Undeva la mijloc...

Astăzi m-am decis să scriu aceste rânduri tuturor celor dragi mie care, separaţi şi fără a ştii de existenţa celuilalt, îmi pare că se aseamănă, puşi cu toţii în faţa oglinzii dragostei nedrepte (după principiul”Doamne eu sunt unic, dar ştiu că toţi oamenii sunt unici!”), şi să le amintesc lor, cât şi mie mai ales, că iubirile perfecte se consumă doar în imaginaţie. Şi că, dragostea este oarbă iar nebunia o însoţeşte mereu, dar cu siguranţă nici nu am putea să o definim altfel, ea poate fi încadrată sub diferite adjective sau adverbe, dar niciodată nu va fi plictisitoare, previzibilă, facilă, la îndemână, sau în oricine am vrea noi să o găsim. Chiar neîmpărtăşită sau trecută, dragostea e încă izvor de creaţie, descoperit sau nu, fiind singurul element care poate surmonta aproape imbatabila observaţie a lui Horaţiu Mălăele din drama Sinucigaşul: „Dar eu de ce n-am creat nimic, Doamne? Am avut doar atât de mult timp liber!... Eu pentru ce-am trăit? A? Pentru... pentru statistică?”

Ştiu şi recunosc, că iubind am păstrat mereu acel sentiment atât de viu, că sunt căutat sau că sunt respins. În acelaşi joc de balans teribil. Că reprezint o pauză îndelungă dintre strigătul de plecare sau cel de chemare al cuiva. Că sunt mijlocul nedefinit al unor extreme, ca un biet arcuş ce-şi dezveleşte notele doar sub mâna artistului. Ca si voi de altfel, am fost topit la un moment dat, până într-acolo unde se ţes contrariile – în vîrtejul frânturii de clipă – dar şi în toate momentele în care se întâmplă reunirea lor. Din dragoste, da, am fost azvârlit spre lumină cât şi spre întuneric, şi am pierdut instrumentul de măsurare al timpului, iar alteori, aş fi vrut să-l regăsesc. Prin câteva săruturi interzise, din locuri interzise, am simţit şi eu, şi nu mă îndoiesc că şi voi, desfrâul simţurilor, al iubirii fără de raţiunii şi al aşteptării fără de timp. În multe clipe de singurătate, au fost momente când am înţeles că fără dragoste nu voi mai fi niciodată la fel de fericit. Esenţă atât de bine concentrată în amărăciunea cuvintelor lui Borges: “Am comis cel mai grav păcat pe care îl poate săvârşi un om: n-am fost fericit.” Iubind vremelnic, am cunoscut secunde de graţie a sufletului, naşteri iremediabile şi implacabile a unor stări care începeau şi se terminau în acelaşi loc, timp, spaţiu. Nu ştiam şi nici nu bănuiam dacă există vreun început sau vreun sfârşit, credeam că totul va fi limpede şi întrerupt, cum se trăieşte ploaia. Cum nu se poate înţelege gestul, sau existenţa. Credeam, atins de toată energia asta elixirică, că mi se poate ierta orice şi că pot ierta orice. Credeam că dragostea e un scut solid şi credeam in curajul vorbelor lui Heinrich Heine: “Dumnezeu îmi va ierta orice! Este treaba lui.” Pe atunci, pur şi simplu, mai credeam.

A venit apoi o vreme în care m-am alăturat gurilor care îmi repetau că dragostea reprezintă rostul şi farmecul indestructibil al trăirii cotidiene, că ea [dragostea] rotunjeşte şi justifică prelungirea banalităţii şi rutinei spaţio-temporale. Propunându-mi constant asta, am ajuns să cred în multe idei şi experienţe, ca pe urmă să le deconstruiesc natural, amărât şi slăbit. Au urmat momente de autoironie, de negaţie, în care, cu o foarte mare uşurinţă, aş fi putut născoci şi eu, convingeri asemănătoare lui Henri Louis Mencken, când acesta striga că „Dacă mă voi căsători vreodată, va fi dintr-un impuls neaşteptat – aşa cum se împuşcă un om!” Dragostea, ca rană şi segment de amintire, m-a atras în mijlocul unui puzzle de piese nepotrivite, pe care le-am forţat inconştient de-a lungul timpului, căutând o singură piesă. Şi eu, am încercat, seri de-a rândul, înmulţite fără rost, să alung singurătatea. Singurătate pricinuită din cunoaşterea acelor sentimente. Dar fundamente au rămas din amalgamul de trăiri: certitudini că, la urma urmei, există iubiri fericite şi iubiri nefericite, şi cele dintre. Cele nefericite probabil că ar trebui scoase din registrul iubirii, catalogate de unii ca nefiind iubiri adevărate, ci doar probe existenţiale, etape de parcurs, materie primă pentru consolidarea înţelepciunii personale. Cele fericite insă, raportate la durată şi intensitate, par dificil de definit. Între iubirile fericite şi cele nefericite graniţa devine una aproape invizibilă. Cu toate astea, iubirea fericită dintre două contrarii poate fi recunoscută, ştiu uitându-mă pe furiş la alţii, dar puţin şi din propriile-mi amintiri şi înţelegeri, prin câteva componente invariabile. În primul rând, dezvolt convingerea că în iubirea fericită va exista întotdeauna o doză considerabilă de umor sănătos. Iubiţii cunosc sentimentul dăruirii benevole atunci când îşi permit unul altuia să râdă de micile lor momente ridicole. Într-un mod natural, fără ca genul acesta de umor să fie schimbat în cinism sau sarcasm. De asemenea, iubirea fericită are, cum necum, un echilibru între îndrăzneală şi precauţie. Între gânduri nerostite între îndrăgostiţi, în imaginaţia de dincolo de semne şi limbaj. Şi mai ştiu şi că, cei cu adevăraţi iubiţi, crează din nimic un colţ de lume tainic, un loc al iubirii lor intime şi adânci. Tainele vii, cele citite în priviri, dar neînţelese de cei din exterior, contribuie şi ele la iubirile fericite. Taine neîmpărtăşite. Asta în condiţiile în care probabil dintr-o mie de oameni abia unul singur ar fi în stare să păstreze un astfel de secret, care dezvăluit banalizează totul, iar dacă noi înşine nu reuşim să-l păstrăm ascuns, cum să mai sperăm a fi păstrat de alţii? Îmi amintesc cum Dostoievski spunea atât de frumos că: “Întâmplător, oricine poate iubi.”

Dragostea nu mi-a adus niciodată suficiente răspunsuri. Poate mi-a ridicat doar şi mai multe interogaţii. Îmi este greu să observ care e de fapt aici adevăratul beneficiu: întrebarea sau răspunsul? De la vechii greci, pe scurtătura Cioran, am înţeles că orice răspuns enunţat e un adevăr perimat. Ce ne facem cu cei foarte convinşi şi fără întrebări? Mărturisesc, de aceea, că eu unul, mai aştept, nu m-a obosit dezamăgirea, nu m-au obosit iubirile pierdute, şi nu prevăd prea curând vreo schimbare a acestui par excellence sentiment uman. Chiar dacă am trăit de câteva ori dragostea şi prin urmare şi câteva sfârşituri. Probabil, cei ce vor veni după noi, vor găsi alte răspunsuri, intangibile nouă din cauza insistenţei noastre în dragoste. Tot ce ne rămâne de făcut, in acest caz, este să urmăm îndemnul lui Winston Churchill: „Nu există vreo investiţie mai bună pentru vreo societate decât să pună lapte în bebeluşi!”

Amprente

Cu mulţi ani în urmă, mă împrietenisem silit cu trenurile autohtone. Erau zile fericite, când anii m-au purtat spre locuri banale, dar înconjurat de atâtea figuri pe care ştiam că nu le voi mai revedea niciodată. Fapt împlinit. Iar după un timp, mi-am spus că acele episoade au fost cele mai simple şi mai fericite din îndepărtata mea adolescenţă. Prizonier al trenurilor lente, revăd peisajele monotone ce mi-au numărat secundele până la Vama Veche, până în nordul Moldovei, până spre Sibiul cochet, Braşovul curios, spre torida Timişoară, dar şi spre sălbaticii Apuseni, prăfuitul Bucureşti, spre galanta Sighişoară, şi din nou spre Mangalia, Arad şi iar Maramureş. Concursuri de literatură, olimpiade şcolare, dezbateri, conferinţe, sesiuni de comunicări. Ţinta multor grupuri pe care le-am cunoscut în anii aceia de altădată. Prieteni de moment, pe care îi preţuiam mai intens datorită efemerităţii lor. Cu părul în vânt, cu ochelari de soare, la geamul unor alţi adolescenţi dornici de aventură ne-am îmbarcat în atâtea şi-atâtea trenuri murdare, la ore târzii de noapte, în dimineţile geroase ori la orele ameţite de căldura după-amiezii. O înşiruire rapidă de silabe suspendate în aerul sufocant. O sticlă de apă minerală cumpărată în grabă de la vreun chioşc din gară, un geamantan cu haine, sandvişuri, o jumătate de zâmbet în colţul gurii şi urletul prelung de tren din urma noastră. Eram toţi laolaltă atunci. Probabil încă de aceea mă simt confortabil în toate trenurile dezafectate în care dispar dintr-un oraş în altul.  

Înainte de zâmbete, apăsam minute în şir geamurile reci ale nopţii şi ne încălzeam mâinile cu jocurile de cărţi câştigate, adevăratele declanşatoare ale râsetelor izbucnite la sfârşitul fiecărei runde. Pauzele matinale dintre trenuri le transformam într-un joc de Mimă în care ne încâlceam mâinile în aer, construiam turnuri cu brioşe la vârf, răspunzând în hohote de râs la toate întrebările cu „Da” şi „Nu”. Nu pentru că am fi fost zgârciţi la cuvinte, ci pentru a ne aprinde pe o rută ludică teribila imaginaţie. Poze în tren, anecdote, râsete. În fiecare gară, la coborâre, acelaşi entuziasm, acelaşi aer sănătos ştrengăresc, aceleaşi glume care invadau sonorul peisagistic. După ore de călătorie care ne oboseau pentru a ne furniza un alt fel de energie lăuntrică, ajungeam la destinaţie. Alegerea unor camere, a unor paturi, şi, mai ales, lupta copilărească pe care o purta fiecare dintre noi când unul vroia să vadă din patul lui brazii, altul să vadă soarele de dimineaţă, când alţii vroiau să doarmă cap la cap pentru a fi gâdilaţi la mână până la închiderea ochilor. Lucru apăsător acesta, să reconstruieşti acele momente de o simplitate atât de şcolărească, şi să simţi lipsa unor lucruri atunci când nu le mai ai. Aş vrea cu certitudine înapoi acele dimineţi gălăgioase, acele dispute prieteneşti pentru întâietatea la duş, ultimele minute din cearşaful împotmolit sub picioarele-mi atrase de potecile de munte sau de nisipul mării, ceaiul fierbinte de la fiecare grup, de la fiecare masă, toate acele chei nebuneşti ale sufletului. Revăd uneori toţi adolescenţii aceia, din toate regiunile ţării, revăd jocurile cu mingea, petrecerile de seară, focurile de tabără, ţipetele de râs molipsitor, revăd toate acele poveşti de dragoste de 5 zile. Revăd răcoarea lunii, nopţile în care legam prietenii, locurile acelea emoţionante. Secvenţe de momente în care cineva cânta la o chitară cu lume strânsă în jurul său, revăd emoţia concursurilor şi afişarea rezultatelor, bucuria, dezamăgirile, contestaţiile, disputele, ultim foc de seară, privirea reîntoarcerii pe poteci înguste, clipe când ne simţeam deja lipsa unii altora. Când tresăream cu toţii, pregătiţi eventuali de un alt concurs, de o nouă provocare, de alţi prieteni efemeri. Nu ofta nimeni, dar parcă simţeai regretul şi tristeţea la reîntoarcerea spre gară. Cântece, alte glume, sloiuri de gheaţă din munţi în fiecare dintre noi. Abia acolo ne aminteam de cei care ne alergau prin camere în pijamale, de cei care ne făceau să râdem până depăşeam oboseala, de cei cu care alergam la munte sau la mare, peste tot unde trenurile m-au purtat. Evitam să oftez, dar fiorul reîntoarcerii acasă nu îmi era foarte plăcut. Ştiam că toate acele imagini vor rămâne undeva în mine, ca şi toate fetele de care m-am îndragostit în locurile acelea. Ele încă sunt trăiri pe care le păstrez, gândindu-mă la toate acele locuri pline de însemnătate pe unde am fost, la zilele însorite, la copacii din munţi, la valurile mării, la străzile asfaltate şi pline de praf, la toţi cei pe care îi credeam deja prieteni vechi, la cântecele noastre de grup.

Acolo, am înţeles ce înseamnă să ţii pe cineva de mână ştiind că peste câteva zile vei fi purtat departe de acel episod. Şi tot acolo, am înţeles că doi adolescenţi sunt supravegheaţi de verdele din jur şi de albastrul de deasupra, şi că strigătul vreunui profesor de forma: „Hey, ia încetaţi!” nu e de ajuns pentru a-i opri din avalanşa de săruturi. Ei oricum se iubesc. Mimează frigul şi se sărută pe furiş, în spatele grupului amplu. E un joc scurt al fericirii, în care fiecare are un loc important. Prieteni, îmbrăţişări, fotografii, schimburi de adrese de mail, de corespondenţă, numere de telefon, promisiuni de vizite, câteva lacrimi da, dar şi hohote zgomotoase de râs. Oameni ce te cuceresc în câteva zile, îţi lasă atâtea şi atâtea amintiri de îţi vine pe urmă să-i aşezi pe toţi în valiză şi să-i iei cu tine, acasă. Să-i duci unde nimeni nu poate ajunge, să fi sigur că nu îi vei pierde niciodată.

Dar îi pierzi, şi ştiu şi ei asta. De aceea, la despărţire, se agită parcă mai mult, vorbesc mai mult. Întors pe tren, apar momente de tăcere, orice glumă pare hrană pentru spirit. Apar oftaturi adânci, rostite sau nu, conştientizarea unor lucruri. Momente de dor, când aştepţi ca toţi din jur să tacă, pentru a surzi de linişte. Aproape de casă, preţ de câteva minute de staţionare a trenului, te cobori într-o ultimă gară, sorbi o cafea care îţi pătrunde sufletul amar. Zaţul îţi zgârâie buzele uscate, iar vântul bate mai tare. În tine curg litere peste litere, serii de gânduri, şi e iar tăcere. Ceva imposibil, încântător pentru a putea fi descris. La gară, te-aşteaptă ai tăi, le spui forţat că ţi-a fost dor de ei, e noapte. Tragi cearşaful rece peste toată pielea ta caldă şi adormi într-un final. Te simţi în palma unui adolescent ce-abia aşteaptă să te cunoască în viitoarea drumeţie de pe undeva din ţară. Pe urmă, ceva ciudat se întâmplă, ai din nou impresia că te trezeşti din nou acolo, în acele dimineţi gălăgioase...

Condiţional optativ

Am putea transforma toate acele lucruri care nu ne plac în distracţie. Am putea asculta muzică cînd plouă, am putea citi când stăm la coadă, în troleibuz sau în metrou. Am putea vorbi uneori cu cineva drag, dar şi cu oameni necunoscuţi, am putea fi curioşi din când în când. Am putea şi să mergem pe jos mai degrabă decât să circulăm cu un troleibuz lent, prin în trafic. Am putea popula băncile goale din parcuri sau chiar am putea fi mai atenţi le ceea ce facem. Ne-am putea gândi mai mult, în loc să alergăm, am putea simţi prezentul, fără să ne gândim întotdeauna doar la trecut, căutând griji, am putea lăsa chiar şi planurile de viitor puţin deoparte, am putea fi mai spontani. Am putea fi cu cineva drag sau am putea căuta pe cineva drag. Am putea alege esenţa, şi nu aparenţa. Am putea aşterne pe o pagină albă toate acele gânduri creative. Am putea chiar scrie. Cu toţii. Ar putea exista o rezonanţă solidă între ceea ce spunem şi ceea ce credem cu adevărat. Am putea fi un gând, pentru fiecare cititor, spectator de teatru, adolescent din faţa unei scene de concert. Am putea să ieşim cu toţii în afara noastră, am putea să ne exprimăm mai corect, mai concis, şi când e cazul, mai cald. Am putea fi autentici evitând părerile de masă, comercialul şi gregarismul. Am putea împărtăşi şi altora experinţe proprii, am putea studia mai mult, am putea fi implicaţi mai mult, am putea încerca necunoscutul. Am putea avea argumente, şi nu dispute, am putea transmite şi nu doar vorbi, am putea fi măcar o dată pasionaţi cu adevărat de ceva, am putea să ne amintim ce ne doream să facem, am putea avea idei şi nu ambalaje, am putea distinge conţinutul de formă, am putea avea un stil.

Tot noi am putea fi aceia care înţelegem filme, nu cei care le privesc. Am putea aprecia diversitatea, inteligenţa, nebunia şi zâmbetul celor care nu apleacă capul dimineaţa într-o lume alertă şi nebună. Am putea încerca haine noi, muzică nouă, cărţi noi, reviste, am putea face ziare mai bune, programe TV mai consistente, emisiuni radio mai ascultate. Am putea fi mai toleranţi, mai deschişi, am putea fi cei care nu se înghesuie, cei care nu aleargă grăbiţi spre reducerile din mall-uri şi spre cafenelele zgomotoase, din centru. Am putea consemna că pe lângă noi trec, bine deghizaţi, muzicieni, actori de spectacole, pompieri, medici, învăţători, pictori, şoferi, ingineri, croitori, care pot face diferenţa prin aportul lor zilnic la amalgamul din jurul nostru. Am putea fi noi înşine în tot concertul global. Am putea să ne amintim de echilibru şi de faptul că nu e suficient să fi harnic dar prost, şi viceversa. Am putea renunţa să mai punem etichete, am putea regăsi poezia, proza din jurul nostru, am putea renunţa la citatele respuse de mii de ori, la proverbele din bătrâni, la leacurile băbeşti şi la expresiile conjuncturale. Am putea înceta să ne plângem, am putea evita să intrăm în discuţii care ne depăşesc, în domenii intangibile, în intimitatea ascunsă a celuilalt. Am putea evita repetitivitatea, dar am putea dobândi bune maniere, am putea fi mai cumpătaţi şi am putea fi mai reflexivi la emiterea unor judecăţi. Vreau să spun că am putea renunţa să producem forme şi am putea construi fondul. Am putea evita clişee, de tipul: “suntem o ţară poluată (o reuşită de excepţie a acestui popor în condiţiile în care industria noastră e sublimă, dar imperceptibilă)”, cum spunea marele Caragiale, sau “de fapt, noi avem medici foarte buni, dar spitale foarte proaste”, „avem atracţii turistice, dar n-avem turism, ori avem cei mai buni elevi sau studenţi, etc etc”. Am putea avea scopuri finale, şi nu evoluţii interminabile, am putea fi organizaţi uneori, consecvenţi, chiar am putea...

Am putea...

Din păcate, am putea...

Când începi ca muncitor...

Ei bine, m-am născut într-un cartier muncitoresc, într-o familie de muncitori. Pe o stradă de muncitori, unde oamenii se cunoşteau cu toţii în funcţie de locul de muncă primit dinainte de 1989 sau eventual se împrieteniseră pe acele autocare şubrede care îi ducea şi îi aducea dinspre fabrici acasă. Pe strada mea, mulţi copii, iar în carter – 2 şcoli. Pentru că ai mei nu îmi dădeau bani pentru atenţii la şcoală, de un 1 Martie i-am dat profesoarei de biologie din clasa a 5-a un mărţişor mic, o floricică de aluminiu, aşa erau pe atunci. Cu sprâncenele ridicate, l-a ridicat să-l vadă toată clasa şi a ţipat: “Băi Vas, pe ăsta să i-l dai lui maică-ta, auzi?” Nu m-am supărat, pentru că mama mi-a spus în copilărie că numai oamenii mari au voie să se supere sau să enerveze. Eu m-am supărat o singură dată, când am întrebat-o pe profesoară dacă şi directorul şcolii noastre poartă tot pantofi de vinilin ca ai mei care te taie la glezne. Atunci, profesoara mea de biologie mi-a dat o palmă de mi-a trecut toată supărarea pe viaţă, plus un sfat prietenesc să nu mai vorbesc urât despre domnul director.

Am crescut fără supărări, chiar dacă prin clasa a 10-a a trebuit să mă angajez pentru a avea şi eu bani de buzunar. Era iarnă, şi aveam vacanţă 3 săptămâni. Un bou. Aşa îmi spunea tata pe atunci: “Am crescut un bou la uşa mea, 16 ani ai mâncat degeaba!” Aşa că mi-a dat una după cap şi m-a trimis să mă angajez la o fabrică. Ucenic la Nea Fănel, la presa de 35 de tone. “Ce faci băi mânzule?”, m-a întâmpinat el voios. “Nu ştii nimica, nu?” “Nu ştiu!”, i-am răspuns. “Bine, atunci du-te la Nea Vasile să-ţi dea el ceva de lucru!” Nea Vasile era maistrul din secţia respectivă. Care m-a luat tare, din prima: “Ce vrei bă? Aaa, tu eşti băiat de oraş! Voi orăşenii sunteţi nişte putori! Pune mâna şi cară flanşele ăstea din spatele tău în ţarcul din curte..!” Trei zile am tot cărat flanşe de oţel, cam două vagoane, după care l-am întrebat din nou pe Nea Vasile ce să fac. “Du-le înapoi înăuntru!”, mi-a spus. Le-am dus. Norocul meu a fost o ninsoare care mi-a umplut vremea alte trei zile. Am dat la zăpadă cu lopata prin toată curtea fabricii. Doar eram mânz, nu? Că ăia bătrânii nu puteau, ei se dădeau cu saniuţa prin hală. Pe la amiază mă trimiteau după 8 săniuţe de vodcă la alimentară. Mi-au spus că dacă mă prinde directorul e treaba mea, nu m-au trimis ei. Dacă ciripesc, se ocupă Nea Sandu de mine. Cu un levier, desigur.

A fost primul meu job serios. Am fost muncitor în fabrică aproape trei săptămâni. În timpul ăsta au murit 4 muncitori acolo. Trei de comă alcoolică şi Nea Sandu de ciroză. Într-un final mi-am dat demisia şi am spus acasă că m-au dat afară. Fiind un prost, am învăţat să lucrez pe calculator. Iar noaptea mă afundam în cărţi. După doi ani, am terminat liceul şi am ajuns la facultate. La Sociologie. Uneori mă mai întâlnesc cu vechi prieteni, care prima oară mă întreabă ce salariu am. Eu nu-i întreb. După aceea mă întreabă ce lucrez, şi de ce nu lucrez în Corel. Dacă le explic puţin, nu prea înţeleg ei mare lucru, şi schimbă subiectul. “Ce e aia sociologie sau antropologie? Studiezi creierul oamenilor? Sau descoperi schelete de oameni? Bă Roberto, tot aiurit ai rămas! Dar de însurat când te însori? Să te-aşezi şi tu la casa ta, îţi iei o nevastă, faci un copil... Sau îl face nevastă-ta cu altcineva! Hai mă c-am glumit...”

Am stat la ai mei vreo două săptămâni, în acelaşi bloc, de muncitori. Foşti muncitori. Acum toţi sunt pensionari. Şi am văzut cum o babă s-a dus până în centru la piaţă că să îşi cumpere ulei. Că e acolo cică ceva fabrică sau depozit şi e mai ieftin cu 50 de bani. Iar abonamentul pe autobuz e gratis pentru ei. A luat 20 de litri de ulei. O economie splendidă, dacă stai să te gândeşti. Când a ajuns acasă i s-a făcut rău şi a luat medicamente de 50 de lei. Noroc că şi ălea sunt compensate şi întră la gratuităţi. Am văzut şi cum o altă babă din bloc e mărinimoasă din cale-afară. Aruncă mâncarea pe geam la câini. Mai cade şi pe maşini, dar noroc că ăia micii se suie pe ele şi mănâncă de acolo. Lasă că ăia cu maşini au bani oricum să le vopsească dacă se zgârie. Pe urmă, cineva a aruncat într-o zi pe toboganul de gunoi un vas de WC. S-a înfundat. N-are nimic, se taie burlanul şi se pune altul, că e la comun. Nu costă mult. Altă babă ţine aragazul aprins zi şi noapte, fie vară fie iarnă. Numai aşa poţi să faci economie la chibrite.

Iar tinerii de liceu sunt cu totul altfel azi. Sunt mai dinamici, mai occidentali. O gaşcă de pe strada mea are câini de bătaie. Pentru pariuri, că din muncă nu te alegi azi cu nimic. Câini fără botniţă, care mai sar şi la copii, dar vorba aia, nu îi pune nimeni pe copii să iasă afară. Ce, n-au Cartoon Network? Că noi aveam când eram mici... Tinerii trăiesc azi viaţa din plin, până la amiază stau pe calculator, iar după-amiaza la grătar în spatele blocului. Adoră viaţa în natură. E frumos. Aşa e în România. Doar eu am rămas un bou. Că o să vreau şi eu cândva să ajung pensionar şi să am o pensie de 20 de milioane vechi, abonament gratis pe autobuz, tratament la băi climaterice şi televizoare câştigate la teleconcursuri. Aveau dreptate cei bătrâni: “pe mine mă bătea meşteru şi bine mi-a făcut!”