Pentru tot ce a fost sau nu a fost între noi doi, o să scriu o carte.
Dospește de ceva timp în mine doleanța asta. De fapt, chiar azi am vrut să
scriu primul titlu, prima frază, din primul (nostru) capitol. Am fost sfios, în
schimb. Pentru că atunci când scriu despre tine mi se evaporă tot curajul. La
fel s-a întâmplat și acum. M-am gândit temător că trebuie să-mi atenuez mai
întâi emoția din piept și electricitatea din degete. Să-mi fac un plan mai bun,
și să scriu așa cum știu că ți-ar plăcea ție să se scrie despre tine. Ușor de
spus, greu de realizat. Pentru că vezi tu, iubita mea încă nescrisă, orice
carte scrisă de un îndrăgostit (acoperit de propriile lui bandaje) este un soi
de sticlă aruncată în mare. În care scrii mesajul cu greu. Luni și ani trudești
asupra frazelor demne de a fi expediate să poarte în lume tensiunea dorită,
încărcătura emoțională, încărcătură care, la rândul ei, a fost ani și ani
selectată dintr-un morman imens de sentimente și idei, și din grămada informă sau
diformă (de ce nu?) de obsesii.
Un mesaj aparte, pe care îl scrii fiindcă ești convins că un gust nou s-a
distilat din zaharurile și otrăvurile strânse în tine, că un sunet nou,
nemaiauzit, s-a desprins din vacarmul de hohote și bocete reprimate de smalțul
unui zâmbet, ori de descărcarea unui spasm.
Un mesaj pe care vrei să-l scrii pentru că de foarte demult, de la
începutul adolescenței tale, cineva – care locuiește dintotdeauna în tine atât
de adânc și care vorbește atât de rar, încât nu știi niciodată dacă mai este
acolo și nici dacă întreaga ta viața de până acum nu a fost decât o zbatere
pentru a te convinge că mai este acolo - ți-a mărturisit că tocmai în acest
scop ai fost lăsat pe lume: să-l scrii. Să-l scrii ca să-l citească alții. Ca
să-l plângă sau să-l râdă alții, ca să coase tăceri sau să smulgă zâmbete,
regăsiri, rezonanțe, similarități, emoții.
Un mesaj pe care îl scrii, deoarece, pentru a-l scrie, ai renunțat la
nenumărate plăceri, ai redus fără milă tot ce i s-ar fi putut opune, chiar și
numai virtual, acestei operații aproape magice, acestei procesiuni aproape
oculte; ai renunțat, de fapt, să trăiești pentru a scrie, încât,
dacă nici măcar viața n-a izbutit să te împiedice, ce altceva te-ar mai putea
opri să o faci?
Mai mult decât atât, iubita mea, după ce s-ar părea că ai reușit, că ai
terminat, citești și recitești mesajul – care, fie vorba între noi doi, de la
un minut la altul, de la o stare de spirit la alta, ajunge să ți se pară
crucial sau derizoriu, genial sau lamentabil, demn de atenția întregii omeniri
sau, dimpotrivă, stângaci și ridicol, neînsemnat, inutil - și îl închizi, cu un
ultim gest de curaj, între coperțile unei cărți, aruncându-l apoi, la voia
sorții, într-o mare de hârtie pe care plutim în derivă cu toții.
Și pe urmă încep îndoielile. Frământările. Gândurile. Va fi sau nu va fi
găsit de cineva, aceasta fiind întrebarea, iar ce-l care-l va găsi va cunoaște
el într-adevăr adevărata limbă în care a fost scris? Și, dacă va ști să
citească, va fi oare în stare să înțeleagă ce a citit? Și, dacă va înțelege, o
va face în starea sufletească potrivită? O va face într-un moment în care
sufletul lui e poros, dornic să absoarbă, însetat, dornic să fie adăpat, hrănit,
mângâiat, așteptându-și într-o blândă tentă androginică întregirea sau,
dimpotrivă, o va face atunci când sufletul lui e împovărat, închis și
împlătoșat de orgoliu, negru, suficient sieși, refractând sigur de el și
deformator de orice gând ce s-a apropiat de afară, orice durere și rană care
încă nu l-a atins?
Și cum ar reacționa oare cel care locuiește dintotdeauna în mine,
sensibilul, nevroticul, emotivul și nerăbdătorul sine care-și face atât de rar
auzită vocea atunci când, în atât de dubitativa tăcere a acestei așteptări,
cineva va găsi mesajul pe care l-am scris? Cum ar scăpa teafăr din valul de
emoție provocat de glasul care anunță găsirea unui mesaj în mare? Nu s-ar
suspenda oare totul în mine numai pentru a auzi?
Și, auzind, și nevenindu-mi a crede, acest mesaj cu totul necunoscut, ori
numele meu repetat și strigat din om în om, aș mai fi capabil să scriu din nou?
Vezi tu, iubita mea despre care vreau să scriu, sunt ani și ani de când
scriitorii nu se mai plâng că sunt neînțeleși, ci că sunt înțeleși în grabă și
simplificați, din prea mult entuziasm.
