Un timp pe care abia îl aștept

Te tot aștept. Poate pentru a mă convinge pe mine însumi că un om adevărat nu poate să nu simtă o fundamentală nefericire de fond. E posibil ca în miezul vieții noastre, fie ea și una luminoasă ori de succes, să existe pe un undeva un sâmbure esențial de nefericire solitară. El ține cred de soarta noastră, de condiția umană până la urmă. Am descoperit acuma ceva timp o istorioară excepțională a lui Kafka, intitulată La Galerie și în care un spectator privește un spectacol de circ cu o călăreață, aflată sub lumina reflectoarelor, îmbrăcată într-o rochie plină de paiete. Călăreața de circ este plină de bucurie, emană energie, viață și forță, dar cu toate acestea spectatorul nostru își dă seama că totul nu este de fapt decât o amară iluzie. Dezbrăcată de lumina artificială a arenei, ea se arată așa cum este: o biată și plictisitoare ființă umană. La acest gând, spectatorul de la galerie plânge, pe când toți ceilalți aplaudă cu entuziasm. Mi-a plăcut mult mesajul lui Kafka de aici, și anume că drama interioară este o dovadă de viață interioară și prin urmare e un bun al nostru de neprețuit.

De asta te tot aștept în viața mea. Ca să fim singuri amândoi. Dar să nu mă înțelegi greșit. Îmi place să fiu mai tot timpul într-o companie animată. Pentru că îmi plac oamenii care strălucesc în lume. De mic mi-am dorit să fiu și eu unul dintre ei. Mi-ar fi plăcut să am un talent muzical deosebit și să pot cânta la chitară, de pildă. Îmi place destinul star rocker-ului. Unul dintre eroii mei e John Lennon. Da, și-mi mai place și să spun bancuri, să cânt. Acasă, desigur, în altă parte nu îndrăznesc. Cred că am simțul umorului, și nu de puține ori s-a întâmplat ca și alții să vadă asta. Deși, atunci când scriu pe acest blog se vede mai mult latura mea onirică, mistică, romanțată și așa mai departe. Cum să-ți spun, uneori am față de scris un complex de dragoste-ură. E ca și relația mea cu singurătatea, un soi de proces bivalent. Îmi iubesc foarte mult și prietenii. Am un mic cerc de oameni deosebiți la care țin extraordinar de mult, dar, în același timp, resimt și o nevoie maniacală ca uneori să fiu singur, să trag o ușă după mine. Și știu că lucrurile ăstea nu se pot rezolva simultan, ci doar alternativ.

Singurătatea nu aduce decât fericire parțială. De asta te tot aștept. Știu, pesemne că nu m-am făcut prea bine înțeles și că de aceea cuvintele îmi rămân uneori abstracte. La fel cum în fiecare noapte ma pândește zgomotul infam al așteptării tale. La a treia noastră întâlnire, îți voi povesti despre el, deși, din păcate, de când cu căldurile ăstea cineva parcă fixează brutal orele, iar mai apoi grăbește pasul, pe care eu nu mai știu cum să ți-l recunosc.

Te tot aștept. N-am ce face. Viitorul este pentru mine un motor neoprit ce-mi inspiră curiozitate. Un timp pe care abia îl aștept.

A different point of view

De câte ori pășești pe stradă îmi și imaginez cum pui piciorul drept înainte și numeri. Văd cum branhiile orașului topit în asfalt îți respiră frumusețea. Pentru că ești frumoasă. Într-un mod bizar. Pe care alții nu-l văd și nu-l așteaptă. Cum îl aștept eu câteodată. Știi? Nu-mi explic senzualitatea ta. Aș vrea să te dezbrac de lumina asta a ta liniștită și să o fac ca și cum aș cumpăra un tablou, să torn peste mine doi sâni bronzați, să te-ntorc și să privim amândoi cum se împrăștie inert Calea Lactee. Nu, nu-mi mai spune că ești ciudată, și capricioasă, nu uita că eu văd peste umerii tăi și mai știu și să număr larve. Dar și fluturi. Eu te cunosc. Te recunosc și te miros de parcă numai tu ai fi cearșaful meu. Și da, te-aș iubi ca un corsar neînțeles și nestăpânit de dorință. 

E vară și-aș vrea să te scot din camera ta mică. Din colțul ăla al tău intim și-ascuns între draperii mov. Zâmbesc. Ți-aș pune un citat hazliu pe ușa camerei tale. Să ne iubim acolo, dar afară să scrie: “Nu ciocăniți. Ies eu din când în când.” Să postăm bilețele și fotografii cu noi doi. Pe șifonier, lângă și pe oglindă. În pat, ochii tăi sunt o trăire a unei lumi care a dispărut la întâlnirea ei cu o altă lume care nici măcar n-a apărut. Cumva, m-ai ales pe mine să fiu spațiul ce leagă ăstea două lumi. Când dimineața renunți la cearșafuri după îndelungate insistențe, vino lîngă mine și admiră-mi cumva de dinafară caligrafia lucidă a dependenței mele de tine.

Ține-mă pe verticală sau fă mai mult decât atât. Rupe rândurile ăstea de pe hârtie, ele oricum se vor face scrum odată cu trupul acesta care mi-este dat. Nu te uita în ochii mei, uită-te în oricare altă parte.

Amănunte dispărute din CV

Cred că singura formă corectă pentru a ajunge cât mai departe în viață e să ajungi cât mai departe în tine însuți. Asta e ceea ce fac pentru moment și e cel mai important lucru pentru care mă trezesc dimineața  și prin care duc la îndeplinire toate celelalte lucruri obișnuite. Am pasiuni fixe și obsesive pentru cărți și pentru filme, dar nu-s departe nici de acelea pentru conversații sau pentru bere. Tu, pentru mine, poți fi cel mai reușit individ până în momentul în care îmi spui ceva. Mă poți plictisi sau poți să-mi stârnești curiozitatea nebună pe care o mai port uneori cu mine. Ca pe o carte de vizită.

De dimineață de când mă trezesc și până seara, după ce adorm, trăiesc înconjurat de muzică. Jazz-ul e ca un măr verde pentru mine, mai ales în compania oamenilor care-mi plac și care nu m-au plicitisit niciodată. Mare lucru ăsta! Citesc și scriu pentru că am mai mult negru decât alb, pentru nu prea cânt și arareori dansez, dar imaginația mea lucrează chiar în timpul unei conversații uzuale. Uneori desenez capuri străine și scriu mai rar, dar numai atunci când ziua cade sub roțile trenului. Citesc și scriu pentru a nu intra în jocul uzual al celorlalți și în marea de clișee omniprezentă. În ultimul timp nu mai sunt nici măcar un vorbăreț, în cazul în care blogul ăsta lasă impresia asta. Am defectul ăsta deprins în ultima vreme: îi ascult pe alții vorbind, înclin urechea și-n stânga și-n dreapta (prin natură), îmi place să cred că aș putea fi un strângător de povești. Poate că te-am văzut pe undeva ori poate tu ai fost cel care m-a observat pe undeva fără a-mi da atenție, însă cu toate acestea chiar tu, necunoscut fiind, îmi poți fi cea mai apropiată depărtare. Poate că uneori rătăcind pe drumuri ori prin stații te-am descărcat de pe link-uri, ne leagă curentul electric și gândurile de mai bine.

 Vezi tu, sunt doar o flacără pregătită să se-mprăștie prin lume. Restul sunt doar cuvinte.

                                                                                                     

Umorul poate fi deșirat în cuvinte potrivite

Nu pot spune cu exactitate dacă cumva umorul e vreun soi de haos emoțional reamintit în liniște, vreun limbaj universal, sau o stare de disperare a individului care refuză să se ia în serios. Țin minte că mi-a spus cineva odată că umorul e de fapt capacitatea de a vedea 3 fețe ale aceleași monede și probabil că așa o fi, însă pentru mine umorul e o stare spontană de bine. Totuși, a face umor devine un act de dificultate majoră pentru mulți indivizi. Există oameni care au această abilitate și, bineînțeles, ceilalți. Oamenii care fac umor pe planeta asta sunt cei care au pus pe hârtie producții ca Seinfield, Everybody Loves Raymond, Friends, Two and a Half Men, How I Met your Mother, etc. Altfel spus, trebuie recunoscut meritul ăsta al americanilor: au dus umorul la rang de artă. Au avut scenariști și scriitori plini de fler, plini de subtilități, care au reușit cumva să pună în lumină mecanismele psihologice pe care le recunoaștem toți, atunci când imediat ce recepționăm gluma ni se pare atât de naturală încât putem jura că ne-ar fi trecut și nouă prin cap.

Mi-aduc aminte, zâmbind desigur, de emisiunea recentă a lui Jay Leno care l-a avut ca invitat pe Barack Obama. Apelând la fragila mea ținere de minte, parafrazez o idee crocantă vehiculată acolo: dacă umorul este un răspuns la dizarmoniile vieții de zi cu zi, atunci folosirea umorului este un soi de dirijare productivă a percepției celorlalți. Drept urmare înțelegerea utilizării umorului nu este altceva decât pătrunderea în mecanismele acestui troc pe care ni-l propun atâția și atâția indivizi comici: opțiunea mea sau opțiunea ta.

Trebuie să mai punctez două lucruri: am scris acest text ca să imortalizez câteva gânduri de bine după ce am vizionat The Dictator. Doi: gândește-te la un prieten bun, pune mâna pe telefon și întreabă-l: mai ții minte când râdeam împreună?

Ultimul ori primul gând de dimineață

Vă mulțumesc vouă, celor care vă mai gândiți uneori că exist. Adică celor care priviți viața ca pe un șir de evenimente derulat în ansamblu, într-un context particular, știți voi, vouă, celor care nu vă preocupați să puneți etichete banale ori să emiteți judecăți de valoare absurde (din simple motive aleatorii și conversative). Celor care intuiți că viața trăită în viteză pare lipsită de sens. Într-un fel, am ajuns să văd cum în jurul meu sunt prea multe ghicitori mentale, nenumărate incidente și nedumeriri, pe care le omit sau le omitem împreună, și care ne conduc mintea către nemișcare. Poate că lucrurile au nevoie de un răgaz pentru a fi înțelese, pentru a fi dezvelite de întrebările și teoriile ascunse. Încă aștept acea experiență pe care o aveau oamenii din vremurile de demult, ca să pot cumva vedea, și să știu când este nevoie de răbdare, de concentrare, de liniște a minții.

Mă întreb dacă existența noastră cotidiană se poate conforma unei limpeziri a fondului și a formei, sau dacă axioma trăirii noastre interioare nu are cumva nevoie de acea limpezire fără echivoc, pentru a da naștere unui impuls de completare și de vindecare personală. Da, mă gândesc la așa ceva, la fel cum mă gândesc și la nebunie, la haosul dimprejur, la forfota profană, la alambicările vieții moderne, la poluare, la furie, la frustrare, la nevroze, la vise bizare, la bolboroseala celor lipsiți de dragoste, la toate mișcările nebune ale sufletului, la turbulențele minții și la nestatornicia personalității fiecăruia...

Cum să fiu fericit? Cum să disting între viață și halucinație? Respir între realități fragmentate. Între lucruri parțial văzute și înțelese. Astfel că dezordinea înțelesurilor, dezordinea semnelor și a prevestirilor pentru mine a ajuns să însemne pierderea credinței. În tot acest univers gol mie mintea mi se învârte în incertitudine și singurătate. Vreau să descopăr că nu e totul îndopat de confuzii. Deși admit că fiecare individ e azi preocupat de interesele lui patetice, de ideile lui contradictorii, de filozofiile, ori gumoaiele, ori nimicniciile lui.

În mine se petrece o deformare a idealurilor. Poate că nu e vina mea. Poate că lumea asta nebună deformează toate idealurile noastre. Cum să mă transform? Să-mi refac inima, mintea, gândurile? Sau să refac lumea în care trăiesc, să o îmbunătățesc artificial, cărămidă cu cărămidă, fără a-i da în înțeles lucrării în ansamblu? Mulți îmi aruncă explicații negândite, cum că lumea de azi ar fi bolnavă. Dar  ne-am pierdut noi dorința de a trăi? Poate că lumea pe care o vedem e doar lumea făcută de noi. Dar ce se întâmplă când cineva trădează lumea asta?

Nu sunt cel care are răspuns la aceste întrebări. Eu văd doar cum uneori disperarea, graba, egoismul, indiferența, suficiența,ori inutilitatea din jurul meu, nu se regăsesc nici în cerul de deasupra mea, nici în arborii pe lângă care trec. Toate acestea nu se agață de cer precum o muscă lipită de o prăjitură dulce, și nici nu cad peste noi precum ploile de vară. Ele există așa pur și simplu în noi, adică ele privesc lumea prin ochii noștri. Noi suntem cei care le proiectăm în lume, cei care le dăm viața. Dar și cei care apoi le scufundăm în apatie, în repetiție, în obișunință și în egoism. 

Și tot noi suntem și cei care nu mai observăm semnele, mesajele menite să ne deschidă ochii, care vor să ne amintească cine suntem. Practic, devenim absurzi. Devenim maladia însăși, reprezentăm condiția pe care o adăpostim – după care vedem lumea ca pe un aprig dușman, iar pe oameni ca pe niște adversari peste care trebuie să trecem de-a valma. Lumea e de fapt mai mult sau mai puțin neutră, dar boala asta interioară o face să arate ca un dușman, coruptă, prăbușindu-se din grandoare, ireversibil de a fi vindecată.

Paradoxal, tocmai prin aceste percepții viața devine trăibilă, prin ele ne izolăm de natură și de semeni. Ne autoexilăm. Pășim dincolo de propriile trupuri, de timp și de propriile vise. Nu știu cum putem depăși acest exil autoimpus. Poate doar prin intermediul sufletelor-pereche. Al prietenilor. Prin intermediul celor pentru care fericirea nu e doar o noțiune abstractă.

Mă regăsesc în prietenii mei și aștept zâmbetul lor de încurajare.

(Pentru Vlad, Iza, Alina, Călin, Căty, Amada, Ionuț, Mari.)

Meanwhile

Dacă mă vei observa cândva printre ceilalți trecători, oprește-mă și smulge o privire din mine. Construiește-mă treptat și-nlocuiește fiecare bucată din mine care m-a durut cândva. Deci fi pe fază și demolează-mi tot demisolul degradat, caută să-mi zâmbești, poate voi ridica cumva acoperișul ce mi-a fost decapitat. Poate tu vei fi femeia ce-aștept să o cunosc, suma aceea a necunoscutelor mele, cea pe care visez să o surprind când răsare soarele cum coboară din patul meu în picioarele goale. Fi tu femeia aceea albastră, ce mi-a trecut prin fața ochilor, coborând din patul meu,

în picioarele goale.

Cuprinde-mi mâinile și lasă-mă să te iubesc, cum am mai iubit odinioară, dresează-mi palmele să ceară colțuri de sân, iar prin ochii tăi amari și cruzi să-nvăț să le știu pe toate. Decupează-mi din reflex zâmbete de  mai demult uitate, micșorează-mi inima să nu poată cunoaște dragoste nedorită și deschide-mi ochii, fi de fapt o ispită, sărută-mă când nu mă aștept, mângâie-mi urechile cu vocea ta de noapte, ca să știu când mă strigă gura,

gândul sau orice verigă.

Între timp, fă cumva și determină acea schimbare. Să uit că sunt un om, să avem împreună un nou proiect, să vreau să schimb lumea, datorită ție,

ciudatului meu arhitect.

Eu, Charlotte și muzica celor de la Kings of Leon

Singurătatea născută dintr-o despărțire e dificilă. Să vă explic de ce. Charlotte este o femeie cu sex-appeal. Cum să vă spun eu, e o tipă jos pălăria, pe care chiar dacă nu o cunoști, ar lăsa o impresie adâncă în absolut oricine, adică altfel spus tot ai vrea să fi prieten cu ea pe Facebook. Dacă o observi mai îndeaproape, îți lasă senzația unor reminiscențe manierale de tip aristocrat, pentru că Charlie (cum o alintă părinții ei) consumă șampanie veche, trimisă din Franța, și după-amiaza ea poartă cape violet dintr-un material bine croit, mai ales  atunci când plouă. Și i se face realmente silă de fiecare dată când este nevoită, prin cine știe ce circumstanțe, să circule cu autobuzul. Mi-am dat seama că intenționat preferă să fie diferită, ea face un stil de viață din asta. E prețioasă într-adevăr, dar asta nu umbrește cu absolut nimic caracterul ei șic și personalitatea ei construită din toate culorile curcubeului.

Am surprins-o, nu de puține ori, cum își scoate guma din gură și-o rotește în jurul degetelor într-un mod provocator, mai ales într-o seară, când se chinuia să prepare stridii după o rețetă veche de la mătușa ei Lorena. Charlotte e cochetă chiar în zilele ei cele mai proaste, îmi plac mai ales glumele ei cu urși panda, are un râs omniprezent și colorat atunci când iese seara la un drink cu prietenii. Are o privire care te măsoară pe furiș, mai ales dacă-i place de tine. Orice s-ar spune, e o femeie care a văzut multe, care știe multe și care vrea multe.

Toți cei care o cunosc, știu că Charlotte are o inimă impresionabilă. Mi-a povestit odată cum s-a îndrăgostit cu ceva vreme în urmă de un băiat, și mi-am dat seama, din spusele ei, că erau atât de potriviți unul pentru altul încât orice exemplificare pare de prisos. Cum necum, băiatul ăsta, (student la Arte) s-a săturat într-o zi de pielea de crocodil din dulapul Charlottei, de saltelele sub care se aștepta să găsească boabe de mazăre (ca în basmul cu același subiect), de toate expozițiile și simpozioanele pe care nu dădea doi bani și câte și mai câte. Motivul principal fiind acela că îi căzuse cu tronc o femeie puțin mai în vârstă. Și dus a fost din viața ei, probabil în sudul câmpiilor catalane.

După despărțirea asta subită, Charlotte a suferit intens, căzând de la o înălțime considerabil mai mare decât cea a unei perechi de tocuri McQueen. O apăsare sfâșietoare i-a brăzdat urechea, asurzind-o de toate sfaturile venite de oriunde. Resimțea adânc lipsa brațelor care-o încălzeau în fiecare seară, cadența sms-urilor de pe telefon, lipsa vocii lui calme, care-o excita, lipsa mâinii lui ferme care o echilibra. Toate acestea i-au determinat o durere cumplită. Pentru Charlotte, toate diminețile care-au urmat aveau un gust îmbâcsit de plumb, îl simțea încă cum îi pătrunde în limbă. Din stomac i se ridica abrupt o durere inimaginabilă, iar cele câteva punctulețe albastre din ochii ei verzi nu se mai vedeau aproape deloc. Oja se usca zile la rând pe unghiile ei, decojindu-se, strat după strat. Toate programările de la cosmetică, epilat ori manichiură se evaporaseră într-un șir de sticle de vin negru. Era conștientă că în următoarea zi, totul va fi și mai rău. Chipul ei frumos era brăzdat de cearcăne adânci, mov, era palidă ca un bolnav de hepatită. Practic, nu știa cum să înceapă o dimineață fără el, cum să răzbată o noapte întreagă pigmentată de coșmaruri, cum să trăiască fără sărutul lui umed. Nu se putea readapta în pat, îl căuta noaptea în stânga ei și apoi se speria. Așa că, treptat, Charlotte s-a izolat. A refuzat să treacă peste asta, deși toată lumea îi îndruga sfatul ăsta. Părea că personalitatea ei se atrofiase iremediabil.

După un oarecare timp, i se făcuse foame. Pentru prima dată în doi ani de zile făcuse o comandă după o pizza medie Cannibale. Exact la ora șase și cincisprezece minute seara, lungită pe canapeaua ei din piele, Charlotte sorbea dintr-un pahar de vin roșu și devora 3-4 felii de pizza. I-au plăcut mult. În fond, redescoperise gustul. Era un început bun.

Câteva luni mai târziu, la începutul verii mai bine spus, Charlotte degusta o licoare verde pe o terasă splendidă din fața unui parc al cărui nume l-am uitat. Acolo am cunoscut-o prima dată. Ea s-a așezat lângă mine, cu ochii mari și curioși, uitându-se peste niște planșe de hârtie pe care le studiam minuțios. Erau schițe pentru primul meu tatuaj. Am văzut pe chipul ei un zâmbet vechi, neîntregit, și mi-a plăcut de ea din prima. Abia peste 3 luni de zile am avut curajul să o invit la o cafea cu lapte, și-am fost la teatru să vedem împreună Avarul lui Molière. Am știut că îi va produce entuziasm fiecare buchet de liliac trimis. Iar mai nou, ea mă unge cu ulei de plajă pe spate și insistă să ne sărutăm seara pe terasă, ca puștanii.

Citesc prin ea o fericire serenă, senină, stabilă. Asta deși nu cu mult timp în urmă, Charlie a mea vroia cu tot dinadinsul să șteargă cu buretele diminețile, după-amiezile, serile și săptămânile, să-și uite prietenii, să lase deoparte mâncarea și lumina zilei. Nu vrea să-mi spună cum, dar a învățat că durerea fusese amplificată de naivitatea ei nesănătoasă. Ea știe, și eu văd în ochii ei asta, că viața nu e întotdeauna egoistă și că uneori mai primim și a doua șansă la iubire. Știe că jocul de-a iubirea se termină doar când mori. Butoiașul cu dragoste nu se epuizează ușor. Mai mult decât atât: atunci când ai de oferit un suflet dulce ca al Charlottei poți privi cu încredere viitorul – vei primi înapoi mai multă dragoste decât poți duce și înțelege.

Acum, Charlie ascultă a zecea oară piesa asta a celor de la Kings of Leon. E semn că vrea să facem dragoste.

 

Un remember desenat cu cretă bej

Te-am admirat multă vreme și-ai fost importantă pentru mine ca o stea mayașă descoperită târziu în Honduras. E ciudat că mi-am amintit de tine abia acum, dar în fiecare zi îmi spun că aș suporta mai ușor dimineața dacă lângă mine ar mirosi o altă piele. Tu ești departe, ascunsă într-un colț cipriot de nisip alb – acolo unde amintirile sunt palide fosile desprinse din lobul frontal al creierului lui Carl Jung. E un tablou aidoma unui sat ars, a unui papagal cu două capete. Conversațiile noastre de atunci îmi păreau dăunătoare precum colesterolul, puternice și conflictuale, chinuitoare, asemenea unei migrene. Ne-am provocat reciproc atâta durere de fapt, într-un teribil ceremonial luciferic.

Îmi lipsește prietenul din tine, deși încă mă ridic și mă mișc (am în mine un motor ascuns de tip warp), e ciudat că tu știai să-mblânzești fiecare dimineață în parte și să o coci, să o frângi ca pe o pâine, iar pe mine să mă adulmeci sălbatic, ca o fiară, să-mi iei jumătatea mea de frică.

Știu că azi pot să greșesc, să mă răzgândesc cu privire la oameni, e un obicei pe care l-am preluat de la tine, în seara aceea când te admiram și-n care răsfoiam poezii la întâmplare. Tu plecai a șaptea oară să-mi cumperi biscuiți de ciocolată și lapte deși concomitent ceva s-a rupt atunci în mine. Am mers cinci ore pentru altele trei doar ca să-ți mai văd o dată fața, când de fapt ar fi trebuit să ne facem ordine în gânduri. Aveam un impuls de-a trimite mail-uri să văd ce-mi spun alții, deși alții nu au contat niciodată cu adevărat.

Mi-e dor de tine, dar ție îți plac mai mult artificiile și-ți place să te-nchizi în cercul tău desenat cu cretă bej.

Oameni ca vectori de mișcare dintr-un suprarealism accidental

Dacă te vei uita mai de aproape la mine vei observa că nu sunt decât un duplicat al unui bărbat. Ocupația: un sân roșu de femeie. De fapt, eu sunt cel considerat a fi mai mereu într-o perfectă și organizată imobilitate și cel care nebunește îl împinge pe cel care pare a se mișca, într-o alunecare ușoară. Iar câteodată chiar reușesc să produc o substanță fixă, imuabilă...

Dar în ciuda opririlor mele abundente, mereu un altul apare agitat în preajma mea, frenetic în sine. Nu știu dacă el e cel ce se mișcă ori nu, în vreun colț întunecat, sau dacă el e cel care se strecoară printre pașii celui care se odihnește aflat în centrul turbulențelor, părând chiar că mișcă până și aerul care stă... Și dă impresia că mimează imuabilul, putând a fi desigur imobil (și locuind într-un imobil inutil) sau  doar se află într-o mișcare a mobilității sale suple. Însă el lasă alții să creadă că el, curajos fiind, trece din dualitatea dublă, statică, curioasă, într-o stare sedată și vag sugerată...

Iar toate aceste personaje, asemănându-se între ele, depășindu-se între ele cu un fel ce curiozitate chiorâșă, sunt bizare tipologii care excelează în arta de a sta nemișcate, împingând totul și toate, dar de fapt frânând totul, tot ce trece sau ce nu trece peste tot, având aerul perfectei depășiri pe loc.

Asta în timp ce tu ești cel mereu deplasat de mimare, născut pe undeva exact la fix dar și mutat într-un teribil colț al nemișcării, în perpetuă mișcare.

Un puzzle din gânduri estivale

Am îmbătrânit. Mai nou, simt că ar trebui să fiu mereu altundeva, undeva unde nu am mai fost până acum, poate într-un alt ventricul al nopții ori al verii. Deja tot mai des regăsesc zile identice dar poate că ar trebui să-mi plătesc poștașul ca să-mi aducă vești mai bune. Vești de la cei pe care nu i-am văzut de multă vreme și care e posibil să mă fi uitat. Îmi amintesc de zilele caniculare, pe-atunci dădeam un telefon de nicăieri să mă-ntreb pe mine ce mai fac.

Și mă gândesc la o plajă. La o femeie din care să iasă aburi de miere. Pentru că azi e doar o seară stricată de greieri. Aprind lumina printre decorațiunile ăstea marocane, ard mosk și las noaptea să intre. De mâine aș vrea să pot cumva să le mulțumesc tuturor celor care m-au privit fără să știu. Deja mă gândesc la shake-ul de portocale roșii pe care o să-l prepar mâine dimineață.

E o zi incinsă de arșiță și-n mine s-au sfărâmat mii de scoici și parcă se-aude și marea. Bagajele din fața ușii sunt la locul lor și e primul meu gând senin de azi. De parcă mi-aș da drumul de pe o sfoară care duce undeva în sus. Am încredere că te voi cunoaște, mă apasă o certitudine de parcă te-aș fi văzut vreodată. Bun, e bine că ochii mei nu mai plâng nisip. Fug să m-ascund pe faleză.

Te văd cum m-ademenești cu arome de limonette și caramel și admir textura costumului tău de baie. Aș fi în stare să-nvăț în nouă zile portugheza și să-ți construiesc o colibă lângă ocean, acolo unde marea e liniștită și unde m-aș înconjura de cutii cu sandale exotice în care îmi voi așeza cu grijă toate rămășițele de amintiri și toți căluții mei de mare.

Pentru pielea ta bronzată probabil că aș face și mai mult decât atât. Aș strânge la piept toată durerea cu care tu vezi lumea. Ca un copil obosit pe înserate ți-aș săruta colțurile gurii ca să nu se mai usuce, aș sta în spatele tău la patru milimetri culcat pe nisip, să simți cum marea ne vindecă amintirile și cum o insulă de corali ne poate fi refugiu.

Știi? Soarele a orbit ca Ray Charles. Nu ne mai vede nimeni.

Maybe that's just a small secret...

 

Dacă o vei vedea pe stradă o vei recunoaște după mersul ei măsurat, molcom și apăsat. Vei observa fără să vrei că gleznele ei fine ascund răni și gânduri, ani de dezamăgiri. Timpuri nu demult apuse pe care ar fi vrut să le dea la o parte. E bizar cum e construit paradoxul fericirii ei. El azi stă clădit într-o nucă. Pe deasupra, chiar și atunci când se așează pe o terasă, ea are un fel de-al ei de-a fi posesivă într-un mod cât se poate de tandru. E captivant că poți cu ușurință sesiza sub pălăria ei cochetă de vară timpurie șiraguri de gânduri transformate-n riduri. Pe care dimineața le acoperă cu un fond de ten păstrat din anii trecuți când se aranja pentru el. Îl găsea ca fiind excesiv pe-atunci. Deși el nu cunoaștea nici măcar la câte grade punea ea rufele la spălat. Se aprindea mereu dacă indicatorul sărea peste 60, și nu-i ierta nici o mică imprudență. Acum, îi smulge un zâmbet larg această palidă amintire.

Ea n-are nici un soi de problemă cu aerul condiționat, inexistent în sufletul ei. Mai degrabă s-ar refugia pe-o insulă în Santorini, dar orașul sufocant și torid se încăpățânează s-o supună la torturi zilnice, ca o răsplată nedreaptă pentru momentele când râde cu poftă și pare neserioasă. Ea știe că zâmbetul și marea ar putea s-o facă fericită.

Dimineața se trezește de obicei împăcată cu ea însăși, căutând resurse să o ia de la început și așteaptă cu mâinile la spate următoarea pedeapsă. Da, e atât de frumoasă dimineața. Ca o pară mult preacoaptă din care poți face ulei de palmier și afrodisiace pentru piele. Din unghi, poți vedea cu ușurință un colț din umărul ei stâng, ce seamănă cu un țivlic de fluturi deghizat în paupertate modernă. Să nu credeți nici o secundă că e vreun personaj imaginar. Nicidecum. E o femeie pe lângă care trec zilnic. Aud cum buzele ei răstoarnă cascade de vorbe blânde și văd expresia feței ei, similară cu cea a bărbatului care urcă la volan prima oară.
Vezi tu, de fapt ea e o femeie care nu demult a iubit, oferind aleatoriu cele mai stranii plăceri, se poate deduce asta facil dacă urmărești cum gemetele ei sunt deseori bucăți de hârtie colorată. Și poate că nu deține arta de a fi femeia fatală cu jartiere, dar caută și vei găsi cealaltă jumătate a ei – e poznașă, pregătită să te iubească, chiar și-atunci când tu nu o lași să se uite pe Fashion TV.

Dacă știi unde s-o cauți, vei fi fericit să-nveți multe de la ea, mai ales cum să te trezești dimineața cu demnitate din pat și să zâmbești peste pleoape închise. Îți va pune pachet pentru serviciu cu zâmbetul acela atrăgător și concret. Chiar și extenuată ea te va răsplăti înzecit, pentru fiecare mângâiere, pentru fiecare sclipire din ochi, pentru fiecare sărut. Va fi și diabolică, intensă, nebună, frumoasă și geloasă...

Atâta timp cât o vei iubi.