Ochi verzi, de libelulă

Întotdeauna am resimţit nevoia sadică oarecum de relata într-un limbaj cunoscut numai de mine cele ce îmi trec pragul sufletului. Asta în condiţiile în care îmi pare că unul dintre cele mai grele lucruri ale existenţei este de a avea cuvinte în inimă pe care să nu le poţi pronunţa. Am iubit şi am nenorocit, am râs şi m-am tot mirat, toate astea mi-au cuprins mintea, amintirile presărând necesitatea unui public. Nu le-am condamnat niciodată şi nici nu le-am renegat pentru acest simplu motiv, şi nu ştiu dacă aş putea-o face vreodată. Ce voi scrie aici, nu e declaraţie de dragoste. Cu siguranţă ar fi putut fi, dacă ar fi fost scrisă la timpul prezent. Celei pe care-o iubesc, i-aş putea scrie, dar n-am să-i spun nimic. O să mă uit, la fereastra camerei, peste umărul ei. O să-mi amintesc puţin câte puţin. Şi-o să-i sărut, din depărtare, prin buze de ceaţă, zulufii somnoroşi de pe ceafă şi o să mă gândesc la cerceii ei, la umbrela noastră mică şi defectă, la zilele toride de vară şi la asteptările lungi, de dor. Repet: asta nu-i o declaraţie de dragoste. E doar o mângâiere a palmelor de fum, a ochilor ei studioşi de altădată, când eu, cu fruntea aplecată pe file de carte îi atingeam neştiut genele întoarse, că să prind, in gând, libelula de smalţ din ochii ei verzi. De dimineaţă, mi-am pus, ca într-un vis parcă, pecete pe gură. Pentru că mi s-a făcut dor de ochii aceia de libelulă. Dar şi de degetele acelea lungi, de obrazul ei împurpurat şi sfios, de tremurul sângelui pulsând lângă ureche din clipa fiecărui sărut. Azi, aştept. Mai sunt îndrăgostit? Da, de vreme ce aştept. De vreme ce nu sunt aşteptat niciodată. Sunt îndrăgostit pentru că nu sunt nimic altceva decât cel care aşteaptă. Aşa că, aştept să te revăd de-a-ntregul, să te cuprind, să-ţi văd sânii zvâcnind, să te sărut. Să fii tot tandră, vicleană, ca o iederă caldă de noapte. Să-ţi simt tresărind pielea dulce, s-o gust pe îndelete. La fel ca pe-un fruct parfumat. Aştept. Să îmi deschid iar trupul, grădina cu porţile rupte, în faţa pasului tău hotărât, ca s-o stropească, s-o ude, să o cureţe de otravă, s-o ucidă pe loc, s-o învie la loc.

Cred că, dacă vreodată în faţa ta vreun suflet s-a desprins de trup, atunci creierul tău va procesa asta mai mult decât orice altceva. Şi chipul celui sau celei iubite îţi va părea la fel de prezent ca întotdeauna. Iubind-o, nu m-am îndoit niciodată că în adâncurile ei nu realizează şi nu înţelege. Şi că, oricât de adânc acestea erau coborâte, ştiam că se află acolo. Şi totuşi, spunând toate acestea într-o manieră care deja aminteşte de o anumită confirmare a cuvintelor, nu o să ajute pe nimeni. Dar poate că aceste cuvinte îmi vor spăla din dor. Am iubit-o şi o iubesc în continuare. Şi parcă în faţa ferestrei mele astăzi a fost singura şi probabil ultima dimineaţă rece de iarnă în care parcă uşor chipul ei lipsea, ceva mă zguduia de-atâta absenţă. Ceva pare a fi nelalocul său, neumblat de gânduri şi bătătorit de-atâtea întrebări. Mi-e dor de clipele ei când o priveam fără să ştie. Când privea absent, privea... mi-ar place să spun că într-un fel doritor, adorant, cu toate că ochii ei păreau mai reci ca niciodată. Momente în care mă găseam atât de pierdut în faţa unei asemenea situaţii. Asta pentru că e incredibil cum afectul dictează inconştient. Spun că e incredibil fiindcă ăsta e adevărul, asta e nevoia. Poate de aceea mult timp am regretat cumplit, într-un mod nefiresc şi neştiut faptul că nu am petrecut mai mult timp lângă ea, şi mult timp am scrâşnit din dinţi în căutarea unei alinări. Pe urmă, m-am rugat. Iubind-o, nici nu mai ştiam de ce aveam nevoie. Şi am uitat că oamenii m-au surprins necontenit şi că o vor face in continuare mult timp de-acum înainte. Nu ştiu în ce mod asta va avea vreo putere asupra mea, nu ştiu cum conjuncturile viitoare îmi vor reghida mintea şi sufletul. Dar fiindcă am iubit-o, mă aştept la ce-i mai rău, ca întotdeauna.

Dileme de început şi sfârşit

Poate că sunt mult mai bătrân decât par. Ştiu că, privind în spate, au fost momente în care am fost peste medie naiv, entuziast, uneori retardat, dar şi genial câteodată. Cu siguranţă am greşit mult, dar am şi izbit acolo unde nimeni altcineva nu ar fi putut. Cu siguranţă, le-am greşit altora, intenţionat sau nu, cât şi mie mai ales. Dar n-am fost niciodată împins decât de propria-mi voinţă de a face lucrurile bine. În multe dimineţi, atunci când mă zăresc în oglinda curată din baie, mă gândesc de unde am plecat şi cum a început totul. Ştiu că iniţial, am vrut şi eu, asemenea altora, să mut munţii din loc. M-am împiedicat deseori, nu de obstacolele din faţa mea, ci de cele create în interiorul meu. Am fost un copil trăznit care visa să crească mare, să facă mai mult decât şi-a propus. În acea vreme, visurile nu erau suficiente, aşa că m-am înarmat devreme cu siguranţă, încredere şi cu ochii îndreptaţi spre cer. Adoptat de literatura parcursă în ani şi ani, de nemuritoarele minţi filosofice care m-au orbit şi hipnotizat, am ajuns să imi adaug sau să îmi elimin anumite vise. Era o perioadă când vieţii mele îi lipseau atâtea experienţe dure. Fragilitatea curajului meu temerar a ieşit la suprafaţă abia când am început să îmi doresc altceva. Practic, deraiasem de la planurile mele de început. Am sărit prea devreme peste multe visuri. De-asta probabil că am fost o vreme atât de nerealist. A fost o perioadă pe care Paler, fără să ştie nici el, mi-a caracterizat-o excelent: “Poate că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul.”

Nu cred că e posibil să pun un semn de egalitate între punctul de început şi punctul în care am ajuns. Cu siguranţă că, dacă aş îndrăzni asta, i-aş întoarce spatele vieţii şi ar trebui să mă mulţumesc cu ceea ce sunt. E ciudat ce simt. Fiindcă oarecum am obţinut mai mult decât îmi propusesem vreodată, dar mai puţin decât aş fi crezut odată că voi obţine de la viaţă. Am iubit nepregătit şi neinstruit, şi am stat lângă cineva care mi-a luminat camera de câte ori deschideam ochii în dimineţile de primăvară precoce. Nu ştiam că viaţa îmi va oferi astfel de sentimente intime. Iubind, credeam că e meritul meu, că mi se cuvine să iubesc şi să fiu iubit. Abia mai târziu am înţeles că o sumedenie de lucruri mi se întâmplau independent de voinţa mea. Controversatul Cioran găseşte o formulă mai elegantă chiar de a descrie această stare: “Cum să pot admite că eu nu sunt făcut pentru viaţă, când, în realitate, viaţa nu este făcută pentru mine.” Când o femeie mă iubea, aveam senzaţia că şi eu sunt important, că exist şi că cineva se bucură de asta. Ştiam, în acele clipe, că înteligenţa nu are nevoie de exprimare orală, că doi oameni îşi vorbesc ascultându-se deodată. Într-o tăcere deplină. Dar viaţa refuză sa fie intuibilă, şi te poartă cu paşi repezi şi mărunţi pe drumuri necunoscute, nepotrivite sau indezirabile.

Au urmat ani şi clipe, în care am tot studiat şi am studiat, am fost omul care încerca să descopere realismul, să se acomodeze cu pragmatismul şi cu scopurile general valabile propuse de lumea în care trăim. Am avut job-uri, am cunoscut oameni, interesanţi sau mai degrabă nu, şi am călătorit. Am văzut locuri care m-au însemnat dar şi oameni care au suferit. Ştiam că nu îmi pot plănui viaţa, fiindcă făcând asta mi-aş fi deconstruit-o totalmente. În zilele de muncă sau în anii de facultate m-am întâlnit prea des cu oameni şi aveam iluzia că sunt mereu ca ei. Dar sincer, nu am fost niciodată. Am întâlnit imaginaţia da, şi pasiunea, şi spontaneitatea şi puţin câte puţin, chiar creativitatea. Dar zilele din calendar nu se perindau niciodată aşa cum îmi doream eu. Iar în unele nopţi, îmi aminteam, ca la început, că îmi doream să fiu cel mai bun. Chiar daca rareori eram mulţumit de ceea ce îmi ieşea. M-am gândit astfel că, de fapt, viaţa este ceea ce ţi se întâmplă atunci când nu poţi să dormi.

Între punctul de plecare al vieţii şi cel de terminus, există numeroase labirinturi care ne amprentează mai mult sau mai puţin pe fiecare. Şi dragostea ce-am purtat-o cuiva poate sa ne adâncească în toate aceste labirinturi sau să ne ghideze să găsim calea de a ieşi afară din ele. Iubim şi trăim lângă persoane pe lângă care am fi putut să trecem de multe ori pe stradă fără a le observa măcar. Nu ştiu cum în viaţă se face selecţia asta, dar de multe ori se face destul de nepotrivit. Parcă pentru a crea o comedie de ansamblu, sau o dramă în particular. Cu sânge rece, traseul ăsta linear al vieţii te învaţă că lumea nu se termină cu şi prin ceea ce iubeşti. Lumea nu se termină nici dacă unul dintre noi moare mâine. În viaţă, ca şi în dragoste, componentele principale trebuie reinventate, redescoperite. Aici viaţa te poate împotmoli sau te poate face mai înţelept. Tot aşa, pe traseul ăsta existenţial, am observat cum după o perioadă, femeile şi bărbaţii trebuie să devină foarte buni actori. Pe o scenă în care calităţile trebuie să compenseze defectele fiecăruia. Eu, spre exemplu, cred ca am fost şi sunt un bărbat urât, aşa că devreme am învăţat să stau mai mult în faţa oglinzii, încercând să înţeleg conceptul de „cochet”. Pe care l-am furat de la atâtea şi-atâtea femei urâte care de fapt deveneau atâta şi-atâta de frumoase. Dar asta e o discuţie pe care vreau să o amânăm pentru altădată.

Ştiu iată, că de unde am plecat eu cândva, nu existau restricţii, dureri, responsabilităţi amare sau dulci, piedici, tabuu-uri, uşi închise, lacăte, frustrări, plânsete neexeprimate, amprente-adânci, bucurii sau satisfacţii atât de mari. Am fost un suflet naiv, aranjat c-un păr roşcat, pieptănat cu cărare pe mijloc, care-a vrut să ocolească toate astea. Care a vrut să sară ştrengăreşte peste locul în care omul se izbeşte la tot pasul de ele. Însă viaţa, acest regizor atât de comic, m-a făcut azi să caut toate aceste lucruri, de teamă că mâine e posibil să rămân chiar şi fără acestea. Să v-o spun altfel, oarecum experienţele marcante, adânci şi intense, bune sau rele, sunt cele care ne clădesc ca oameni. Şi cele care nu ne îndepărtează de trecut şi ne ajută să evităm capcanele viitorului. Ele te fac om. Nădăjduiesc că sunt tot eu, cel care am fost cândva. Doar puţin schimbat. Şi am ajuns (ciudat sentiment) de unde am plecat. Dar sper că sunt şi pot mai mult.

Bonjour Tristesse!

Cred că scrisul, până la urmă, întristează cuvintele. Le îngreunează, de aceea probabil pare dificil să descoperi adevăratul umor din paginile scrise ale altora. Evadat pentru câteva ore din mrejele propriei singurătăţi, am înţeles că oamenii refuză să-şi divulge tonul grav şi că exterioritatea superficială pare nonşalanţă şi model de urmat. Sunt acei oameni, veseli tot timpul, sau eventual preocupaţi, ironici, cei cărora le tremură vocea chiar şi când iţi spun vreo poantă răsuflată sau când îţi explică viziunea lor pseudo-carismatică asupra unor puncte diverse de discuţie. Aceşti indivizi pot fi încadraţi fără nici o remuşcare în amara observaţie a lui Paler, care nota că „Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ.” Am văzut, în ultimele săptămâni, cum fiecare gând intim tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului său specific sau eventual să catalizeze acest exterior într-o viziune ansamblată pe natura lui. Am văzut cum ochii omului văd în exterior frământarea din interior. Arareori am văzut melancolie. Am senzaţia că, în tristeţe, omului i se construiesc haine nu pentru a se bucura de lume şi de ceilalţi, ci pentru a fi singur.

Cred că, în zilele trecute, m-am speriat de mine însumi. M-am gândit cum tristeţea apare de fapt atunci când viaţa pierde ceva din ea însăşi. M-am gândit la pierderile şi la câştigurile din urma paşilor mei. Nu ştiu dacă tristeţea mi-a fost vreodată stare de reverie, sau ceva difuz şi vag, la fel cum nu ştiu dacă există o scală pentru a-i măsura  concentrarea sau adâncimea, dar cu siguranţă ştiu ca ea întotdeauna a fost de o seriozitate tăcută, ascunsă, închisă şi de o intensitate dureroasă. Nu ştiu dacă tristeţea mi-a fost vreun zid între două grădini şi nici măcar dacă ar trebui să vorbesc sau să scriu despre asta. L urma urmei, probabil că în orice clipă de linişte este puţină tristeţe. Cred că poţi fi îngândurat, afectat sau trist în orice loc din lumea asta, însă într-un plan restrâns, probabil că tristeţea se adânceşte. În singurătate recunosc că de nenumărate ori aud ecoul singurătăţii mele, şi totul pare mai amplu şi mai intens, la fel cum în spaţii deschise, printre alţi oameni, parcă melancolia creşte. Dar, parafrazându-l pe Marc Aureliu “Să te superi pe lume pentru asta, ar fi o prostie, ei nu-i pasă de asta.” Există un motiv anume pentru care am fost melancolici, sau pentru care ne-am întristat cândva. De fapt, concentrarea melancoliei poate fi direct proporţională cu cauza ei. Dar eu nu vorbesc aici despre melancolie, nici despre cei predispuşi parcă la asta. Ci despre tristeţe. Asta pentru că stările melancolice îmi par superficiale, îndelungate în timp şi nefondate, lipsite de o intensitate particulară. Fiind îndelungate, stările melancolice ajung să uite de fapt motivul iniţial care le-a provocat. Tristeţea adâncă, dar scurtă şi intensă, probabil că niciodată nu va exploda sau răbufni. Se va stinge în fiecare dintre noi.

M-au scuturat mai multe feluri de tristeţe. Nici nu am plâns şi nici nu am răbufnit. Şi am învăţat că nu voi putea spune nimănui atâtea cuvinte şi fraze încât să înţeleagă ceva în termenii propriilor sale gânduri. Bucuriile fiindu-mi rare, am ajuns să le regăsesc până şi în durere. Sigur că, nu am stat niciodată să îmi număr rănile, şi am mers mai departe. Probabil că mâine voi face la fel. Şi poimâine şi aşa mai departe. Iar oamenii continuă să-mi spună lucruri fără sens. Oamenii par că se bucură. Că nu au cunoscut niciodată clipele de amărăciune. Agitaţi, îşi canalizează atenţia înspre dialoguri şi subiecte de discuţie interminabile. A durat ani de zile până mi-am dat seama că nu am cui spune ceea ce îmi doresc să spun. Ar fi trebuit să mă apăr mai degrabă şi să-mi însuşesc Filtrul Triplu, din trecutul lui Socrate:

“În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi, o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof şi l-a întrebat: - Ştii ce-am auzit despre prietenul tău? Înainte de a continua, Socrate i-a replicat: - Stai puţin! Înainte de a-mi spune ceva aş dori să facem un test. Se numeşte testul Filtrului Triplu. – Triplul Filtru?, a întrebat mirat acesta. – Exact, a continuat Socrate. Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care eu îl numesc testul Triplului Filtru. Primul filtru este Adevărul. Deci, eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat? – Nu, îi răspunse pe loc omul. Ştii, de fapt eu doar am auzit despre asta şi... – În regulă, i-a răspuns Socrate. Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu. Atunci hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Bunătăţii. Aşadar, ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun? – Păi nu prea, din contră... – Deci, a continuat Socrate, să înţeleg că vrei să-mi spui ceva rău despre el dar nu eşti sigur dacă este adevărat. Totuşi, să şti că poţi încă să treci testul, deoarece mai există şi un al treilea filtru. E filtrul Utilităţii. Te întreb aşadar, ceea ce vrei să îmi spui despre prietenul meu îmi va fi de folos? – Nu, nu chiar. – Bine, a concluzionat Socrate. Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, şi nici de folos, de ce mai trebuie să îmi spui ceva?”

Paradoxul dragostei absurde.

“Când joci după reguli, doar cei din jurul tău sunt fericiţi.”

-          Doctor House -

Ea te ia aşa cum eşti. Dar pe urmă vrea să te schimbe. Reuşeşte. Deşi, nu te întreabă dacă zâmbeşti, dacă te mai gândeşti... Nu se interesează dacă îţi e cumva sete, somn sau foame. Nu-ţi ştie obiceiurile, amintirile şi fotografiile din fiecare gând. Nu are cunoştinţă de răbdarea sau de priceperea ta. Nu-ţi cunoaşte istoria şi sensibilitatea. Toleranţa nici măcar atât. Nu-ţi ştie trecutul văzut sau nevăzut şi nici nu-i pasă că nu-ţi pasă nici ţie prea mult de existenţa ei. Ea e de fapt la alţii. Nu vrea să se atingă de tine. Habar nu are că ţi-era bine – poate prea bine – fără ea. Că pe atunci, n-aveai nicio singură lipsă. Când te caută, nu-ţi bate la usă. Nepoliticoasă, intră. Fără să salute.

Dispreţuitoare, nu dă nici doi bani pe experienţele, punctele tale vulnerabile sau pe trăsăturile tale pozitive. E nemiloasă. Crudă. Culmea, ţie îţi pare dulce la-nceput. Nu e deloc electivă. Pentru ea, nu e importantă frumuseţea sau urâţenia ta. Maiestuos, ea nu se sinchiseşte vreodată de propria-i dulceaţă, e ca o lovitură neprevăzută. Te ispiteşte cu atâta pricepere, încât orbit te culci pe şine de tren. Asurzeşti aşa întins pe ele, iar în orizont cerul se înnegreşte din câteva bliţuri succesive. În faţa trenului din depărtare, te mângâie şi alege ce-i mai bun din şifonierul tău. Îţi râde, se joacă cu tine, asemenea unui copil drăgăstos şi obraznic. Pe care îl cerţi tocmai din ataşament.

Oamenii au numit-o atât de stupid şi neinspirat dragoste. Cuvânt dulce, singuratic sau mai mereu însoţit de acea mică prepoziţie de companie „din”. Din dragoste. Clişeul explicaţional al acţiunilor noastre. Suferim din dragoste. Acţionăm din dragoste. Suferim, inevitabil, din acelaşi motiv. Ca într-un serial de televiziune comic, noi îi aducem ofrande. O lăudăm ori de câte ori avem ocazia. Greşim, dar măcar o facem din dragoste. Pe deasupra, ne autoamăgim continuu că de fapt dragostea ar fi recompensa dragostei. Prometeu săracul, a crezut că descoperind focul, va reda dragostea furată de zei oamenilor. Pentru el, dragostea era foc. Dar dacă acest foc îţi încălzeşte inima sau îţi dă foc la casă, nu poţi ştii niciodată.

Şi eu, am visat cândva că voi deveni un erou camuflat printre ceilalţi oameni dacă voi supravieţui miraculos confruntării cu dragostea neiertătoare. Am visat că-i voi fi un bun prieten. Încă nu aveam toată armura necesară, dar eram convins că voi învăţa repede. Mi-am imaginat o păşune verde şi lanuri aurii de grâu de jur împrejur. Cu o căsuţă de lemn, umbroasă şi mirosind a lemn de fag. Cu geamuri înrămate la mansardă şi cu deschiderea direct spre cerul senin. Un pârâu rece şi un pod lung, din lemn de pădure. Aproape de căsuţă. Totul în trei culori principale: albastru, auriu şi verde. Aveam şi-un leagăn prins între doi stejari bătrâni. Acolo stăteam amândoi. Ne făceam confidenţe reciproc. Eram sursă de umor unul pentru celălalt. Ne obişnuisem exagerat cu prezenţa celuilalt. Mi-era greu să-i descopăr modul de a raţiona, nefiind familiar cu atâta discernământ. Dragostea, acest prieten, mi-a propus mai apoi un antrenament concentrat, pentru solidificarea spiritului. În câteva săptămâni, devenisem un învăţăcel conştiincios, îmi plăceau lecţiile ei. Ajunsesem să mă gândesc la cum era “înainte” doar seara, când mă balansam pe banca din faţa căsuţei mele ascultând rapsodiile neregulate ale greierilor zgomotoşi de câmp. Dacă mi se făcea frig, luam o pătură pe mine şi rămâneam acolo ore întregi. Aşa meditam neîntrerupt la “cum era înainte”. Gânduri excesiv de efemere. Cu memoria ştearsă complet, dragostea îmi alterase gustul şi mirosul. Toate amintirile îmi rămăseseră fără pulpă. Spicele coapte de grâu deja mă acceptaseră în mijlocul lor. Eram fericit şi inconştient. Asemenea uni copil ştrengar, născoceam giumbuşlucuri. Mai ales în după-amiezile răcoroase, când mă suiam pe acoperişul căsuţei mele. Ca să măsor tot paradisul meu de pe acea pajişte. Era frumoasă lumea mea. Mă minunam mereu. Fără încetare. La orizont, cântece antice.

Când iubeşti, crezi că vei împărţi cu cel de lângă tine şi visul şi drumul. Şi căsuţa unde te-ai antrenat. Focul nu. El e singur, indivizibil în doi. Te ţine locului. Pe tine. Pe cea pe care te-a ales. Nociv, focul ţine doi oameni nedespărţiţi. Dacă eşti departe, focul se măreşte, inevitabil iubeşti şi mai puternic. Focul se face cu mult mai roşu. Exact cât să-i cuprindă la final pe ambii îndrăgostiţi. Focul îţi coace sângele din vene. Venele întregi de-a dreptul. Abia atunci începi să înţelegi că nu eşti un erou, ci un credul. Că dragostea, adică prietenul tău, te-a trădat. Şi focul ăsta din tine îţi îneacă plânsul repetat, ochii încetează să mai usture. Te naşti apoi zi de zi. Schimbat complet şi amărât. Te-ascunzi de-acest foc, ceilalţi cred că ai o problemă cu alimentaţia. Sau cu somnul. Alergi, vrei să scapi. Te saturi, şi-ai vrea ca fuga să-ţi mai fie sacrilegiu. Ai vrea să mai adormi devreme măcar o singură dată. Un somn liniştit. Adânc. Sau să te poţi plictisi. Dar nu vei mai fii niciodată în stare să respiri rece. Mecanic. Devii atât de viu. De fapt. Eşti viu tot timpul. Te doare groaznic. Continui să-ncerci să-l înăbuşi în tine. Nu mai poţi ieşi din nelinişte. El nu va trece niciodată. Ba din contră. Focul ăsta va tot creşte înăuntru. Cum să te împaci cu asta?

[Îi mulţumesc prietenei mele dragi, Andreea, şi sunt alături de ea.]