Condiţional optativ

Am putea transforma toate acele lucruri care nu ne plac în distracţie. Am putea asculta muzică cînd plouă, am putea citi când stăm la coadă, în troleibuz sau în metrou. Am putea vorbi uneori cu cineva drag, dar şi cu oameni necunoscuţi, am putea fi curioşi din când în când. Am putea şi să mergem pe jos mai degrabă decât să circulăm cu un troleibuz lent, prin în trafic. Am putea popula băncile goale din parcuri sau chiar am putea fi mai atenţi le ceea ce facem. Ne-am putea gândi mai mult, în loc să alergăm, am putea simţi prezentul, fără să ne gândim întotdeauna doar la trecut, căutând griji, am putea lăsa chiar şi planurile de viitor puţin deoparte, am putea fi mai spontani. Am putea fi cu cineva drag sau am putea căuta pe cineva drag. Am putea alege esenţa, şi nu aparenţa. Am putea aşterne pe o pagină albă toate acele gânduri creative. Am putea chiar scrie. Cu toţii. Ar putea exista o rezonanţă solidă între ceea ce spunem şi ceea ce credem cu adevărat. Am putea fi un gând, pentru fiecare cititor, spectator de teatru, adolescent din faţa unei scene de concert. Am putea să ieşim cu toţii în afara noastră, am putea să ne exprimăm mai corect, mai concis, şi când e cazul, mai cald. Am putea fi autentici evitând părerile de masă, comercialul şi gregarismul. Am putea împărtăşi şi altora experinţe proprii, am putea studia mai mult, am putea fi implicaţi mai mult, am putea încerca necunoscutul. Am putea avea argumente, şi nu dispute, am putea transmite şi nu doar vorbi, am putea fi măcar o dată pasionaţi cu adevărat de ceva, am putea să ne amintim ce ne doream să facem, am putea avea idei şi nu ambalaje, am putea distinge conţinutul de formă, am putea avea un stil.

Tot noi am putea fi aceia care înţelegem filme, nu cei care le privesc. Am putea aprecia diversitatea, inteligenţa, nebunia şi zâmbetul celor care nu apleacă capul dimineaţa într-o lume alertă şi nebună. Am putea încerca haine noi, muzică nouă, cărţi noi, reviste, am putea face ziare mai bune, programe TV mai consistente, emisiuni radio mai ascultate. Am putea fi mai toleranţi, mai deschişi, am putea fi cei care nu se înghesuie, cei care nu aleargă grăbiţi spre reducerile din mall-uri şi spre cafenelele zgomotoase, din centru. Am putea consemna că pe lângă noi trec, bine deghizaţi, muzicieni, actori de spectacole, pompieri, medici, învăţători, pictori, şoferi, ingineri, croitori, care pot face diferenţa prin aportul lor zilnic la amalgamul din jurul nostru. Am putea fi noi înşine în tot concertul global. Am putea să ne amintim de echilibru şi de faptul că nu e suficient să fi harnic dar prost, şi viceversa. Am putea renunţa să mai punem etichete, am putea regăsi poezia, proza din jurul nostru, am putea renunţa la citatele respuse de mii de ori, la proverbele din bătrâni, la leacurile băbeşti şi la expresiile conjuncturale. Am putea înceta să ne plângem, am putea evita să intrăm în discuţii care ne depăşesc, în domenii intangibile, în intimitatea ascunsă a celuilalt. Am putea evita repetitivitatea, dar am putea dobândi bune maniere, am putea fi mai cumpătaţi şi am putea fi mai reflexivi la emiterea unor judecăţi. Vreau să spun că am putea renunţa să producem forme şi am putea construi fondul. Am putea evita clişee, de tipul: “suntem o ţară poluată (o reuşită de excepţie a acestui popor în condiţiile în care industria noastră e sublimă, dar imperceptibilă)”, cum spunea marele Caragiale, sau “de fapt, noi avem medici foarte buni, dar spitale foarte proaste”, „avem atracţii turistice, dar n-avem turism, ori avem cei mai buni elevi sau studenţi, etc etc”. Am putea avea scopuri finale, şi nu evoluţii interminabile, am putea fi organizaţi uneori, consecvenţi, chiar am putea...

Am putea...

Din păcate, am putea...

Când începi ca muncitor...

Ei bine, m-am născut într-un cartier muncitoresc, într-o familie de muncitori. Pe o stradă de muncitori, unde oamenii se cunoşteau cu toţii în funcţie de locul de muncă primit dinainte de 1989 sau eventual se împrieteniseră pe acele autocare şubrede care îi ducea şi îi aducea dinspre fabrici acasă. Pe strada mea, mulţi copii, iar în carter – 2 şcoli. Pentru că ai mei nu îmi dădeau bani pentru atenţii la şcoală, de un 1 Martie i-am dat profesoarei de biologie din clasa a 5-a un mărţişor mic, o floricică de aluminiu, aşa erau pe atunci. Cu sprâncenele ridicate, l-a ridicat să-l vadă toată clasa şi a ţipat: “Băi Vas, pe ăsta să i-l dai lui maică-ta, auzi?” Nu m-am supărat, pentru că mama mi-a spus în copilărie că numai oamenii mari au voie să se supere sau să enerveze. Eu m-am supărat o singură dată, când am întrebat-o pe profesoară dacă şi directorul şcolii noastre poartă tot pantofi de vinilin ca ai mei care te taie la glezne. Atunci, profesoara mea de biologie mi-a dat o palmă de mi-a trecut toată supărarea pe viaţă, plus un sfat prietenesc să nu mai vorbesc urât despre domnul director.

Am crescut fără supărări, chiar dacă prin clasa a 10-a a trebuit să mă angajez pentru a avea şi eu bani de buzunar. Era iarnă, şi aveam vacanţă 3 săptămâni. Un bou. Aşa îmi spunea tata pe atunci: “Am crescut un bou la uşa mea, 16 ani ai mâncat degeaba!” Aşa că mi-a dat una după cap şi m-a trimis să mă angajez la o fabrică. Ucenic la Nea Fănel, la presa de 35 de tone. “Ce faci băi mânzule?”, m-a întâmpinat el voios. “Nu ştii nimica, nu?” “Nu ştiu!”, i-am răspuns. “Bine, atunci du-te la Nea Vasile să-ţi dea el ceva de lucru!” Nea Vasile era maistrul din secţia respectivă. Care m-a luat tare, din prima: “Ce vrei bă? Aaa, tu eşti băiat de oraş! Voi orăşenii sunteţi nişte putori! Pune mâna şi cară flanşele ăstea din spatele tău în ţarcul din curte..!” Trei zile am tot cărat flanşe de oţel, cam două vagoane, după care l-am întrebat din nou pe Nea Vasile ce să fac. “Du-le înapoi înăuntru!”, mi-a spus. Le-am dus. Norocul meu a fost o ninsoare care mi-a umplut vremea alte trei zile. Am dat la zăpadă cu lopata prin toată curtea fabricii. Doar eram mânz, nu? Că ăia bătrânii nu puteau, ei se dădeau cu saniuţa prin hală. Pe la amiază mă trimiteau după 8 săniuţe de vodcă la alimentară. Mi-au spus că dacă mă prinde directorul e treaba mea, nu m-au trimis ei. Dacă ciripesc, se ocupă Nea Sandu de mine. Cu un levier, desigur.

A fost primul meu job serios. Am fost muncitor în fabrică aproape trei săptămâni. În timpul ăsta au murit 4 muncitori acolo. Trei de comă alcoolică şi Nea Sandu de ciroză. Într-un final mi-am dat demisia şi am spus acasă că m-au dat afară. Fiind un prost, am învăţat să lucrez pe calculator. Iar noaptea mă afundam în cărţi. După doi ani, am terminat liceul şi am ajuns la facultate. La Sociologie. Uneori mă mai întâlnesc cu vechi prieteni, care prima oară mă întreabă ce salariu am. Eu nu-i întreb. După aceea mă întreabă ce lucrez, şi de ce nu lucrez în Corel. Dacă le explic puţin, nu prea înţeleg ei mare lucru, şi schimbă subiectul. “Ce e aia sociologie sau antropologie? Studiezi creierul oamenilor? Sau descoperi schelete de oameni? Bă Roberto, tot aiurit ai rămas! Dar de însurat când te însori? Să te-aşezi şi tu la casa ta, îţi iei o nevastă, faci un copil... Sau îl face nevastă-ta cu altcineva! Hai mă c-am glumit...”

Am stat la ai mei vreo două săptămâni, în acelaşi bloc, de muncitori. Foşti muncitori. Acum toţi sunt pensionari. Şi am văzut cum o babă s-a dus până în centru la piaţă că să îşi cumpere ulei. Că e acolo cică ceva fabrică sau depozit şi e mai ieftin cu 50 de bani. Iar abonamentul pe autobuz e gratis pentru ei. A luat 20 de litri de ulei. O economie splendidă, dacă stai să te gândeşti. Când a ajuns acasă i s-a făcut rău şi a luat medicamente de 50 de lei. Noroc că şi ălea sunt compensate şi întră la gratuităţi. Am văzut şi cum o altă babă din bloc e mărinimoasă din cale-afară. Aruncă mâncarea pe geam la câini. Mai cade şi pe maşini, dar noroc că ăia micii se suie pe ele şi mănâncă de acolo. Lasă că ăia cu maşini au bani oricum să le vopsească dacă se zgârie. Pe urmă, cineva a aruncat într-o zi pe toboganul de gunoi un vas de WC. S-a înfundat. N-are nimic, se taie burlanul şi se pune altul, că e la comun. Nu costă mult. Altă babă ţine aragazul aprins zi şi noapte, fie vară fie iarnă. Numai aşa poţi să faci economie la chibrite.

Iar tinerii de liceu sunt cu totul altfel azi. Sunt mai dinamici, mai occidentali. O gaşcă de pe strada mea are câini de bătaie. Pentru pariuri, că din muncă nu te alegi azi cu nimic. Câini fără botniţă, care mai sar şi la copii, dar vorba aia, nu îi pune nimeni pe copii să iasă afară. Ce, n-au Cartoon Network? Că noi aveam când eram mici... Tinerii trăiesc azi viaţa din plin, până la amiază stau pe calculator, iar după-amiaza la grătar în spatele blocului. Adoră viaţa în natură. E frumos. Aşa e în România. Doar eu am rămas un bou. Că o să vreau şi eu cândva să ajung pensionar şi să am o pensie de 20 de milioane vechi, abonament gratis pe autobuz, tratament la băi climaterice şi televizoare câştigate la teleconcursuri. Aveau dreptate cei bătrâni: “pe mine mă bătea meşteru şi bine mi-a făcut!”

O zi obişnuită

Te trezeşti,

Nokia, Colgate, Nescafe, Hochland, Orbit.

Renault, Compaq, Epson, Nokia, Nokia, Nokia.

Mc’Donald’s, Coca Cola, Orbit.

Compaq, Epson, Nokia, Nokia, Nokia. Renault.

Tuborg.

Tuborg.

Tuborg-Tuborg-Tuborg-Tuborg.

Nokia... Nokia.

Durex.

Colgate.

Te culci.

Silogism

[A iubi înseamnă a suferi. Pentru a evita suferinţa trebuie să nu iubeşti. Însă există suferinţa provocată de lipsa iubirii. Astfel încât a iubi înseamnă a suferi, a nu iubi înseamnă a suferi. A suferi înseamnă a suferi. Eşti fericit când iubeşti. Deci eşti fericit când suferi. Dar suferinţa te face nefericit. În concluzie, pentru a fi nefericit cineva trebuie să iubească, sau să iubească a suferi, sau să sufere din prea multă fericire. Sper că vă notaţi toate astea.]

Woddy Allen

Insula Pustie

Într-o minunată insulă pustie au fost adunaţi mai mulţi oameni:

2 italieni şi o italiancă

2 francezi şi o franţuzoaică

2 nemţi şi o nemţoaică

2 englezi şi o englezoaică

2 bulgari şi o bulgăroaică

2 japonezi şi o japoneză

2 chinezi şi o chinezoaică

2 americani şi o americancă

2 irlandezi şi o irlandeză

O lună mai târziu, pe această minunată insulă pustie se întâmplaseră următoarele lucruri:

1.      Un italian l-a omorât pe celălalt pentru femeia italiancă.

2.      Cei doi bărbaţi francezi trăiesc împreună cu franţuzoaica într-un fericit menage-à-trois.

3.      Cei doi nemţi au o programare săptămânală foarte strictă pentru vizitarea alternativă a nemţoaicei.

4.      Cei doi englezi aşteaptă pe cineva care să le-o prezinte pe englezoaică.

5.      Cei doi bulgari s-au uitat lung la oceanul fără sfârşit iar unul dintre ei s-a uitat bine la bulgăroaică şi apoi a început să înoate.

6.      Cei doi japonezi au trimis un fax la Tokyo şi aşteaptă instrucţiunile.

7.      Cei doi chinezi ţi-au deschis o farmacie/magazin de băuturi/restaurant/spălătorie şi au lăsat-o gravidă pe chinezoaică ca să le furnizeze angajaţi pentru magazine.

8.      Cei doi americani se gândesc serios la sinucidere, pentru că femeia americancă se tot plânge de corpul ei, de adevărata natură a feminismului, cum ar putea face şi ea tot ce fac ei, necesitatea împlinirii, diviziunea egală a treburilor în casă, cum nisipul şi palmierii o fac să arate grasă, cum fostul ei prieten o respecta îi respecta tot timpul părerile şi a tratat-o mult mai bine decât o tratează ei şi cum relaţia cu mama ei se îmbunătăţeşte şi cum în sfârşit taxele au scăzut şi nu mai plouă.

9.      Cei doi irlandezi au împărţit insula în Nord şi Sud şi au făcut o distilerie. Ei nu-şi amintesc dacă mai era şi o femeie pe acolo pentru că totul devenea cam ceţos după primii litrii de whiskey de nucă de cocos. În orice caz, sunt satisfăcuţi pentru că nici englezii nu se distrează deloc.