Titlu pentru amintiri din vise...

Ieri m-a căutat un vechi prieten. S-a despărţit de iubita lui în urma unui fluier de arbitru nevăzut. Am simţit despărţirea lor în frigider unde era din ce în ce mai puţină mâncare. Abătut, clipea lângă mine încât n-am mai reuşit să dorm noaptea. Mi-a povestit despre ei, eu am decupat din toată vorbăraia aceea o frază pe care nu voi putea uita o vreme: “La naiba cu cei care spun că cel mai scurt drum spre sufletul cuiva este privitul în ochi!” Şi da, recunosc, am început să mă gândesc mai apoi la paşii mei de demult. Şi cum descoperisem că degetele tale peste palmele mele sunt ca nişte mufe prin care dragostea intră ca la ea acasă. Mi-am amintit de săruturile acelea îndelungate din după-amiezile ploioase, când pervazul ni se umpluse cu apă, în timp ce în baie aburul fierbinte creştea ca o cocă. Erau după-amiezile acelea mari cât un film de la TV interminabil. Noi doi ne plimbam până în măruntaiele parcului şi ne imaginam că oamenii în vârstă şi-ar schimba din când în când picioarele pentru a putea merge în continuare. Pe-atunci, nici zânele nu puteau zbura cât ne plimbam noi. Calm şi fericit, îţi spuneam cum întreg pământul pare a fi un uriaş mort din care oamenii au născut pentru a alerga pe lângă noi. Pe urmă, la rugămintea ta, mă urcam într-un copac spre a opri din zbor o bancă pe care să stăm. Ne aşezam acolo şi cu ochii mari ne holbam la pescarii din zare care smulgeau salcâmii din pământ folosindu-i pentru a-şi procura undiţe. Miroseai a pădure rece în zorii zilei, şi ştiam pe-atunci că sânii tăi sunt nişte acvarii din piele prin care colcăie peşti exotici. Pe-acea bancă visam cu ochii deschişi şapte visuri deodată în care făceam dragoste cu tine.

Când mi-am întors privirea, nu erai pe bancă. Undeva plecaseşi. Atunci îmi venea să mă înfăşor în perdelele prăfuite şi să mă înec acolo,  aşteptând păianjenul pe care mi l-ai promis. Pe-atunci, aveam nevoie de tine ca de moarte. Transformasem insectarul confecţionat în copilărie într-un clasor al săruturilor şi-al întâlnirilor noastre. Pe urmă, ai apărut de undeva, zâmbind. Şi-am continuat să ne plimbăm pe frânghiile pe care oamenii îşi închipuiau că usucă haine, când de fapt acolo îşi uscau sufletele. Şi ţin minte că vorbeam amândoi atât de încet încât ceilalţi ne auzeau bătăile inimii. Ne priveam şi nu puteam explica cum din trupurile noastre se desfăceau mii de buze, de peste tot. Ne îmbrăţişam continuu. A doua zi erai undeva pe pervazul ferestrei mele iarăşi. Îmi spuneai că nu ai dormit toată noaptea. Cred că te iubeam, fiindcă nu schiţam nici un gest, lucru neobişnuit, ştiu, dar oarecum pe cortex mi se lărgea un zâmbet de pisică invizibilă.

Eram doi. Şi ne îmbrăcam mereu cu alte haine, dar ne recunoşteam de la distanţe egale cu distanţa dintre pământ şi soare. Ţii minte că lumea ne încurca? Două ore am stat încleştaţi şi trişti pe o pălărie imensă când am aflat într-o biserică că trebuie să iubim toţi oamenii la fel de mult ca pe noi doi. De comun acord, am vrut să încercăm şi asta, dar am ţinut degetele încrucişate la spate. Pentru că ştiam amândoi că fluturii nu-şi aşteaptă sfârşitul. Eclipsa de lună ne-a fost învăţătură de minte. Ne-am despărţit ştiind că două ape nu stau prea mult timp în aceeaşi matcă. Iar ultima dată când am vorbit la telefon vocea ta a ingheţat la fel cum îngheaţă apa în conducte iarna. Pe urmă, am înţeles că dragostea e o fiară care ne-a înghiţit că să înotăm pierduţi în acidul ei gastric. O fiară care te poate privi în ochi ca pe un bolnav de Alzheimer.

Gânduri mici şi-abstracte

Sorb un ceai c-un fel de lingură deformată, într-o farufurioară paralelă şi transparentă, parcă am buzele încleştate într-o formă de muon, văd pereţi despicându-se în spatele figurilor plictisite, îmi amintesc de blugii mei murdari, de serile calde şi de tenişii mei subţiri. Parcă miezul zilei mi-a devenit noapte, şi sunt atât de treaz de parcă aş fi întinerit în grădina altuia. Azi nu am văzut nicăieri flori, şi nici vreo glastră c-un muştar înflorit. Am văzut ferestre vechi, bătrâne senile, vremuri gotice, fete dezvelite. Semafoare, o penurie de gesturi şi m-am trezit într-o ceainărie strâmtă. Lângă lingura aia deformată. Mirodenii în abstract au prins parcă formă. Observ că lipsesc gusturile simple, rămân consternat: atmosfera e polară, biscuiţii de pe masă n-au sare, iar femeile nu ies din şifonier de frica maturizării imediate. Respir aerul ăsta rece, evit grăbit să mă lovesc de oamenii care aleargă înspre mine, mă opresc pe undeva într-o conclavă a mulţimii. Văd bănci îngheţate şi mult pavaj, văd cum uneori rumegăm câte-o idee, o molfăim ani de-a rândul, şi-apoi o abandonăm în favoarea unui alt trend. Sau a unei perspective de design mai actual.

Dacă ne băgăm în pat, oprim timpul de două ori. Ne acoperim cu pene bărbia nevăzută, iar genunchii tari ajung cocârjaţi în aceaşi poziţie foetală. Cifrele ne virusează gândurile. E un mic bilanţ al zilei trecute. Nu dormim, suntem pătrunşi de mirodeniile din timpul zilei, şi de undeva de sus aurora ne bate direct în tavan, imprimă pete de culoarea ametistului pe toată tencuiala cortexului. Apelăm la un specialist în vedenii, pari bolnav omule, strigă acesta cu tâlc, de parcă un tunet s-ar întoarce de undeva din amintiri, ia şi tu o vacanţă, de când nu ai ţinut în palmă nisip cald? Şi-atunci mi se deschid alţi pereţi. Şi mă gândesc că a trecut ceva vreme de când nu am mai urcat pe un catarg. Şi că aş fi vrut să traversez un pod din acelea din iluziile verilor indiene. În conturul ceştii de ceai intru complet, de parcă mă înec. Acolo, îmi aranjez ochelarii de soare, îmitând gestul unui muncitor de pe câmp rătăcit printre oi dispersate. Undeva în zare, fumegă molcom abatorul tuturor speranţelor.

Îmi amintesc că trebuie să mă îmbrac, iau de pe undeva nişte blugi murdari. Stranie amintire, îmi par familiari. Găsesc pietricele şi scoici în buzunar. Le-oi fi luat cu împrumut. Prin geamul spart, aud zumzete de tramvai defect. În şifonier ţes cravata pe care mi-am asortat-o azi. Acolo, mă priveşte un cuc, ce simbolizează cumva nebunia nefertilă şi sângeroasă a clanului meu. Mă împiedic de-un ghiveci de flori vestejit, dar mă opresc fiindcă de-afară sună o melodie ce mă încetineşte. Simt durere, mă uit în jos, o hienă rapace mă muşcă de glezne... Ridic privirea de deasupra ceştii mele de ceai, şi-atunci îmi dau seama. Cumva, e inconştienţa mea care dă secvenţial târcoale psihicului acestea epuizat în secundele de abstractizare...

 

Ochi verzi, de libelulă

Întotdeauna am resimţit nevoia sadică oarecum de relata într-un limbaj cunoscut numai de mine cele ce îmi trec pragul sufletului. Asta în condiţiile în care îmi pare că unul dintre cele mai grele lucruri ale existenţei este de a avea cuvinte în inimă pe care să nu le poţi pronunţa. Am iubit şi am nenorocit, am râs şi m-am tot mirat, toate astea mi-au cuprins mintea, amintirile presărând necesitatea unui public. Nu le-am condamnat niciodată şi nici nu le-am renegat pentru acest simplu motiv, şi nu ştiu dacă aş putea-o face vreodată. Ce voi scrie aici, nu e declaraţie de dragoste. Cu siguranţă ar fi putut fi, dacă ar fi fost scrisă la timpul prezent. Celei pe care-o iubesc, i-aş putea scrie, dar n-am să-i spun nimic. O să mă uit, la fereastra camerei, peste umărul ei. O să-mi amintesc puţin câte puţin. Şi-o să-i sărut, din depărtare, prin buze de ceaţă, zulufii somnoroşi de pe ceafă şi o să mă gândesc la cerceii ei, la umbrela noastră mică şi defectă, la zilele toride de vară şi la asteptările lungi, de dor. Repet: asta nu-i o declaraţie de dragoste. E doar o mângâiere a palmelor de fum, a ochilor ei studioşi de altădată, când eu, cu fruntea aplecată pe file de carte îi atingeam neştiut genele întoarse, că să prind, in gând, libelula de smalţ din ochii ei verzi. De dimineaţă, mi-am pus, ca într-un vis parcă, pecete pe gură. Pentru că mi s-a făcut dor de ochii aceia de libelulă. Dar şi de degetele acelea lungi, de obrazul ei împurpurat şi sfios, de tremurul sângelui pulsând lângă ureche din clipa fiecărui sărut. Azi, aştept. Mai sunt îndrăgostit? Da, de vreme ce aştept. De vreme ce nu sunt aşteptat niciodată. Sunt îndrăgostit pentru că nu sunt nimic altceva decât cel care aşteaptă. Aşa că, aştept să te revăd de-a-ntregul, să te cuprind, să-ţi văd sânii zvâcnind, să te sărut. Să fii tot tandră, vicleană, ca o iederă caldă de noapte. Să-ţi simt tresărind pielea dulce, s-o gust pe îndelete. La fel ca pe-un fruct parfumat. Aştept. Să îmi deschid iar trupul, grădina cu porţile rupte, în faţa pasului tău hotărât, ca s-o stropească, s-o ude, să o cureţe de otravă, s-o ucidă pe loc, s-o învie la loc.

Cred că, dacă vreodată în faţa ta vreun suflet s-a desprins de trup, atunci creierul tău va procesa asta mai mult decât orice altceva. Şi chipul celui sau celei iubite îţi va părea la fel de prezent ca întotdeauna. Iubind-o, nu m-am îndoit niciodată că în adâncurile ei nu realizează şi nu înţelege. Şi că, oricât de adânc acestea erau coborâte, ştiam că se află acolo. Şi totuşi, spunând toate acestea într-o manieră care deja aminteşte de o anumită confirmare a cuvintelor, nu o să ajute pe nimeni. Dar poate că aceste cuvinte îmi vor spăla din dor. Am iubit-o şi o iubesc în continuare. Şi parcă în faţa ferestrei mele astăzi a fost singura şi probabil ultima dimineaţă rece de iarnă în care parcă uşor chipul ei lipsea, ceva mă zguduia de-atâta absenţă. Ceva pare a fi nelalocul său, neumblat de gânduri şi bătătorit de-atâtea întrebări. Mi-e dor de clipele ei când o priveam fără să ştie. Când privea absent, privea... mi-ar place să spun că într-un fel doritor, adorant, cu toate că ochii ei păreau mai reci ca niciodată. Momente în care mă găseam atât de pierdut în faţa unei asemenea situaţii. Asta pentru că e incredibil cum afectul dictează inconştient. Spun că e incredibil fiindcă ăsta e adevărul, asta e nevoia. Poate de aceea mult timp am regretat cumplit, într-un mod nefiresc şi neştiut faptul că nu am petrecut mai mult timp lângă ea, şi mult timp am scrâşnit din dinţi în căutarea unei alinări. Pe urmă, m-am rugat. Iubind-o, nici nu mai ştiam de ce aveam nevoie. Şi am uitat că oamenii m-au surprins necontenit şi că o vor face in continuare mult timp de-acum înainte. Nu ştiu în ce mod asta va avea vreo putere asupra mea, nu ştiu cum conjuncturile viitoare îmi vor reghida mintea şi sufletul. Dar fiindcă am iubit-o, mă aştept la ce-i mai rău, ca întotdeauna.

Dileme de început şi sfârşit

Poate că sunt mult mai bătrân decât par. Ştiu că, privind în spate, au fost momente în care am fost peste medie naiv, entuziast, uneori retardat, dar şi genial câteodată. Cu siguranţă am greşit mult, dar am şi izbit acolo unde nimeni altcineva nu ar fi putut. Cu siguranţă, le-am greşit altora, intenţionat sau nu, cât şi mie mai ales. Dar n-am fost niciodată împins decât de propria-mi voinţă de a face lucrurile bine. În multe dimineţi, atunci când mă zăresc în oglinda curată din baie, mă gândesc de unde am plecat şi cum a început totul. Ştiu că iniţial, am vrut şi eu, asemenea altora, să mut munţii din loc. M-am împiedicat deseori, nu de obstacolele din faţa mea, ci de cele create în interiorul meu. Am fost un copil trăznit care visa să crească mare, să facă mai mult decât şi-a propus. În acea vreme, visurile nu erau suficiente, aşa că m-am înarmat devreme cu siguranţă, încredere şi cu ochii îndreptaţi spre cer. Adoptat de literatura parcursă în ani şi ani, de nemuritoarele minţi filosofice care m-au orbit şi hipnotizat, am ajuns să imi adaug sau să îmi elimin anumite vise. Era o perioadă când vieţii mele îi lipseau atâtea experienţe dure. Fragilitatea curajului meu temerar a ieşit la suprafaţă abia când am început să îmi doresc altceva. Practic, deraiasem de la planurile mele de început. Am sărit prea devreme peste multe visuri. De-asta probabil că am fost o vreme atât de nerealist. A fost o perioadă pe care Paler, fără să ştie nici el, mi-a caracterizat-o excelent: “Poate că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul.”

Nu cred că e posibil să pun un semn de egalitate între punctul de început şi punctul în care am ajuns. Cu siguranţă că, dacă aş îndrăzni asta, i-aş întoarce spatele vieţii şi ar trebui să mă mulţumesc cu ceea ce sunt. E ciudat ce simt. Fiindcă oarecum am obţinut mai mult decât îmi propusesem vreodată, dar mai puţin decât aş fi crezut odată că voi obţine de la viaţă. Am iubit nepregătit şi neinstruit, şi am stat lângă cineva care mi-a luminat camera de câte ori deschideam ochii în dimineţile de primăvară precoce. Nu ştiam că viaţa îmi va oferi astfel de sentimente intime. Iubind, credeam că e meritul meu, că mi se cuvine să iubesc şi să fiu iubit. Abia mai târziu am înţeles că o sumedenie de lucruri mi se întâmplau independent de voinţa mea. Controversatul Cioran găseşte o formulă mai elegantă chiar de a descrie această stare: “Cum să pot admite că eu nu sunt făcut pentru viaţă, când, în realitate, viaţa nu este făcută pentru mine.” Când o femeie mă iubea, aveam senzaţia că şi eu sunt important, că exist şi că cineva se bucură de asta. Ştiam, în acele clipe, că înteligenţa nu are nevoie de exprimare orală, că doi oameni îşi vorbesc ascultându-se deodată. Într-o tăcere deplină. Dar viaţa refuză sa fie intuibilă, şi te poartă cu paşi repezi şi mărunţi pe drumuri necunoscute, nepotrivite sau indezirabile.

Au urmat ani şi clipe, în care am tot studiat şi am studiat, am fost omul care încerca să descopere realismul, să se acomodeze cu pragmatismul şi cu scopurile general valabile propuse de lumea în care trăim. Am avut job-uri, am cunoscut oameni, interesanţi sau mai degrabă nu, şi am călătorit. Am văzut locuri care m-au însemnat dar şi oameni care au suferit. Ştiam că nu îmi pot plănui viaţa, fiindcă făcând asta mi-aş fi deconstruit-o totalmente. În zilele de muncă sau în anii de facultate m-am întâlnit prea des cu oameni şi aveam iluzia că sunt mereu ca ei. Dar sincer, nu am fost niciodată. Am întâlnit imaginaţia da, şi pasiunea, şi spontaneitatea şi puţin câte puţin, chiar creativitatea. Dar zilele din calendar nu se perindau niciodată aşa cum îmi doream eu. Iar în unele nopţi, îmi aminteam, ca la început, că îmi doream să fiu cel mai bun. Chiar daca rareori eram mulţumit de ceea ce îmi ieşea. M-am gândit astfel că, de fapt, viaţa este ceea ce ţi se întâmplă atunci când nu poţi să dormi.

Între punctul de plecare al vieţii şi cel de terminus, există numeroase labirinturi care ne amprentează mai mult sau mai puţin pe fiecare. Şi dragostea ce-am purtat-o cuiva poate sa ne adâncească în toate aceste labirinturi sau să ne ghideze să găsim calea de a ieşi afară din ele. Iubim şi trăim lângă persoane pe lângă care am fi putut să trecem de multe ori pe stradă fără a le observa măcar. Nu ştiu cum în viaţă se face selecţia asta, dar de multe ori se face destul de nepotrivit. Parcă pentru a crea o comedie de ansamblu, sau o dramă în particular. Cu sânge rece, traseul ăsta linear al vieţii te învaţă că lumea nu se termină cu şi prin ceea ce iubeşti. Lumea nu se termină nici dacă unul dintre noi moare mâine. În viaţă, ca şi în dragoste, componentele principale trebuie reinventate, redescoperite. Aici viaţa te poate împotmoli sau te poate face mai înţelept. Tot aşa, pe traseul ăsta existenţial, am observat cum după o perioadă, femeile şi bărbaţii trebuie să devină foarte buni actori. Pe o scenă în care calităţile trebuie să compenseze defectele fiecăruia. Eu, spre exemplu, cred ca am fost şi sunt un bărbat urât, aşa că devreme am învăţat să stau mai mult în faţa oglinzii, încercând să înţeleg conceptul de „cochet”. Pe care l-am furat de la atâtea şi-atâtea femei urâte care de fapt deveneau atâta şi-atâta de frumoase. Dar asta e o discuţie pe care vreau să o amânăm pentru altădată.

Ştiu iată, că de unde am plecat eu cândva, nu existau restricţii, dureri, responsabilităţi amare sau dulci, piedici, tabuu-uri, uşi închise, lacăte, frustrări, plânsete neexeprimate, amprente-adânci, bucurii sau satisfacţii atât de mari. Am fost un suflet naiv, aranjat c-un păr roşcat, pieptănat cu cărare pe mijloc, care-a vrut să ocolească toate astea. Care a vrut să sară ştrengăreşte peste locul în care omul se izbeşte la tot pasul de ele. Însă viaţa, acest regizor atât de comic, m-a făcut azi să caut toate aceste lucruri, de teamă că mâine e posibil să rămân chiar şi fără acestea. Să v-o spun altfel, oarecum experienţele marcante, adânci şi intense, bune sau rele, sunt cele care ne clădesc ca oameni. Şi cele care nu ne îndepărtează de trecut şi ne ajută să evităm capcanele viitorului. Ele te fac om. Nădăjduiesc că sunt tot eu, cel care am fost cândva. Doar puţin schimbat. Şi am ajuns (ciudat sentiment) de unde am plecat. Dar sper că sunt şi pot mai mult.

Bonjour Tristesse!

Cred că scrisul, până la urmă, întristează cuvintele. Le îngreunează, de aceea probabil pare dificil să descoperi adevăratul umor din paginile scrise ale altora. Evadat pentru câteva ore din mrejele propriei singurătăţi, am înţeles că oamenii refuză să-şi divulge tonul grav şi că exterioritatea superficială pare nonşalanţă şi model de urmat. Sunt acei oameni, veseli tot timpul, sau eventual preocupaţi, ironici, cei cărora le tremură vocea chiar şi când iţi spun vreo poantă răsuflată sau când îţi explică viziunea lor pseudo-carismatică asupra unor puncte diverse de discuţie. Aceşti indivizi pot fi încadraţi fără nici o remuşcare în amara observaţie a lui Paler, care nota că „Nu există, poate, ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preţ.” Am văzut, în ultimele săptămâni, cum fiecare gând intim tinde să se adapteze unui exterior corespondent felului său specific sau eventual să catalizeze acest exterior într-o viziune ansamblată pe natura lui. Am văzut cum ochii omului văd în exterior frământarea din interior. Arareori am văzut melancolie. Am senzaţia că, în tristeţe, omului i se construiesc haine nu pentru a se bucura de lume şi de ceilalţi, ci pentru a fi singur.

Cred că, în zilele trecute, m-am speriat de mine însumi. M-am gândit cum tristeţea apare de fapt atunci când viaţa pierde ceva din ea însăşi. M-am gândit la pierderile şi la câştigurile din urma paşilor mei. Nu ştiu dacă tristeţea mi-a fost vreodată stare de reverie, sau ceva difuz şi vag, la fel cum nu ştiu dacă există o scală pentru a-i măsura  concentrarea sau adâncimea, dar cu siguranţă ştiu ca ea întotdeauna a fost de o seriozitate tăcută, ascunsă, închisă şi de o intensitate dureroasă. Nu ştiu dacă tristeţea mi-a fost vreun zid între două grădini şi nici măcar dacă ar trebui să vorbesc sau să scriu despre asta. L urma urmei, probabil că în orice clipă de linişte este puţină tristeţe. Cred că poţi fi îngândurat, afectat sau trist în orice loc din lumea asta, însă într-un plan restrâns, probabil că tristeţea se adânceşte. În singurătate recunosc că de nenumărate ori aud ecoul singurătăţii mele, şi totul pare mai amplu şi mai intens, la fel cum în spaţii deschise, printre alţi oameni, parcă melancolia creşte. Dar, parafrazându-l pe Marc Aureliu “Să te superi pe lume pentru asta, ar fi o prostie, ei nu-i pasă de asta.” Există un motiv anume pentru care am fost melancolici, sau pentru care ne-am întristat cândva. De fapt, concentrarea melancoliei poate fi direct proporţională cu cauza ei. Dar eu nu vorbesc aici despre melancolie, nici despre cei predispuşi parcă la asta. Ci despre tristeţe. Asta pentru că stările melancolice îmi par superficiale, îndelungate în timp şi nefondate, lipsite de o intensitate particulară. Fiind îndelungate, stările melancolice ajung să uite de fapt motivul iniţial care le-a provocat. Tristeţea adâncă, dar scurtă şi intensă, probabil că niciodată nu va exploda sau răbufni. Se va stinge în fiecare dintre noi.

M-au scuturat mai multe feluri de tristeţe. Nici nu am plâns şi nici nu am răbufnit. Şi am învăţat că nu voi putea spune nimănui atâtea cuvinte şi fraze încât să înţeleagă ceva în termenii propriilor sale gânduri. Bucuriile fiindu-mi rare, am ajuns să le regăsesc până şi în durere. Sigur că, nu am stat niciodată să îmi număr rănile, şi am mers mai departe. Probabil că mâine voi face la fel. Şi poimâine şi aşa mai departe. Iar oamenii continuă să-mi spună lucruri fără sens. Oamenii par că se bucură. Că nu au cunoscut niciodată clipele de amărăciune. Agitaţi, îşi canalizează atenţia înspre dialoguri şi subiecte de discuţie interminabile. A durat ani de zile până mi-am dat seama că nu am cui spune ceea ce îmi doresc să spun. Ar fi trebuit să mă apăr mai degrabă şi să-mi însuşesc Filtrul Triplu, din trecutul lui Socrate:

“În Grecia Antică, Socrate era renumit pentru respectul cu care îşi trata prietenii. Într-o zi, o cunoştinţă l-a întâlnit pe marele filosof şi l-a întrebat: - Ştii ce-am auzit despre prietenul tău? Înainte de a continua, Socrate i-a replicat: - Stai puţin! Înainte de a-mi spune ceva aş dori să facem un test. Se numeşte testul Filtrului Triplu. – Triplul Filtru?, a întrebat mirat acesta. – Exact, a continuat Socrate. Înainte de a vorbi cu tine despre prietenul meu, ar fi o idee bună să stăm un pic şi să filtrăm ceea ce vei spune. Acesta este motivul pentru care eu îl numesc testul Triplului Filtru. Primul filtru este Adevărul. Deci, eşti absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat? – Nu, îi răspunse pe loc omul. Ştii, de fapt eu doar am auzit despre asta şi... – În regulă, i-a răspuns Socrate. Deci nu ştii dacă este adevărat sau nu. Atunci hai să încercăm şi al doilea filtru, filtrul Bunătăţii. Aşadar, ceea ce vrei să-mi spui despre prietenul meu este ceva bun? – Păi nu prea, din contră... – Deci, a continuat Socrate, să înţeleg că vrei să-mi spui ceva rău despre el dar nu eşti sigur dacă este adevărat. Totuşi, să şti că poţi încă să treci testul, deoarece mai există şi un al treilea filtru. E filtrul Utilităţii. Te întreb aşadar, ceea ce vrei să îmi spui despre prietenul meu îmi va fi de folos? – Nu, nu chiar. – Bine, a concluzionat Socrate. Dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici adevărat, nici bun, şi nici de folos, de ce mai trebuie să îmi spui ceva?”