Iluzia unora e că dragostea o întâlnești, dar ea se învață

Ești femeie în sensul cel mai tandru pe care eu, ca bărbat neștiutor, îl cunosc. Așa e, m-ai întrebat aseară ce văd în ochii tăi când stăm față în față, așa, tăcuți și zâmbitori ca doi copii ascunși într-o casă din copac. De câteva ore, mă simt mânat de un sentiment puternic, profund și compulsiv să-ți răspund. Eu, în ochii tăi, văd de fapt cum marea doarme și cum se mișcă în același timp. Văd cum marea doarme și cum totuși urmele ușoare ale apusului de soare încă persistă. În ochii tăi văd și jocuri, dar văd și atingeri, transformări. Văd o femeie al cărei râset viu parcurge o întreagă pădure de pini, până către dune, până ce ajunge să dea o strălucire chiar și nisipului alb al stâncilor, ca o zăpadă. Și te mai văd ca pe un adăpost construit cu migală numai și numai din dragoste. Un adăpost la vederea căruia încetinești pasul, știind că noaptea-i clară și dulce. Te văd ca pe un element moale care te mângâie și apoi îți curge proaspăt în încălțăminte, exact cum îți intră uneori spuma de mare în pantofi, când visezi, când râzi și te simți inexplicabil cel mai încrezător bărbat de pe planetă. În ochii tăi văd de fapt acea fugă tăcută a timpului, prin orificiul unei clepsidre înguste care nu măsoară timp, ci măsoară intenții sentimentale. Intenții blânde, drăgăstoase.

 

În ochii tăi mă văd pe mine. Întreg. Cu mâinile precise, ca ale unui chirurg specializat în emoții, făcut să te pot atinge, să te pot modela și construi ca pe un templu. Să te înalț în lumină. Tot acolo, văd o femeie diferită, ale cărei tăceri pot închide toate câmpiile de pe pământ. Când te privesc și mă scufund acolo, te iubesc cumva dincolo de mine sau de tine. E un loc în care pot cu ușurință inventa imnuri pentru a-ți celebra imperiul. Un loc în care atunci când ochii ți se închid, știu că se închid de fapt pleoapele lumii. Și eu te țin, obosit, în brațele mele, ca pe un oraș.

 

Așa că înțelege-mi tăcerea. Pune-mi întrebări, îmi place când o faci, dar înțelege-mi tăcerea. Tăcerea mea e un protest la adresa cuvintelor, în general lipsite de acuratețea sentimentelor ce zac în mine, a sensurilor pe care mi le produci prin simplul fapt că ești. Că ești așa frumoasă. Știu, și cred că știi și tu, că dragostea nu-ți este dată ca un cadou, ea trebuie câștigată, meritată, exact la fel cum liniștea și calmul nu sunt produse ale priveliștii, ci ale ascensiunii reușite, al muntelui dominant, al instalării noastre în cer. Iluzia unora este că dragostea o întâlnești, dar ea se învață. Dragostea se învață de la făpturi minunate, drăgăstoase, cum te-ai născut tu să fi. Și vreau să mai știi că în dragoste, de asemenea, nu știi totul. Și nici nu te odihnești niciodată.

 

Prin urmare, când te privesc în ochi, și tu mă întrebi ce văd, ar trebui să știi că văd o lume mirifică, de basm, dar încă nedescoperită, nestrăbătută și într-o perpetuă construcție. Pentru că așa suntem și noi doi. Ne reconfigurăm și (re)construim de la o zi la alta, descoperidu-ne reciproc alte săruturi, alte impresii, alte esențe și alte colțuri. Ține minte, așadar, că nu te odihnești niciodată în dragoste, dacă ea nu se transformă din zi în zi. Și că nu poți, atunci când iubești o femeie minunată cum ești tu, să te așezi liniștit în propria gondolă și să devii așa, din senin, cântec de gondolier pentru totdeauna. Crede-mă pe cuvânt, când îți spun că aici, în acest punct, mulți îndrăgostiți se împiedică. Și cad în capcană. Și le scapă din vedere că dragostea femeii trebuie mereu urmată, ea fiind în continuă mișcare, transformându-se de la un răsărit la altul. Ce vreau de fapt să-ți spun este că, până la urmă, nu are nici o semnificație ceea ce nu e ascensiune sau trecere. Cine se oprește mulțumit în dragoste, crezându-se cu sacii în căruță, nu va găsi nimic altceva decât plictiseală, căci priveliștea nu mai are nimic să-i mai spună, fiind mereu aceeași.

 

Din zilele în care bărbatul îndrăgostit își făcea vocea auzită

era o vreme în care bărbatul îndrăgostit ieșea în piață

și striga de fericire tare, cât mai tare,

pentru ca vocea lui să fie auzită

de lună și de Dumnezeu

și până în fiecare suflet singuratic ascuns după perdea.

avea încredere, îndrăgostitul, în vocea lui, o iubea,

și o ridica atât de sus încât zeii

se opreau din uneltit ca să asculte.

era frumos să vezi cum zboară uneori voci îndrăgostite

pe deasupra munților

voci masculine de bărbați fericiți chicotind printre nori

era frumos să privești acoperișurile poleite

urmele pașilor pe ferestre

și visele circulând libere pe străzi

hai, spune ceva, îndrăgostit ciufut

și lasă-mă pe mine, ca spectator, să visez noapte de noapte

că într-o zi oamenii nu se vor mai întrista reciproc

și nu se vor mai ascunde în recenzii savante

în pagini de antologii și alte lumi paralele

ci se vor preocupa mai mult să-și sărute femeile pe frunte

să pună săruturi pe zilele lor până devin lucioase

asemenea unui patinoar pe care ele pot radia

și executa piruete incendiare

îndrăgostitule nu uita că dacă tu taci tobele războiului se vor auzi curând

așa spune un proverb chinez

și eu sunt de acord cu asta

și-ți mai aduc aminte că dacă va cădea o bombă pe strada mea

să știi că tu vei fi vinovatul

tu și tăcerea ta

așa că mai bine strigă de fericire cât mai tare

strigă până se desfac rădăcinile lumii

în artificii

iar viața devine suportabilă

și săltăreață ca floricelele de porumb

puse la foc tare.

O dragoste în care te îneci cu totul, deliberat

M-am atașat de ea, recunosc. Căutam tot felul de pretexte să ne întâlnim întâmplător, să petrecem timp împreună, să fim unul lângă celălalt. Iar eu, atunci când iubesc o femeie, simt cum ea mă apasă, cum mă sugrumă și cum, fără voia ei, mă destramă cu totul și mă topește, într-un soi de descompunere finală. E o senzație indescriptibilă. Pe care am resimțit-o după atâta timp. Ieri, ne-am intersectat mirosurile în mașină și îmi venea să îi ating gura, să-i mângâi gâtul curbat, iar cu un deget să mă joc cu colțul gurii ei, să-i urmăresc conturul ca și cum aș desena-o cu mâna mea, ca și cum numai pentru mine și pentru nimeni altcineva prima oară gura i s-ar întredeschide. De fapt, în secundele acelea, am vrut să închidă ochii și să mă sărute ea pe mine, instinctiv, iar apoi să o ia de la capăt, din nou și din nou, fără să o opresc, fără să mă împotrivesc, să-i gust moliciunea, zonele calde, parfumate și vii.

 

Am intrat în casă și i-am oferit camera mea, avea nevoie de un loc unde să stea peste noapte, obosită de problemele mărunte și insignifiante ale colegelor ei de apartament. Am stat față în față, în bucătărie, am desfăcut o sticlă de vin roșu, demidulce, dintr-un an bun, și în timp ce ea râdea, zâmbea inocent și îmi povestea evenimente banale cu o vocea obișnuită, dar atât de tandră și blândă, eu nu mă puteam gândi decât cum să fac să prindă viață de fiecare dată gura aia pe o doream, pe care i-o doream cu tot dinadinsul, gura aia ispititoare pe care aș fi ales-o dintr-o mie de alte guri, legat la ochi, numai după miros, după timbru, după parfum. Buzele moi, perfecte, mă făcea să cred că ea avea gura aceea dintre toate gurile, dar peste câteva secunde m-a privit hipnotizată și m-a întrebat de ce nu spun nimic. Am tăcut câteva zeci de secunde, dar aș fi vrut să-i spun atâtea! Numai dacă ar fi știut ea câte vreau să-i spun.

 

M-a privit, m-a privit tot mai de îndeaproape și am simțit că începem să ne jucăm efectiv de-a ciclopul, de-a tornada, ne priveam tot mai atent până ce ochii ni s-au mărit și s-au apropiat atât de tare unii de ceilalți încât am avut senzația că tornadele se priveau efectiv în ochi, prin niște oglinzi, admirându-se descumpănite una pe cealaltă, într-o ardere încinsă și pasională în care gurile ni se întâlnesc și luptă între ele fierbinte, pentru a se hrăni din gustul celeilalte, pentru supraviețuire, mușcându-se cu buzele, cu dinții, abia odihnind limba între dinți, zvârcolindu-se în adăposturile lor unde se odihnesc abia atunci când aerul intră greu și când se poate auzi tăcerea.

 

A fost ca un deja-vu, de parcă ne-am mai fi iubit în altă viață. În momentele acelea îmi venea să-mi adâncesc mâinile în părul ei, să o debrac ori să o privesc cum se dezbracă singură, să-i mângâi domol necuprinsul părului și linia omoplaților goi, feminini, obraznici, perfecți, și să o incit să-mi lase să-i gust în sfârșit gura plină de pești tropicali, de flori de primăvară, de piersici coapte, culese devreme, de mișcări vii, de o aromă neștiută.

 

Am vrut ca în noaptea aceea să trăiesc doar cu dragostea ei, într-un fel de moarte instantanee, de moarte a spiritului bătrân și al măștilor de tot felul din interiorul nostru. Am vrut să ne mușcăm, pentru prima dată, să ne înfruptăm din felul ascuns și prețios al celuilalt, să ne sufocăm într-o efemeră și tranșantă sorbire simultană a respirației, să o pătrund și de atâta plăcere să trăiesc dinainte și mai devreme o moarte frumoasă, instantanee. Am vrut să-i păstrez saliva și gustul ca pe un fruct pârguit, să o simt cum tremură și se lipește de mine precum reflecția de lună în apa nemișcată. Dar ea mi-a cerut doar un tricou și pastă de dinți.

 

Devii îndrăgostit în ziua în care pui pastă de dinți pe o altă periuță decât pe a ta. La asta m-am gândit după ce am dormit amândoi sub același tavan. Am simțit parfumul ei prin toată casa, pe hol, până înspre canapeaua mea, și m-am gândit toată noaptea cum arată când doarme. M-am întrebat dacă e tot așa frumoasă, dacă ochii ei sclipesc când îi închide, într-un fel de zâmbet jucăuș, complice, pe care numai eu i-l pot traduce. Mi-a intrat în cap, m-a îndulcit fără să facă absolut nimic la modul efectiv. Am vrut să intru în camera ei, am vrut să intru după ea la duș, am vrut de fapt să-i spun că o plac. Unii spun că există femei pe care, atunci când le întâlnești, devii sigur dintr-o singură privire că ascund ceva tainic, un mare secret, un mister real, fără absolut nimic bovarian în el. Se mai spune, tot așa, că există un alt tip de femei, în sufletul cărora poți citi tot într-un singur moment, femei senine, transparente, limpezi ca fundul unei ape de munte. Ea nu era nici așa nici așa. Când am văzut-o prima dată, la începutul legăturii noastre, după prima noastră întâlnire, m-a aprins atât de tare prezența ei încât simțeam nevoia profundă de a rămâne mai apoi singur. Absolut singur. Ca să mă regăsesc. Ca să-mi recapăt luciditatea. M-am gândit, în momentul acela, că probabil asta i se întâmplă oricărui bărbat în asemenea împrejurări. Și că, fiecare dintre noi, eliberându-se de farmecul celei dintâi cunoașteri a femeii, ne putem recuceri singurătatea și felul obișnuit de-a fi cu un singur gest, cu unul brutal: fie aprinzându-ne o țigară, fie consumând o bere, fie fredonând un refren de melodie, începând o conversație banală, oarecare, sau chiar plecând pur și simplu de lângă ea. Vă dați seama că nu a fost deloc așa. N-am putut să-mi revin deloc întreaga noapte. N-am putu să dorm toată noaptea. Nu mă puteam gândi decât la ea. Numai și numai la ea. O iubeam de prima dată și nu știam cum să-i spun. Nu știam ce gândește și cum mă vede. Ori dacă mă vede cum o văd eu pe ea, ca pe o dragoste în care te îneci cu totul, deliberat.

 

Pentru Alexandra Maria. Pardon, pentru frumoasa, blânda și neastâmpărata Marion, vroiam să spun.