Ori suntem bădărani ori nu mai suntem?

Scriu din nou în orele acestea, afectat. Îngrijorat şi dezgustat, amărât. Dezamăgit. Acum câteva ore, petrecându-mi timpul printre câţiva cunoscuţi, am realizat că dacă pe lume n-ar fi politeţe, oamenii nu ar veni în contact reciproc decât pentru a se lua de păr. Persistă în mine gustul impresiei că bunele maniere au fost înghiţite de către brontozauri. Ajungi să te distanţezi de oameni apropiaţi ţie în momentele cele mai neaşteptate, fiindcă tensiunea, lipsa bunului simţ şi lipsa amabilităţii trădează şi limpezeşte. Ca să înţelegeţi şi mai adânc ceea ce vreau să vă destăinui aici, faceţi un joc de imaginaţie. Gândiţi-vă că vă aflaţi câteodată aterizaţi în mijlocul unei cete de bădărani (formaţiune modernă tribală asemănătoare familiei restrânse de maimuţe) care vorbesc atât de asurzitor şi fără oprire, încât primul impuls care vă vine ar fi să gasiţi o fereastră prin apropiere şi să plonjaţi fără strop de ezitare. Aşa m-am simţit eu ieri. Prins în mijlocul unei mitocănii ascunse, camuflate. În care doi-trei ajung să insulte, să atace, să distrugă definitiv buna-dispoziţie. Şi să te facă să te întrebi, mai departe, oare câţi oameni n-ar rămâne muţi dacă li s-ar interzice să vorbească bine despre ei şi rău despre alţii?

“Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont” remarca acum ceva vreme (cu zâmbetul pe buze, îmi imaginez) Konrad Adenauer. Lovindu-mă de mitocani, eu am senzaţia că de fapt aceste specimene nici măcar orizont nu au. Trebuie să mărturisesc că personal, nu cred şi nu am crezut niciodată că noi, românii, suntem diferiţi de alţii. Mereu m-am gândit că şi noi avem defecte, dar şi alţii le au (mă simt acum nevoit însă să revizuiesc această caracterizare, cu următoarea completare: defectele noastre sunt acceptate ca făcând parte din normal). Nici nu mă laud, dar nici nu regret că sunt român. Deşi să ştiţi că uneori oftam amăgit că nu m-am născut german, dar alteori mă gândeam că m-aş fi putut naşte în Somalia. În timp, mi-am întărit crezul că de fapt, noi românii, suntem o naţie undeva pe la mijloc, sau, aşa cum spunea atât de frumos Ion Barbu, suntem şi noi un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Ziua de ieri mi-a arătat că vieţuim într-un mediu în care fiecare individ încearcă din răsputeri să-şi menajeze nervii pe cât de mult posibil. Există o stare generală de precauţie amestecată cu snobism (fază iniţială, în care se descătuşează bădărănia unor indivizi). Bădăranii (că despre ei vreau să vă împărtăşesc câte puţin aici), au o stimă de sine ridicată, îşi dezvoltă la modul spectaculos zâmbete sociale false, ritualuri societale prin care îl ataca disimulat pe celălalt, pentru a-şi masca de fapt prostia, dar prin care să şi evite certurile sau conflictele majore care i-ar lăsa lipsiţi de argumente sau reacţii raţionale. Context care nu ar cădea totalmente în derizoriu, dacă măcar aceşti oameni ar fi adepţii replicii: „We agree to disagree” [deci putem măcar cădea de acord că avem opinii diferite]. Ca să vă dau un exemplu pentru a înţelege mai adânc ideea că devenim defensivi în raport cu manifestarea mitocăniei (în loc să fie invers), gândiţi-vă că azi trâim într-o ţară în care dacă din greşeală suntem călcaţi pe picior de vreun bădăran, tot noi suntem aceia care ne grăbim să ne cerem scuze pentru incident.

Bădăranul pe care l-a întâlnit ieri s-a întâmplat să ia forma de femeie. Una frustrată, la 30 de ani, cu un pachet de nereuşite adunate în aceşti ani, cu un limbaj de cel mult 1000 de cuvinte (aici incluzând şi conjuncţiile sau interjecţiile debitate), cu un stil grosolan, egocentric, totul într-o pseudo-carismă a unor replici care încep cu „ştii tu cum se zice...”  Deci, un personaj cu de toate. All-inclusive! Personaj căruia ar trebui să-i mulţumesc sincer pentru că m-a determinat să meditez sărguincios la comportamentul unor astfel de ipochimene societale absurde. Indivizi care nu s-au născut nici bădărani, nici mitocani. Ci indivizi la care s-a strigat mult şi care-au fost călcaţi în picioare în mai toate împrejurimile. Care într-un timp scurt s-au transformat în creaturi scârboase deoarece au văzut pe propria piele că nu eşti „cool” dacă eşti amabil cu ceilalţi. Că nu eşti „trendy” dacă nu jigneşti şi nu ţipi! Oameni care au fost învăţaţi că dacă eşti amabil ai doar de pierdut, că devii un fraier! Fiind bădărani în repetate rânduri, s-au făcut auziţi şi la ghişee, şi în familie, şi în cercul celor 2-3 prieteni care-i mai acceptă din comoditate. Prin mitocănie au avansat eventual şi social, ajungând să facă din asta un stil de viaţă. Fiindcă mitocanilor le place tensiunea şi isteria. Aterizaţi în vreun grup, vorbesc mult, zgomotos, par preocupaţi, zbiară, râd isteric. Se agită. Au remarci ieftine, din popor adunate, şi întreţin tensiune. Sunt mereu nemulţumiţi de ceva dar şi generează o stare perpetuă de nemulţumire. Ei se află permanent în conflict cu oricine şi discută despre orice (nu se pricep!). Bădăranilor le place atenţia, iar în timp, devin răi. Acri. Răbufnesc în prezenţa celor moderaţi dar intransigenţi, insultă, folosesc artileria grea: limbajul denigrator şi grosolan.

Mi se întâmplă deja atât de des să conştientizez că de fapt trăim într-o lume dezordonată, disfuncţională şi defectă, tot mai puţin pretenţioasă cu sine, care a abolit bunul-simţ şi amabilitatea în detrimentul prostiei, aroganţei şi ipocriziei. O lume în care oamenii sar voit peste anumite etape vitale. Poate de aceea susţinea şi Plutarh demult cândva că totuşi “caracterul este o deprindere îndelungată”. De aceea, încerc să îmi cultiv răbdarea când sunt expus în public, dar şi să îmi cobor aşteptările atunci când trebuie să interacţionez cu oameni noi. Nu aş avea cum să pretind unora să ştie câte ceva despre emblematica piesă de teatru intitulată „Bădăranii” a lui Carlo Goldoni, dar pot face un apel către detensionare. Pot argumenta. Cu răbdare şi calm. Tot e ceva, nu?

Bunul simţ a devenit desuetă, răbdarea şi politeţea ajungând un rudiment precum apendicele sau măseaua de minte, lipsa lui e văzută ca semn de evoluţie. Într-un oraş universitar de primă mână, cum e cazul Clujului, în care numărul celor cu studii superioare în curând va depăşi orice record în domeniu, şi în care te loveşti din doi în doi metri de o instituţie culturală specifică şi demnă de luat în seamă, amabilitatea şi eticheta abia mai suflă şi aproape toată lumea e mai tânără cu 7 ani. Cei de-acasă. Şi totuşi, nu vreau să trăiesc cu impresia că aceste ipochimene urbane sunt reprezentative pentru societatea în care îmi doresc să trăiesc. Toţi îndivizii ăştia, bărbaţi sau femei, de care mă împiedic uneori, şi care îşi exprimă liber şi voios frustrările, incultura, grobianismul şi obtuzitatea nu se reprezintă de fapt decât pe ei înşişi şi o mână de oameni asemenea lor.

Mica mea experienţă neplăcută mă duce spre o concluzie temporară mai amplă. Anume aceea că, de fiecare dată când aud un bătrânel bolborosind “tineretul din ziua de azi...!”, sunt tentat (deşi mă abţin cu greu) să-l întreb: „dar oare cine l-a educat?” L-au educat părinţii, bunicii, familia, anturajul, şcoala, strada, filmele văzute, cărţile parcurse (dacă e cazul), televizorul, presa, Internetul, lumea toată. Lume pe care alţii au perpetuat-o înaintea noastră, sărăcind-o treptat dar sigur, de orice reper. Ei bine, discutând despre bun-simţ, riscăm să ne pierdem reperele. Unde şi cine ne mai învaţă amabilitatea şi arta conversaţiei plăcute? Deşi ca naţie suntem evaluaţi ca fiind politicoşi (ca o paranteză, probabil că suntem singura ţară din lume în care se sărută mâna femeilor), nu ştim unde şi cum să  ne exprimăm politeţea. Sau cum spunea Vasile Ghica, “Nu poţi filozofa despre Himalaya în pântecele Etnei.” 

În ţara oamenilor care suferă...din dragoste

Cred cu toată convingerea că Goethe a fost într-adevăr un vizionar. Şi spun asta pentru că el a intuit, poate cel mai bine, o meteahnă umană aparte: plăcerea omului de a se plânge şi de a face din asta o virtute. Iar dacă suferinţa asta proprie derivă din dragoste, cu atât mai interesant. “Suferinţele tânărului Werther”, capodopera universală dăruită posteriorităţii de către Goethe, are la bază dragostea pentru frumoasa Lotte, dragoste care, îl zguduie profund pe protagonistul cărţii, mai sus-numitul Werther, iar acesta, covârşit de sentimente profunde de amor şi gelozie, ajunge la strania dorinţă de a-şi curma zilele. Nu vreau să fiu bănuit de lipsă de sensibilitate (cred că, din contră, de fapt prezenţa acesteia m-a determinat să postez aceste rânduri) dar astazi simt că propria-mi durere şi amărăciune nu are nici o şansă să iasă în lumina reflectoarelor, pentru că trăiesc într-o lume în care toţi cunoscuţii, au suferit, măcar o dată, din dragoste. În prime-time va fi întotdeauna suferinţa profundă în dragoste a altuia. Deci iată cum, a suferi din dragoste, ne arată înţelepţii ce zburdă cu nemiluita pe Internet, face parte din traiectoria personală. Adică formarea noastră ca oameni nu poate ocoli aşa ceva, spun gurile învăţate. Deci vrem nu vrem, ăsta ne este bildungsromanul pe care trebuie să-l expunem iar mai apoi să înghiţim în sec. Toţi au suferit sau mai suferă din dragoste, doar trăim într-o ţară fatalistă, a cărei matrice stilistică rezidă din Mioriţa şi din Legenda Meşterului Manole. Bun, deci care vasăzică, eu,  ca individ, nu mai sunt azi singurul afectat de depărtarea sau îndepărtarea persoanei iubite, sunt doar unul dintre „acei” afectaţi de asta. Sau altfel zis, a avea o poveste personală despre un eşec în dragoste, e ceva la ordinea zilei, e ca şi când îţi organizezi o petrecere aniversară sau ca şi când ţi se eliberează prima dată buletinul.

Atât mie, cât bănuiesc că şi vouă, vi s-a întâmplat cu siguranţă, să discutaţi cu prieteni, colegi, cunoscuţi, despre dezamăgire în planul sentimental. Nimic greşit în asta, numai că eu personal am ajuns la un moment dat să constat că există în aceste poveşti acelaşi tipar. Adică fie oamenii trăiesc la fel în dragoste (lucru pe care nu îl pot susţine, datorită absurdităţii unui astfel de raţionament), fie se exprimă la fel, fie societatea ne uniformizează trăirile şi intelectul. Toate eşecurile ăstea în dragoste, dacă le-aş înregistra cu ajutorul unui reportofon la reascultare mi-ar părea desprinse dintr-o emisiune proastă de la TV sau dintr-un film ieftin de la mijlocul anilor „80”. Şi acum să vă destăinui ceva. De multe ori, am ieşit la o primă întâlnire cu o fată, atras de ceva anume. Curios din fire, găsesc în fiecare om ceva tentant. De aceea mă aştept ca fiecare fată să îmi spună ceva nou, diferit, sau dacă nu chiar diferit, măcar într-o altă manieră. Iniţial, desigur. Sătul de confesiuni superficiale ale eşecului în dragoste, am ajuns să evit să mai întreb o fată, nici la prima şi nici la ultima întâlnire, dacă a suferit sau nu în dragoste, dacă a marcat-o sau nu vreo experienţă sentimentală, pentru că ştiu deja dinainte răspunsul. E enervant cum fiecare are o experienţă de relatat vis-a-vis de acest subiect şi cum această relatare devine componentă din CV-ul fiecăruia. Aşa am ajuns să cred că toţi românii au suferit din dragoste. Chiar şi cei de 12-13 ani (pe care nu am curaj să îi întreb ceva despre dragoste, fiindcă e posibil ca şi aceştia să înceapă să-mi spună despre cât de intens au iubit, stare neîmpărtăşită, desigur). Poate că toată problema stă în natura noastră, în sângele nostru latino-balcanic. Frate bun cu cel sud-american (care ne-a inspirat serios, acum un deceniu şi jumătate, prin pasiunea desprinsă din telenovele sau muzică). Deşi, am fi putut învăţa cealaltă parte a sensibilităţii spiritului sud-american, aia descrisă de Borges, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Pablo Neruda, Augusto Roa Bastos, Julio Cortazar, Asturias sau de Ernesto Sabatto. Asta e, a trebuit să ne mulţumim cu Acasă TV, cartea e scumpă, domle!

Totuşi, ştiţi ce e şi mai interesant? E faptul că azi ai şanse extrem de mici, ce tind spre zero chiar, să pari o companie plăcută pentru cineva dacă nu ai nimic de spus legat de acest subiect. De exemplu, dacă ieşi la o întâlnire şi nu ai nimic de spus, de împărtăşit, vei fi etichetat ca fiind insensibil, ignorant, imatur. Pentru că trăim într-o lume contradictorie, în care dragostea e bun comun, la fel ca şi sexul sau publicitatea. În cinci secole, dragostea a devenit atât de democratică, încât până şi poeţii pot cere şomaj, fiindcă tot românul ştie ce e aia dragoste. Auzi de dragoste la radio în maşină, la TV la emisiunea lui Măruţă, la Taraf TV, peste tot. Iar din moment ce toată lumea azi iubeşte, de ce nu ar şi suferi la fel de mult, nu? Un risc major demn de luat în seamă ar fi că tot auzind asemenea confesiuni, să nu mai fim în stare să distingem adevăratele suferinţe de cele închipuite. Moliere trebuia să publice în acest caz o continuare a “Bolnavului Închipuit”, în care posterioritaţii să îi rămână şi „Suferindul Închipuit” (regăsit de altfel intr-o formă mult mai modernă, la pagina de matrimoniale, pe Messenger, pe Facebook, sau pe toate blogurile care abundă în mişcătoare explicaţii ale dragostei). Suferinţa internă, intimă şi creativă, dusă la rang de cinste şi elogiată în atâtea lucrări de către Cioran, a fost totalmente descompusă de societate. În curând, probabil că vor apărea şi pastile de vindecare a suferinţei în dragoste (asta dacă nu au părut deja, nu ştiu) sau, mai mult decât atât, pastile care să prevină dezamăgirea pe plan sentimental. Sună amuzant, dar vă daţi seama cum ar fi să vedem la TV o reclamă farmaceutică cu un slogan de genul: „Cere în farmacie noul medicament Amorex. Previne cu 21 de zile înainte decepţia în dragoste, veţi observa îmbunătăţiri în doar 10 zile!”

Eu nu văd în jurul meu prea mulţi oameni care să sufere. Văd doar mulţi oameni care se plâng, care îmi povestesc că suferă. Poate că sensibilitatea şi creativitatea ar atinge alte cote dacă am ştii cu toţii să facem diferenţa între dezamăgire, reproş (ziceţi-i cum doriţi) şi suferinţă. Sau poate că de fapt, mă înşel eu. Dar asta ar însemna că fiecare om e un actor, cu măşti pentru fiecare moment al zilei. Nu e cazul nostru, al balcanicilor, care am devenit maeştrii ai lamentărilor, spre deosebire de asiatici, a căror expresie facială m-a îngândurat întotdeauna. Aţi observat că, în spaţiul public, asiaticii expun aceleaşi expresii, zămbesc continuu, uneori enervant de ilogic? Poate că aparenţa asta vine din antrenament, dintr-un exerciţiu societal întins în secole. Nu ştiu. Dar vibrează în mine o mică observaţie a marelui dramaturg rus Gogol, care remarca că “indiferent ce ai putea spune, corpul tău depinde de sufletul tău”. Transfigurarea suferinţei lipseşte în momentul de faţă, iar între pasiune şi suferinţă asemănarea este atât de mare încât, acum, oamenii au ajuns să le confunde şi să le boteze cu acelaşi cuvânt: patimă, a pătimi. Iată o ironie filologică, una etimologică de subtilitate, dacă vreţi.

E interesant că fiecare are de spus o mică dramă în dragoste, dar o spune când nu trebuie şi cui nu trebuie. O urmare a acestei constatări este că îmi vine să-i dau dreptate unei scriitoare franceze, pe numele ei Sidone Gabrielle-Colette care nota că „există ocupaţii mai urgente şi mai onorabile decât incomparabila pierdere de timp, pe care noi o numim suferinţă”. E ciudat cum am reuşit cu toţii să instrumentalizăm suferinţa asta din dragoste (regăsită în titluri de ziar, în status-uri de Messenger, în titluri de cărţi şi de articole, în emisiuni TV, etc.), şi observ cum majoritatea oamenilor de pe lumea asta ajung să caute cu disperare suferinţa chiar şi în cele mai vesele locuri, deoarece obişnuiţi cu lamentarea, îşi închipuie că nu merită fericirea.

O sa închid momentan toate aceste gânduri, dezvăluindu-vă că de fiecare dată când mă simt purtat de un imbold confesional care mă macină, şi pe care aş vrea să îl împărtăşesc vreunui ascultător de lângă mine, mă opresc brusc. Nu pentru că ezit să relatez unele momente de durere sau singurătate, ci pentru că mereu cineva mi-o ia înainte, arătându-mi cum doar experienţa lui e unică şi devastatoare. E ca şi cum în loc să participăm la un concurs de talente, am participa la unul de suferinţe. Eu unul încă refuz un asemenea concurs. Chiar dacă, deseori, simt acut nevoia de a vorbi cu cineva despre ceea ce simt şi ceea ce mă doare. Mai degrabă îmi aduc aminte şi mă reîmprospătez cu gândurile expuse cândva de Anthony de Mello: “Momentul prezent nu este niciodată insuportabil. Ce crezi că o să se întâmple în următoarele cinci minute sau în următoarele cinci zile este ceea ce te duce la disperare. Nu mai trăi în viitor!”

O altfel de aşteptare

Scriu aceste rânduri pentru că vreau cu tot dinadinsul să vă întreb ceva. Voi unde găsiţi azi companie plăcută? Care sunt oamenii aceia pentru care aţi fi disponibili oricând, aţi lăsa şi calculatorul, şi timpul dedicat somnului, şi televizorul, şi serialul preferat? Nu ştiu dacă în toate fiinţele umane există dorinţa asta înspre o nouă companie, originală şi şarmantă, dar cu siguranţă pe mine mă apasă de multe ori. Mă gândeam că e atât de uşor să vezi uneori în adâncul oamenilor, şi să taci, ştiind că acest fapt nu-ţi ajută la nimic. De ceva vreme, am cunoscut câţiva oameni pentru care am o admiraţie proverbială. Oameni inteligenţi, care nu se prefac că înţeleg ceea ce vreau să le transmit. Perechi de ochi inteligenţi.

Eu şi acuma încă îmi mai imaginez că trăiesc într-o lume în care există trepte ale devenirii noastre. De aceea, treapta pe care ar trebui să o atingem este inteligenţa. Să încercăm să fim mai înţelepţi, să existe mereu o sete de cunoaştere. Să tindem spre înteligenţă, spre bun gust şi profunzime, să ne dorim să fim mai buni şi mai receptivi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Şi să ne amintim că vechii greci credeau că inteligenţa stă la baza materiei. E necesar să ne cizelăm înţelegerea şi curiozitatea. Să căutăm mereu să învăţăm câte puţin de la ceilalţi. Aş vrea să mă specializez in căutarea oamenilor cu adevărat inteligenţi. Să fiu un scouter al oamenilor carismatici şi nebuni, care să mă ajute să redefinesc lumea în care trăiesc. Căutând astfel de oameni, rareori i-am găsit, şi încă propria memorie îi mai păstrează pe fiecare. I-am găsit rar, pentru că fiinţa umană, care intră la un moment dat într-o masă de alţi semeni, într-un anumit scop, deşi poate fi iniţial o persoană extrem de inteligentă, nu se mai comportă inteligent, camuflându-se în prostia celorlalţi, ghidată de diferite dorinţe şi secătuită de valoare pentru societate.

Mă entuziasmează gândul că, undeva aproape de mine, e posibil să existe oameni pe care mi-ar plăcea să-i cunosc. Mi se întâmplă, deseori, o recunosc, să fiu atras de oameni pe care îi văd pe stradă, care îmi par interesanţi, care au ceva aparte. Sau oameni despre care am auzit zvonuri. Prieteni de-ai prietenilor mei. Şi, cel mai mult, mă atrag povestioarele despre oamenii controversaţi, adică despre cei altfel, cei realmente diferiţi. Oameni pe care poate că vâzându-i aş renunţa să-i mai cunosc. Mă simt tânăr şi iubesc alţi tineri. Pe care nu-i cunosc. Încă. Dar pe care îi iubesc din auzite, din zvonuri. La fel ca şi Don Quijote, care s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din ceea ce a văzut (că era dezastruos ceea ce vedea), ci din auzite. Poate că am fi cu toţii mult mai interesanţi dacă ne-am îndrăgosti din auzite. E aiurea să vezi că ne lipseşte curiozitatea. Acea curiozitate nevinovată şi creativă de a cunoaşte şi „altceva”. E ca şi cum ai vedea fotografia unei bunici sau a unei străbunici pe care nu ai cunoscut-o, şi vezi acolo o trăsătură aparte, o calitate, o vezi cum era îmbrăcată, cum a suferit, sau, altfel spus, cum a reuşit ea să înfrunte timpul cu acel zâmbet pe care l-ai fi moştenit şi tu dacă ai fi cunoscut-o. Curiozitatea faţă de nou şi de cunoaştere se învaţă, e un exerciţiu, cred cu tărie asta.

A căuta oameni de calitate e jumătate noroc, jumătate pricepere. Facebook-ul încearcă să le împace pe amândouă. Discutabil dacă şi reuşeşte sau nu. Cea mai interesantă senzaţie din momentul în care cunoşti oameni noi este că înveţi să îţi măsori propria persoană. Nu în centimetrii, ci în idei. Şi aşa ajungi să respecţi un om mândru, nu unul linguşitor, şi nicidecum unul arogant sau unul superficial. Când doi oameni cu personalitate se întâlnesc, ai crede la prima vedere că se întâlnesc două trufii. De fapt, se întâlnesc două demnităţi care se apreciază. Oamenii inteligenţi sunt oameni ca toţi oamenii, ei sunt de fapt o normalitate, dacă stăm să ne gândim, nu o supranormalitate sau vreo anormalitate. Sunt acele perechi de ochi pe lângă care uneori mai trecem pe stradă şi care au reuşit să îşi valorifice potenţialele într-o măsură mai mare decât alţi oameni care nu au avut forţa la un moment dat să treacă peste unele realităţi. Aştept oameni înteligenţi în viaţa mea. Ei îmi vor arăta cum să duc făclia curiozităţii mele mai departe. Cu timpul, poate că vor mai apărea. Eu îi voi aştepta cu aceeaşi ochi ce stau de veghe, curioşi, în lumea asta ieftină şi superficială. Cu timpul, poate mă vor găsi şi ei. Cine, dacă nu timpul (care este şi el un mare mincinos), ar putea răspunde vreodată la întrebarea asta?