Alone” sau, în superba variantă originală: „There is no Christmas whitout Home Alone!” Iată cum, adolescenţi din generaţia Pro sau oameni ce se învârt în jurul vârstei de 25-30 de ani, resimt emoţia apropierii Crăciunului prin revederea (cred că pentru a 30-a oară, a blockbuster-ului american de la începutul anilor 90), oamenii pe care îi regăsim în această perioadă şi în mall-uri, atraşi de pseudo-reduceri de sezon, dar care cunosc şi ultima reclamă de Crăciun promovată de vreo companie telefonică la TV, indivizi care au trecut, de la an la an, la alte experimente provocate sau induse de isteria apropierii Crăciunului.

În ultimii 20 de ani, Crăciunul românesc şi-a însuşit câteva elemente obligatorii: brazi artificiali de Crăciun, costume de Crăciuniţe sexy, instalaţii cu beculeţe, shopping cât încape (vorba aia), multă mâncare, cadouri cât mai scumpe şi fără nici o un conţinut simbolic dacă se poate, reclame cu Moş Crăciun care savurează Coca-Cola, filme comerciale de sezon, sms-uri cu urări de complezenţă, primite şi trimise mai departe, emisiuni TV cu manelişti care colindă în direct, etc. Toate acestea mă fac să mă gândesc la firea schimbătoare a tânărului consumator de lângă mine, care absoarbe artificialul asemenea buretelui îmbibat cu apă, tânăr care în copilărie se bucura de bomboane de ciocolată, de cozonac şi portocale dar care, la maturitate, pare desprins dintr-un film hollywoodian ieftin. Îmi pare bizar cum atâţia oameni îşi reconstruiesc amintirile de Crăciun. Nu aş vrea să fiu acuzat de un tradiţionalism profund, dar e interesant de analizat modul în care multă lume din jurul meu se readaptează acestui moment, când scopul Crăciunului era cândva acela de a redescoperi bucuria din trecut. Pe Internet şi într-o sumedenie de reviste şi ziare cu subiecte de sezon, apar chiar reţete şi prescipţii despre cum trebuie să ne îmbrăcăm Crăciunul acesta, ce mâncăruri ar trebui să preparăm sau care sunt staţiunile care mai au locuri disponibile pentru petrecerea acestei sărbători. Iar acest peisaj îmi provoacă o tristeţe egoistă, gândindu-mă că nici eu, în tot acest context, nu mai am cum reconstrui bucuria Crăciunului de altădată. Poveştile copilăriei mele, spuse altora, pot părea amintiri banale, sau doar simple naraţiuni în ajun de Crăciun. Dar îmi amintesc atâtea elemente care mă învăluie în bucurie, încât contrastul de azi pare şi mai discrepant. Şi sunt atât de tânăr, totuşi.

Crăciunul a fost şi este momentul meu de bilanţ. Când mă gândesc cum eram cu un an înainte, dacă am evoluat sau dacă am regresat, ce fel de om am devenit, cum îmi imaginam că voi fi la vârsta asta, care sunt diferenţele dintre mine cel vechi şi cel prezent. Sigur că orice zi din an ar putea fi una pentru un asemenea bilanţ, dar în cazul meu este ziua Crăciunului. El îmi oferă prilejul de a mă gândi la aceste lucruri, altfel spus, este darul meu de Crăciun. În faţa ochilor, mă revăd pe când eram mititel, în faţa vitrinelor din centru, de la magazinul Romarta, din Baia Mare. Atras ca un magnet de câteva podoabe aşezate pe un brad magic, pe care nu l-aş putea uita nicicând. Acolo, în acea vitrină, am văzut un glob mare auriu, care mi-a furat ochii. Unul comun pentru oricine probabil, dar ale cărui decoraţii argintii m-au hipnotizat. Din nefericire, în Ajun de Crăciun, magazinul se pregătea pentru închidere. Îmi doream acel glob atât de mult, încât am stat acolo, în zăpadă şi frig, să privesc mişcarea blândă a acelui glob auriu. După un timp, vânzătoarei i s-a făcut milă de mine, s-a emoţionat de privirea mea atentă şi curioasă, m-a chemat înăuntru şi mi-a dăruit acel glob auriu. Nu ştiu dacă aţi înţelege cât de fericit am putut fi în ziua ajunul acela de Crăciun. Dacă mai am acel glob auriu? Da, îl mai am. L-aş putea pune şi anul acesta în brad.

Acum trăiesc toate Crăciunurile din urma mea. Ascult colinde, reconstruiesc mirosul de brad în mine, într-un fel de singurătate solemnă, dar plăcută, liniştită. Mă găsesc şi mă ascund în mine însumi, aranjez acolo tot ce am văzut mai frumos şi încerc să fundamentez speranţe şi vise. Sunt zile nu de o singurătate tristă, ci doar momente proprii şi intime, pe fundalul nopţilor geroase şi calme, asortate în culoarea bradului. Momente de intimitate absolută. Întrerupte de revederea celor de care mi-a fost atâta dor şi de colindele de afară sau de colindele rostite între noi. Ore magice, în care las un loc gol pentru naivitate, pentru joc şi pentru vise. Şi o inocenţă pe care mă lupt să nu o pierd, pentru a nu pierde amintirile care m-au construit ca fiind cel de astăzi.

Despre Oameni Albi...

Poate nu ştiaţi, dar cândva eram mic de tot. Pe bune, eram chiar mititel. Un purice de copil, mic de statură. Eram roşcat pe atunci, cu ochi mari şi căprui, cu doi-trei pistrui, şi cu pantaloni negri din material impermeabil de iarnă. Cu o privire aiurită şi curioasă, cu părul pieptănat, în stilul socialist, desigur. De fapt, tocmai v-am descris o fotografie pe care acum ceva timp am regăsit-o într-o cutie de lemn veche păstrată de părinţii mei, cutie plină de amintiri care m-a readus la gândul acelor timpuri. A fost prima iarnă pe care mi-o amintesc în detaliu, era primul an după Revoluţie, într-o zi în care, din nu ştiu ce motiv, părinţii m-au îmbrăcat frumos, cu migală şi atenţie, ca pe o păpuşă decorativă, pentru a face câteva fotografii împreună. Fotografii mici, pe care mai târziu am înţeles că îi foloseau tatălui meu pentru un permis de muncă în Iugoslavia (încă nu se destrămase), dar care au imortalizat emoţii şi trăiri secundare ale copilăriei mele. Eram adorabil în acea fotografie, stând pe genunchiul mamei mele şi zambind, cu ochii aceia mari şi enervanţi de calmi. Încă eram singur la părinţi şi foarte alintat, iar în ziua aceea cred că afară era cel mai mai impozant strat de zapadă pe care mi-l pot aminti. Purtat de tatăl meu pe umeri, cu drag revăd toate acele maşini Dacia împotmolite în zapadă şi toţi acei oameni cu mănuşi şi căciuli cu ţurţuri. A fost ca şi cum aş fi intrat în altă lume brusc, a fost contactul meu cu primul sezon de iarnă. Anii ce au urmat, au aprofundat amprenta asta a zăpezii asupra mea, iar zilele de iarnă petrecute afară au construit ceva diferit în mine.  

Primele zăpezi au fost într-adevăr ştampilele copilăriei mele. Aveam şase-şapte ani şi nasul pironit în geam. Iar felinarul de pe stradă amplifica fulgii aceia mari şi dezordonaţi pe care îi număram până la epuizare. Au fost primii ani de după Revoluţie, ani în care fiecare copil avea pe undeva o sanie ruginită sau una nouă, atent vopsită, ani în care serile mă găseau adormit lângă pick-up-ul părinţilor mei, ascultând primele colinde marca Ştefan Hruşcă. Acele viniluri, o mini avere în acei ani, m-au învăţat primele colinde. Pe care azi le cunoaşte multă lume, şi pe care le poţi asculta fără dificultate în orice mall, magazin sau ceainărie, în orice context de sezon şi numai. Dar care pe atunci pentru mine însemnau zăpadă, cozonac, cartofi copţi la cuptor. Primele zăpezi văzute în copilărie mi-au întărit primele noţiuni despre timp, despre oameni şi despre familie. Lipindu-mi nasul de geamul aburit, fugeam noaptea din pat convins că voi fi primul care voi măsura stratul de zăpadă din grădina minusculă din faţa blocului meu. Dimineaţa, mamei mele îi dispărea din casă o cratiţă veche şi un morcov, doi nasturi negri şi o panglică roşie. Toate accesoriile necesare pentru a face un om de zapadă, dar şi de a-mi exprima nativ bucuria nemărginită a primului strat de zapadă. Şi poate că pe atunci nu ştiam şi nici nu înţelegeam semnificaţia socială sau religioasă a sărbătorii Crăciunului, dar eram cuprins de alte emoţii, la care şi azi mă mai gândesc la prima zăpadă aşternută în faţa ferestrei mele.  

Dealurile din spatele cartierului în care am crescut, erau, foarte copil pe când eram, întâiul orizont spre care năzuiam să ajung în fiecare dimineaţă de iarnă înzăpezită. Îmbrăcat gros, corespunzător, la cei 50-60 de centimetrii pe care îi măsuram pe atunci în înălţime, cu o sanie veche în spatele meu, şi cu mănuşi din acelea canadiene (cu două degete, dacă vi le mai amintiţi şi voi), ieşeam să mă întâlnesc afară cu toţi acei copii din vecini ale căror feţe exprimau aceeaşi bucurie nepotrivită pe care şi chipul meu îl afişa. Ştiu că aveam o sanie vopsită în albastru-deschis, cu un suport de lemne uzate cu mult timp înaintea mea. Şi toţi copiii îmi păreau albi, aşa mi-i amintesc. Căutam cu toţii cele mai alunecoase derdeluşuri, la care munciseră asiduu alţi copii înaintea noastră, iar acolo ne petreceam orele ce parcă treceau atât de repede până la înserare. Parcă ascult şi acum strigătele mamei mele după întunecare, care mă mustra pentru neglijenţa de a fi atât de îngheţat, cu nasul roşu şi mâinile reci, dar cu un zâmbet atât de fericit şi calm, pe care numai iernile copilăriei ţi-l pot insufla. Seara, treceam repede peste cartofii copţi prăjiţi la cuptor şi peste merele cu scorţişoară pregătite de mama mea, şi alergam din nou la fereastră să văd cum ninge. Reuşeam să mă furişez afară încă câteva minute, alături de alţi copii, să contribui şi eu la netezirea unui periculos derdeluş pe trotuarul din faţa blocului. Era un adevărat tablou pitoresc afară, noi chiuiam, fulgii albi păreau neconteniţi, iar felinarele acelea păreau desprinse din basmele lui Hans Christian Andersen. Târziu, totul culmina cu mirosul de coji de portocale, pe care şi azi îl asociez acelor momente.

Dar în oraşul copilăriei mele, pe lângă copiii albi, mai erau şi oamenii albi. Oameni ninşi. Pe care i-am descoperit într-un ajun de Crăciun înserat. Când tatăl meu mă trăgea pe sanie prin tot oraşul, pentru a fi primii colindători ai bunicii mele de la oraş (cealaltă bunică, de la sat, înspirându-mi alte amintiri valoroase şi prăfuite), iar afară ningea cum nu aş putea descrie aici. Iar eu, credeam că tot acel oraş, plin de luminiţe şi beculeţe, e desprins din acele colinde ascultate seara pe viniluri. Înfofolit suficient, cu un fular gros, de lână, care făcea să mi se vadă doar ochii, parcă zburam pe sania aceea, în ajunul Crăciunului. Neştiutor încă, scrutam cerul pictat de acei fulgi al acelui departe pe care nu-l pricepeam, înţeles înţelegător totuşi. Iar prin tot oraşul, mişunau oamenii albi: aşa mi se păreau băimărenii pe atuncea şi aşa mi se par şi azi (nu ştiu de ce). Aveam ochi de copil pentru ei şi l-am păstrat.

Au trecut uşor şi anii peste zăpezile mele, am învăţat alături de alţi copii să schiăm, să facem cetăţi de zapadă cât era ziua de lungă, să ne bulgărim şi am învăţat şi alte colinde, duse mai departe, printre atâţia oameni albi. După un timp chiar, am învăţat să aleg brazi pentru împodobire şi am mai învăţat să confecţionez globuri şi materiale speciale decorative specifice Crăciunului. Copilăreşte privesc şi acum acei ani, cu detalii de poveste. Şi cu ochi de copil mă gândesc la tatăl meu, închipuindu-mi că încă el mai este acolo, în faţa saniei mele magice. Poate că într-adevăr el e undeva acolo, în sunetul acela lăuntric şi pozitiv al oamenilor albi, în toată zăpada văzută prin fereastra aburită a copilăriei mele. Iar poate că în mine, zăpada reprezintă o promisiune de fericire nicicând diminuată. 

To Be Continued…

În ţara lui Sisif

Când ajungi să cunoşti pe de rost ritmul paşilor celorlalţi şi când agitaţia cotidiană nu mai stârneşte deloc interes, abia atunci orice fel de impediment renunţă să mai fie o problemă. Te rog să mă crezi pe cuvânt! Abia atunci ajungi să îţi doreşti să se întâmple şi altceva. Să apară cineva sau ceva... După ce a vizionat “Aşteptându-l pe Godot”, Woody Allen a scos la suprafaţă o admirabilă observaţie: “E o piesă în care nu se întâmplă nimic de două ori!” Allen nu a intenţionat nicidecum să-l ia peste picior pe Samuel Beckett (autorul unei replici cel puţin la fel de elocvente: „Nu sunt englez, dimpotrivă!”), ci doar să explice într-un limbaj propriu lipsa de sens a cotidianului. Lipsă despre care mi-am propus să scriu aici câte ceva, în primul rând. Iar în al doilea, să evit a cădea în capcana întinsă de piesa de teatru a lui Beckett, mai sus amintită, în care Vladimir şi Estragot (protagoniştii dramei), îl aşteaptă zadarnic pe Godot, despre care publicul ştie că nu va mai veni.  

Un defect personal major pe care şcoala totuşi mi l-a impregnat este acela că am devenit destul de inteligent ca să ştiu când sunt minţit, dar şi foarte lucid încât să realizez că a vorbi despre probleme personale care mă frământă insistent (fie şi în scris) mă poate conduce înspre o snoabă afectare. Altfel spus, dacă ai ocazia să îţi descarci sufletul şi conştiinţa, vei constata cu uimire cum limba română nu poate fi decât patetică. Adică nu poţi discuta despre unele probleme cu eleganţă, elegant ar fi să nu discuţi despre ele deloc. Totuşi, de data asta, înarmat cu puţin curaj accidental, mă voi aventura în câteva destrăbălări confesive. Chiar în sensul cuvintelor lui Andre Gide: “Deseori, când un adevăr este cel mai neplăcut de auzit, este cel mai folositor de a-l spune.”

Întotdeauna am încercat să accept lucrurile aşa cum sunt. Ca în cazul oricăruia dintre voi, am avut şi eu vagi dezamăgiri, nemulţumiri, sau chiar intense dezorientări existenţiale. Pe care am învăţat să le macin în mine, evitând să fac caz de ele. Deci liniştea mi-o găsesc singur. Adunate la un loc însă, aceste dezamăgiri îmi provoacă suficiente bătăi de cap. Deseori, încerc nu să le rezolv, ci să le amân, recunosc. Nu sunt nici superficial, nici suficient de concentrat. Nu mă deranjează nici gropile din asfalt, nici traficul, nici vremea de afară, nici prefăcătoria politicienilor de la TV, nici slugărnicia unor trusturi media, nici ultima dezbatere pentru vreo lege a pensiilor, nici greşelile de exprimare ale diferitelor fotomodele şi nici lipsa valorilor culturale de la emisiunile de radio şi TV. Le observ şi le aud desigur, le analizez uneori, dar ele nu mă determină să mă revolt. Dacă totuşi rareori se întâmplă să o fac, apar tot felul de oameni mai în vârstă care mă sfătuiesc să fiu calm. Sigur că, pentru a mă revolta e necesar şi să mă autoiluzionez că sunt totuşi reprezentatul a ceva, că am ceva de spus, punctând astfel esenţialul. Autoiluzonările sunt prin natura lor efemere, iar oamenii care-mi cer să fiu mai rezervat se pare că ştiu asta mai bine decât mine. Cu fiecare an încheiat, din entuziasmul tinereţii mele rămâne doar un gust amar. Am deja nostalgia de a fi intempestiv, exuberant, chiar şi pentru o carte proastă sau pentru un film bun (ori o melodie veche), sau să mă îndrăgostesc prosteşte de cine ştie cine, sau să greşesc precum în adolescenţă. Dar cu o condiţie: să greşesc cu graţie. Da, mulţi ar spune că la vârsta mea ar trebui să fiu reprezentantul pilon al încremenirilor în proiect, al planurilor ambiţioase, al viselor neîmplinite. Dar lucrurile nu stau deloc aşa.

În jurul meu, plictisul celorlalţi e descurajator, entuziasmului meu i se răspunde deseori cu amânări, pentru a mă determina la final şi pe mine să amân lucruri. Tot ceea ce am visat nu se va întâmpla probabil niciodată în România, dar nici nu vreau să mă iluzionez că afară ar fi mai bine. Poate doar mai confortabil. E o mentalitate colorant descurajantă, pentru că fiecare contribuim la acest desen folosindu-ne numai de acuarele reci (metaforă în sensul de culori reci, opuse culorilor calde). În şcoală, profesorii au inoculat în noi iluzii ale unor promisiuni pe care le avem de îndeplinit: să facem ceva! Şi uite-aşa, gândul de a nu face nimic ajunge să fie un soi de acuză cotidiană. A nu face nimic, sperie orice tânăr. Să nu ajung, care va să zică, un nimic, un ratat. Asta sunt învăţat: să fac studii (cât de multe posibil), să am un job bine plătit şi care să nici nu mă epuizeze prea mult. Să ajung să îmi imput fiecare oră pierdută, fiecare plăcere gratuită, dând la final naştere unor acute conflicte în conştiinţa mea. Tânăr fiind, sunt setat de o datorie supracotidiană: să fac ceva, dar nu orice!

Şcoala, cu metodele ei specifice, m-a convins să îmi accept statutul de învăţăcel. M-a vrăjit că o diplomă e ceva preţios şi distinctiv, amăgindu-mă cu imperative, dar uitând să-mi deschidă calea spre cunoaştere şi spre curiozitate. Cale pe care o caut în bezna atâtor gesturi robotice involuntare desprinse deja. Pe băncile facultăţii ajung aşadar doar mici săculeţi de bani, surse de finanţare, iar aşa-numiţilor studenţi li se injectează ştiinţă în calupuri, creându-se cu uşurinţă diletanţi culturali. Apar armate de oameni fără creier, preocupaţi mereu de ceva (ce seamănă doar cu o preocupare intelectuală), care parcurg bibliografii pe termen scurt. Profesorii, facultăţile, ajung să îţi inculce metode fără să educe atitudini, ba chiar îţi sugerează că ceea ce nu e în bibliografie e la fel de important. Facultăţile au devenit clădiri, şi nu spaţii deschise. Nu se cultivă spiritualitate, ci, cel mult, profesori de liceu, doctoranzi care aleargă să-şi prelungească studenţia şi să-şi prelungească bursele, bibliotecari, agenţi de vânzări, secretare, etc. Aşa apar indivizi care la 25 de ani, fie confundă “Divina Comedie” cu “Comedia Umană”, fie nu au auzit nici de una nici de alta. 

Până nu demult, mă bucuram dinainte (idiot fiind) de întâlnirea cu un profesor, credeam că impactul e asemănător întâlnirii cu o carte bună. Dar azi mulţi profesori seamănă studenţilor în sărăcie spirituală (e un paradox interesant aici: cum poate totuşi un student mediocru să devină un profesor bun?), şi ajungi să te întrebi dacă profesorii sunt nepăsători pentru că studenţii sunt slabi sau dacă studenţii sunt slabi pentru că sunt profesorii indiferenţi. Credeţi-mă, instrumentele făcute pentru a lucra la un posibil răspuns al acestei întrebări, s-au tocit de plictiseală. Deci iată că v-am dezvăluit “oful”. Deşi, toate reflecţiile acestea nu vor îmbunătăţi absolut deloc aceste stări de fapt. Nici măcar nu au meritul de a le fi arătat prima sau ultima oară cu degetul. Poate de aceea mă apăram la început argumentând că nu îmi place să mă aflu în poziţia de pseudo-moralizator a unor evenimente. Oamenii sunt plictisiţi şi preocupaşi de alte mărunţişuri relevante pentru fiecare, şi nu de câteva clişee observaţionale expuse aici. Şi poate că în fond, ei au dreptate. Poate că şi eu ar trebui doar să mă mulţumesc cu trocul sec de informaţii al fiecărei zile. Să mă prefac şi eu că-nvăţ lucruri pe care alţii se prefac că le predau.

Deci ar fi cazul să mă opresc. Efluviile personale de felul ăsta pot incomoda cititorul. Totuşi, eu am timp suficient pentru a face greşeli, dumneavoastră abia dacă le mai recunoaşteţi. Aşa am ajuns să văd afectarea snoabă a celor blazaţi şi deşertăciunea celor activi. Eu am jumătate din fiecare. Adică sunt propria mea problemă şi prin asta ajung să fiu şi a altora. Sper să fiu şi a altora.