Mi-ai spus să fac dragoste cu o altă femeie. Să adun plăceri paralele şi perpendiculare, să nu mai am nici un fel de pudoare în secundă... După un timp, ţi-am umat sfatul, şi-am găsit un trup care mă sărută cu limbi de nisip. Noaptea, trec prin ea, intru în ea, o deschid şi o închid la loc. Am luat o formă lichidă, am un sânge nisipos, mă mulez în fiecare noapte peste formele ei. Gândurile mele dansează un quickstep demodat. Pielea ei o adulmec din urme de parfum şi inima îmi fuge din piept, ştrengară şi reinventată. S-a născut din tine ideea asta malformată.
Dar ochiul meu închis tot pe tine te vede. Valurile gurii mele au înghiţit pescăruşul amintirii tale. Exact, numai aşa te pot trăi eu de acum, aşteptând să crească din mine o femeie. Să scoată scântei din mine. Să-ţi depăşească frumuseţea şi trufia, să între in pielea mea ori invers. Iar seara, nici mai devreme dar nici mai târziu, să i se facă dor de mine.
Mai vreau totuşi să te-ntreb ceva. Ai simţit vreodată cum îţi tremură vocea când taci?
Uite, scriu la ora asta târzie ca să ştii că toţi dorm. Că nimeni nu trăieşte veşnic şi că, măcar o dată, precum un godot, aş vrea ca moartea să ni se lase aşteptată. Stop. Mi-e dor de tine. Uneori atât de tare încât resimt cum iese punctul din sânul geometriei şi se aşează peste aluniţa ta. E luni, e septembrie. Ştii? E ca şi cum bătaia asta a inimii îmi forţează uşa pieptului ca să scape, să iasă, să fugă mai departe. Astăzi nu mai sunt decât eventual un eu îndepărtat al broaştei ţestoase care porneşte la drum numărându-şi aşteptările prin carapace. Mi-e dor într-adevăr de tine, poate nu ştii. Am picioare şi sânge de melc, şi da, mă conturez precum melcul, acest arhitect incredibil de isteţ. Un soi de artist prins într-un cerc de os în spirală. Dorinţa parcă îmi e melc. M-e-l-c. Un mecanism din patru litere. M-e-l-c. Înţelegi?Propria măduvă a propriului os căsos.
Am legat zile la rând în care m-am gândit cum e să fii bărbatul care locuieşte în propria femeie, ori care lasă dâre de melc peste frunze de nuc bătrân. Zile în care-am văzut cum piatra răbdătoare aplaudă dalta iar ciocanul face reverenţe acoperit de rugină. Stop. Tu crezi că te voi uita în 9 vieţi de ţestoasă? Melcul dezaprobă. Dar mai bine să nu fim supăraţi din cauza asta. Nu uita că mi-e dor de tine ca de un glonţ în cap. Ştiu, e paradoxal. Dar mai crezi tu azi că ar trebui să trăim veşnic măcar o dată, şi să lăsăm anii să cadă peste noi ca tencuiala dintr-o casă veche? Eu cred că da, fiindcă eu sunt cel care am ştiut de fiecare dată că sub cearşafurile tale nu pot să ne mai înspăimânte nici lupii tusei, nici orătăniile zilei de mâine. Sub pânza aceea albă te iubeam. În fiecare colţ al pielii, unde alungam temerile zâmbind, unde răspundeam ameninţărilor cu răcnete, din Carpaţii plămânilor proprii. Sunt nostalgic după orele târzii în care ne luam în braţe ca nebunii ca să dansăm desculţi pe-atâta jar de stele, pe cioburi...
Zilele ăstea am ieşit pe-afară că să-mi număr paşii prinşi in acest curcubeu personal şi simplu. Am văzut o femeie ce semăna cu tine şi acest gând mi-a sfârtecat stomacul în două. Parc-aş fi fost un melc neîmblânzit cu coarne de cupru. Am aşteptat aleatoriu ca vreo femeie să mă ia de mână, să mă ducă la ea acasă, să mă spele cu apă fierbinte, să-mi dezvăluie ca unui om bolnav subînţelesurile din arhitectura melcului. Poate că am nevoie doar de-un vin bun, să pot mirosi iarăşi pereţii ăştia curbaţi în ei înşişi, bucăţile ăstea de cărămizi, de os, de var, de spumă, de măduvă abia ieşită din albia scheletului. Am o scuză acum că-mi e puternic dor de tine. Pe unde eşti acum? De ce-ţi porţi casa după tine în spinare?
Ştiu ce mi-ai răspunde dac-ai apărea prin preajmă. Mi-ai spune că de fapt tu nu-ţi porţi casa după tine, că ai şi tu dreptul la o casă, că eşti casa casei tale, aşteptarea aşteptării mele.
Să nu îţi faci iluzii niciodată. Iluziile, sunt ca şi creioanele. Au nevoie să fie mereu ascuţite, până devin din ce în ce mai mici, mai incomode, ori se tocesc, şi, oricât ai ţine la ele, se pierd printre spaţiile înguste. Se pierd prin parbrize, prin sălile de cinema, de teatru, printre chioşcuri de ziare, prin magazine. Iluziile ştiu şi ele precis că lumea ta nu este lumea lor, iar când le regăseşti (s-ar putea să se repete acest nenoroc), iluziile... de sub veioza de seară, sunt prăfuite şi murdare.
Azi, dacă totuşi mai stau cu nasul lipit de o statuie de Storck, se întâmplă câteodată să văd un întreg bulevard depravat, printr-un ochi de cer şi printr-altul diluat. Observ o pălărie ca un cuib voalat şi sclipeşte de undeva un cercel dintr-un model pătrat. Muştar, tămâie şi vise conjugale. Toate reintră în mine, la fel cum toamna molcomă şi câmpiile elizeele de ieri îmi dau târcoale.
Uite, mai încolo, trece o femeie parfumată. N-o cunosc, dar nici nu-mi pot dezlipi privirea dinspre piciorul ei cu încălţare plată.
Am visat că eram un labrador din aţă mov. Cred că e nepotrivit să interpretezi un astfel de vis, dar e adevărat, vă spun, că pe trupul meu, precum pe o papiotă, s-a înfăşurat strâns timpul cu toţi oamenii din el, şi cu toate întâmplările din toate timpurile upgradate de om. Lângă mine, s-a aşezat un câine mare, mult mai înţelept şi mult mai mare, a cărui umbră trecea peste trotuar, ajungând până la mansarda Charlottei.
Charlotte era ferm convinsă că vara e cel mai bine. Mi-a spus că abia atunci umbra asta a câinelui era răcoroasă, ca şi cum ai fi respirat sub un nuc. Sau aşa credea ea. După o vreme i-am dat un nume câinelui. Şi lumea s-a obişnuit repede cu el. Îi spuneam Urs.
Urs mi-a adus odată o batistă gravată de forma unui fluture, o ţinea delicat între colţi, şi am văzut cum batista a scânteiat de două ori de parcă ar fi venit dimineaţa. Iar Urs zâmbea. Era un câine deştept. Trecătorii nepăsători l-au otrăvit. Dar el apucase deja să ne iubească atât cât să încapă într-o poveste. Dar Urs stă înfăşurat peste clădirea mea şi a Charlottei. Iar batista lui de tip fluture acoperă oraşul. Oamenii îi spun cer, dar noi ştim secretul ăsta.
Mov e o culoare potrivită pentru un început de septembrie. Resimt prin porii celorlalţi cum miroase a vinete şi a rufe întinse sub toate păsările care pleacă. Sunt zile când bătrânii se apucă de cusut flori mari şi struguri. Cu aţă mov mai ales. Mă gândesc că destui struguri ar fi putut duce şi Urs în spate, poate cât să se facă din ei o întreagă toamnă.
Poate bătrâna asta frumoasă o să desfăşoare cu răbdare firul, să coasă povestea aşa cum ştie ea, frumos şi simplu, pe etamină. Oamenii i-ar spune cer şi poate, chiar aşa ar fi, de data asta.
Dar ce ştiu eu? Sunt doar un labrador care visează un om.
După ce ne-am iubit o viaţă, am văzut într-o zi cum câteva fire de-ale tale de păr căzute peste cearşaful alb seamănă cu liniile din palma mea. A trecut ceva vreme, dar eu în felul ăsta mi-am adus aminte de tine. Pe-atunci, aveai ochii verzi, în principiu. Tocmai din acest motiv e haios cum doar în două situaţii se aplică proverbul ăla cu socoteala de-acasă. De câte ori plângeai, aveai ochii gri, un soi de nuanţă ce dădea spre albastru. Bine, partea care nu era roşie, era gri. Iar dacă te uitai în soare, aveai ochii albi. Irisul se decolora singur şi îţi rămânea numai pupila. Te tachinam, ţin minte. Dar şi tu zâmbeai de fiecare dată când îţi aminteam de ochii albi ai unor zombie din filmele de groază.
-Romantismu’ ăsta! îmi spuneai.
Aşadar, a existat pentru mine o întreagă „epocă Ariel”. N-am înţeles niciodată de ce părinţii ei o botezaseră astfel, probabil văzuseră Mica Sirenă dedemult. Chiar şi la ceva vreme după ce îmi părăsea cearşafurile la ivirea zorilor, uneori mă mai trezeam noaptea să mâzgălesc idei pe care dimineaţa nu mai reuşeam să le descifrez. Zilele trecute am regăsit un caiet studenţesc din vremea aia. Nu mai recunosc nici „nouăjnouă” la sută din ce am scris acolo. Dar am avut odată o discuţie pe tema asta.
-E mişto?
-Ce să fie mişto?
-Ce scrii tu acolo. Rândurile ăstea pe care nu ţi le mai recunoşti dimineaţa.
-Ei nah! Încă nu ştiu. Dar poate că experienţa asta se va acumula cândva. Şi poate va revoluţiona literatura. Va fi o chestie cum e cu ăia de la Maroon 5. Au ei un album, Songs about Jane. Eu o să-i spun Songs about Ariel.
Am râs amândoi. Mă gândesc că probabil n-am cunoscut-o niciodată pe Ariel, cel puţin nu cum aş fi vrut eu. Evitam discuţiile despre trecutul ei. Chiar şi la despărţire, mi-a lăsat senzaţia că plecarea ei e mai recentă decât povestea noastră. După câţiva ani, ne-am întâlnit la un curs de facultate. Şi m-a invitat la o cafea. Am râs, într-adevăr. De parcă am fi fost doi colegi de şcoală ce-şi amintesc notele vreunei teze date la istorie. Ariel m-a întrebat ce s-a întâmplat de fapt cu noi, că ne potriveam de minune.
-Nu ştiu, i-am zis. Tăceam uneori prea mult. Şi nici nu ţineam de mână cum trebuie. (am izbucnit amândoi în râs!)
-Păi, există un “cum trebuie” al ţinutului de mână?
-Ei nah, ştii tu ce vreau să zic. Ceva e bine şi ştii că e bine, dar pe urmă nu mai e bine.
M-a trecut un fior ciudat. Am făcut o pauză ca sa-i admir eleganţa şi mi-am înconjurat ceaşca de cafea cu ambele mâini, aşteptând deznodământul. Dar ea m-a împuns cu privirea într-o manieră tandră, evitând vreo replică. Abia la sfârşit, la ieşirea din cafenea m-a cuprins în braţe şi ştiam că îi fusese dor de mine, dar învăţasem să nu-i tulbur clipele intense, cu toate că întrebările ce vroiam să i le adresez s-au stins cu greu. M-a strâns puţin de mână, şi o simţeam ca pe-o femeie împlinită, mai ales când m-a întrebat înainte să plece:
-Hei, ma ţii minte piesa aia de la Maroon 5 pe care-o ascultam împreună, duminca când ne trezeam? Cum îi zice? Nu zâmbi, ştiu că încă mai ştii...
-Sunday Morning. Ştii tu, Songs about Ariel. Şi-am zâmbit în continuare.
