vineri, 24 ianuarie 2014

Intenții notabile învelite cu cea mai mare grijă în ambalajul dubiilor




Pentru tot ce a fost sau nu a fost între noi doi, o să scriu o carte. Dospește de ceva timp în mine doleanța asta. De fapt, chiar azi am vrut să scriu primul titlu, prima frază, din primul (nostru) capitol. Am fost sfios, în schimb. Pentru că atunci când scriu despre tine mi se evaporă tot curajul. La fel s-a întâmplat și acum. M-am gândit temător că trebuie să-mi atenuez mai întâi emoția din piept și electricitatea din degete. Să-mi fac un plan mai bun, și să scriu așa cum știu că ți-ar plăcea ție să se scrie despre tine. Ușor de spus, greu de realizat. Pentru că vezi tu, iubita mea încă nescrisă, orice carte scrisă de un îndrăgostit (acoperit de propriile lui bandaje) este un soi de sticlă aruncată în mare. În care scrii mesajul cu greu. Luni și ani trudești asupra frazelor demne de a fi expediate să poarte în lume tensiunea dorită, încărcătura emoțională, încărcătură care, la rândul ei, a fost ani și ani selectată dintr-un morman imens de sentimente și idei, și din grămada informă sau diformă (de ce nu?) de obsesii.
 
Un mesaj aparte, pe care îl scrii fiindcă ești convins că un gust nou s-a distilat din zaharurile și otrăvurile strânse în tine, că un sunet nou, nemaiauzit, s-a desprins din vacarmul de hohote și bocete reprimate de smalțul unui zâmbet, ori de descărcarea unui spasm.
 
Un mesaj pe care vrei să-l scrii pentru că de foarte demult, de la începutul adolescenței tale, cineva – care locuiește dintotdeauna în tine atât de adânc și care vorbește atât de rar, încât nu știi niciodată dacă mai este acolo și nici dacă întreaga ta viața de până acum nu a fost decât o zbatere pentru a te convinge că mai este acolo - ți-a mărturisit că tocmai în acest scop ai fost lăsat pe lume: să-l scrii. Să-l scrii ca să-l citească alții. Ca să-l plângă sau să-l râdă alții, ca să coase tăceri sau să smulgă zâmbete, regăsiri, rezonanțe, similarități, emoții.
 
Un mesaj pe care îl scrii, deoarece, pentru a-l scrie, ai renunțat la nenumărate plăceri, ai redus fără milă tot ce i s-ar fi putut opune, chiar și numai virtual, acestei operații aproape magice, acestei procesiuni aproape oculte; ai renunțat, de fapt, să trăiești pentru a scrie, încât, dacă nici măcar viața n-a izbutit să te împiedice, ce altceva te-ar mai putea opri să o faci?
 
Mai mult decât atât, iubita mea, după ce s-ar părea că ai reușit, că ai terminat, citești și recitești mesajul – care, fie vorba între noi doi, de la un minut la altul, de la o stare de spirit la alta, ajunge să ți se pară crucial sau derizoriu, genial sau lamentabil, demn de atenția întregii omeniri sau, dimpotrivă, stângaci și ridicol, neînsemnat, inutil - și îl închizi, cu un ultim gest de curaj, între coperțile unei cărți, aruncându-l apoi, la voia sorții, într-o mare de hârtie pe care plutim în derivă cu toții.
 
Și pe urmă încep îndoielile. Frământările. Gândurile. Va fi sau nu va fi găsit de cineva, aceasta fiind întrebarea, iar ce-l care-l va găsi va cunoaște el într-adevăr adevărata limbă în care a fost scris? Și, dacă va ști să citească, va fi oare în stare să înțeleagă ce a citit? Și, dacă va înțelege, o va face în starea sufletească potrivită? O va face într-un moment în care sufletul lui e poros, dornic să absoarbă, însetat, dornic să fie adăpat, hrănit, mângâiat, așteptându-și într-o blândă tentă androginică întregirea sau, dimpotrivă, o va face atunci când sufletul lui e împovărat, închis și împlătoșat de orgoliu, negru, suficient sieși, refractând sigur de el și deformator de orice gând ce s-a apropiat de afară, orice durere și rană care încă nu l-a atins?
 
Și cum ar reacționa oare cel care locuiește dintotdeauna în mine, sensibilul, nevroticul, emotivul și nerăbdătorul sine care-și face atât de rar auzită vocea atunci când, în atât de dubitativa tăcere a acestei așteptări, cineva va găsi mesajul pe care l-am scris? Cum ar scăpa teafăr din valul de emoție provocat de glasul care anunță găsirea unui mesaj în mare? Nu s-ar suspenda oare totul în mine numai pentru a auzi?
 
Și, auzind, și nevenindu-mi a crede, acest mesaj cu totul necunoscut, ori numele meu repetat și strigat din om în om, aș mai fi capabil să scriu din nou? Vezi tu, iubita mea despre care vreau să scriu, sunt ani și ani de când scriitorii nu se mai plâng că sunt neînțeleși, ci că sunt înțeleși în grabă și simplificați, din prea mult entuziasm.





joi, 23 ianuarie 2014

Sentimente scrise pe o manșetă



Te-am iubit pătimaș și irațional de fiecare dată, chiar dacă se mai întâmpla să-ți schimbi culoarea ochilor. Da, și îmi plăcea să te sărut cu pleoapele aproape lăsate, deși nu eram orb. Te-am mângâiat și răsfățat de multe ori și ți-am observat (din unghiul meu) toate schimbările ascunse. N-am zis nimic când aveai trupul schimbat. Te-am iubit întreagă, și ca pe o continuă transformare. Ți-am admirat tocurile și rochiile atunci când le purtai, în funcție de toanele siluetei sau înălțimii tale. Ba până și-n păr ai avut vreo câteva culori, din cele care-mi plăceau și mie. Te-am adorat și te-am iubit nebunește, prin fiecare fibră din trupul meu, de fiecare dată. Știu, poate că între timp m-am schimbat și eu, cam mult. Poate. Nu zic nu. Dar să știi că totuși curiozitatea mi-a rămas la fel. Și încă îmi stă cuminte în buzunare. Așa că te rog să nu uiți că eu știu prea bine să văd dincolo de măștile ce-ți vin atât de bine.
 
Te-am adorat și te-am iubit în felul meu. În muțenia mea de bărbat încăpățânat și orgolios. Poate nu ți-am mai spus niciodată, dar uneori mă trezesc și îmi amintesc prima noastră zi petrecută împreună. Când am rămas la tine toată noaptea. Când deschisesem ochii în întuneric și te-am văzut alături, mirându-mă că nu sunt stele deasupra mea, atât de tare simțeam în acele ore cerul – și nu, niciodată n-am regretat nimic, mulțumită acelui ceas. Mai știu că, în timp ce dormeai, în timp ce-ți auzeam suflarea și-ți simțeam moliciunea trupului tău apetisant atât de aproape de mine, am avut un impuls de a plânge de fericire pe întuneric. Dimineață.
 
M-a făcut să mă abțin orgoliul meu, nesupus bătăliilor, până atunci. A doua zi, îmi spuneam de unul singur: de-aia iubești o femeie atât de frumoasă, tocmai pentru că într-o zi o să plece. Uite-așa, o să plece și o să te disprețuiască pentru că nu ai fost suficient de bărbat să o păstrezi. Să o ții lângă tine toată viața. Nu-mi e greu să o spun: erai atât de frumoasă și de senzuală cum nu îmi imaginam că poate fi o femeie nici măcar în cele mai descriptive cărți pe care le citisem anterior. Erai. Și cred că mai ești. Țin minte cum mă serveai cu bragă, cum aprindeam amândoi țigări americane și suflam în sus fumul, către tavan. Întinși, dezbrăcați, unul lângă celălalt. Apoi, fumul tău intra în gura mea și fumul meu în gura ta. Ne sărutam și ne opream numai pentru un alt fum: pentru fumul din băi. Pentru aburii care ne camuflau fanteziile, orgasmele, lăcomiile. Ne țineam îmbrățișati în fotoliu, ne uitam la filme, și ne spuneam o grămadă. Juram și eu jurai și tu. Făceam concurs, cine jură mai mișto. Cine iubește mai tare, mai sălbatic. Tu jurai că mă vei iubi până la sfârșitul lumii. Eu juram că o să te iubesc măcar până la sfârșitul lumii.
 
Au fost zile frumoase, pe care încerc să nu mi le amintesc, fiindcă uneori asta mă înțeapă cumva în piept. Zile când ne iubeam de parcă am fi fost două bețe de chibrituri. Nu vorbeam, ci ne aprindeam unul de la altul, pur și simplu. Nu ne sărutam, ci provocam incendii. Erai atât de frumoasă și de diferită încât îmi creai un fel de dependență. Pe cât eram de înalt, de un metru șaptezeci și ceva, corpul mi-era zgâlțâit de un cutremur de pământ. Mirosul tău îmi făcea inima să evadeze din învelișul-închisoare al trupului, să mi se scurgă prin artere, să-mi ajungă în țeastă și să se preschimbe în creier. În preajam ta, devenisem pe de-a-ntregul o inimă mărită, de la fiecare mușchi până în vârful degetelor.
 
Uneori, nici nu-ți mai pomenesc numele, poate că încă mi-e teamă să nu mă rănești, tu ai scobit în mine mult, ai lăsat cicatrici, răni adânci. Ne-am jupuit unul pe celălalt, ne-am îmbătat și maltratat sufletele deopotrivă, și am născut scântei frumoase, împreună. Lângă tine, nu mi-a fost frică să trăiesc. Aș fi putut trăi o viață întreagă așa. Noi doi am știut iubi și ne-am ținut reciproc departe de vreo altă caricatură de dragoste. Am trăit momente devorându-ne, urându-ne, anulându-ne, momente în care am devenit de nerecunoscut, cu neadevăruri repetate, dar în adânc, eram tot noi. Doar noi doi. Iar când unul naufragia în larg fără să știe să se mai întoarcă, celălalt îl recupera la timp. În muțenia noatră, am știut cumva amândoi că în dragoste nu abandonezi.
 
Suntem departe unul de celălalt, dar nu ne-am abandonat, cel puțin nu încă. Chiar dacă acum tu exiști așa, de una singură, de parcă eu n-aș fi. Asta e paranoia! Să respiri altundeva, departe, de parcă ai avea plămâni fără mine, de parcă te-ai gândi la ceva când mă nărui în somn. Ori ai visa fără să fiu. Ești nebună! Ți se pare că ai o lume a ta, că te mai știe cineva cât nu știu eu că te mai știe, și că în oglinda singurătății noastre s-ar petrece o imagine plauzibilă în absența unei priviri care te inventează. N-am mai pomenit – sincer – atâta naivitate. Tu nu știi că eu ți-am adorat până și umbra? Tu nu știi că...

Mi-ai rămas în suflet cer alb, și voce de noapte. Ușa e deschisă. Vino, când simți nevoia, și ascunde-mă un pic să tac. Vino să dorm și lasă-mă de parcă aș fi. Eu nu renunț, tu nu bați vântul, ne-am înțeles. N-am cum, nu poți, aici nu știu, dar nu te uit. Ce spun, de ce – când nu mai ești? Spun așa: că încă mi-ai rămas voce albă, și cer de noapte.





 

miercuri, 22 ianuarie 2014

puștiul din mine




eu și puștiul din mine ne adunăm
unul în interiorul celuilalt
ca într-o păpușă rusească viu colorată
apoi culegem literatură din viața de zi cu zi
mai ales că puștiul din mine
se poate agăța de orice fleac
considerându-l important.
 


puștiul din mine se bucură de muzică și culori,
se dă în leagăn și
se amuză din orice fără să se gândească
până ce nu-l mai încap hainele copilăriei...
până ce pantofii încep să-l strângă
și să-i provoace răni...



puștiul din mine cunoaște copilul din mine
iar copilul din mine copilărește
gândindu-se la adolescență,
la romanele lui Mark Twain, la poeziile lui Leopardi,
la poveștile nemuritoare și
la toate cântecele auzite în sala de muzică a școlii...
visând la cât de multe va face în viață...
puștiul din mine copilărește inconștient
fiindcă învelișul carnal nu-i mai este pavăză...