Ce mai faci? Pe unde ești? Zi-mi tu prima câte ceva despre tine. Apasă cu
limba pe cuvintele care-ți plac cel mai mult, ca să te pot recunoaște mai bine.
E impetuos necesar pentru mine acum să mă reobișnuiesc cu timbrul vocii tale. Nu
ne-am vorbit de atâta timp, știu. Și îmi pare bizar să-ți spun asta, dar de
multe ori am trăit cu acea convingere că ai fost croită, din același material
ca mine, făcută să te mulezi pe toată existența mea ca om, și de aceea am și
tăcut. N-am spus nimic. Cum aș fi putut? Vezi tu, eu am presupus că tu ai fost
acolo, în maternitate, să îmi astâmperi primele țipete dispersate în calitatea
mea de prunc nou-născut, de pui de om lovit de prima gură de oxigen a vieții.
Iar după ce am învățat cum să te iubesc, am crezut cu o discutabilă convingere
că vei fi acolo, pe patul unde îmi voi da duhul, să îmi ștergi ultima întrebare
de pe chip, rostită în calitate de laș în fața coasei reci a nemiloasei „doamne
în negru”.
Te iubesc însetat și te-am iubit înfometat. E adevărat. Poate nu ți-am
spus-o niciodată sau poate nu ți-am spus-o niciodată la timp. Sunt bărbat și nu
am cum să scap de povara asta. Ies cu greu cuvintele care să te facă fericită din
mine. Uneori, sunt ca o stâncă. Dar, cu toate acestea, mi-ar plăcea să mă mai
lași, pentru ultima dată, să intru în somnul tău, să te păzesc acolo și să omor
fiecare lucru care te hăituiește, așa cum aș face doar dacă ar avea curajul să
mi se arate la lumina zilei. Lasă-mă să intru acolo, să-ți port de grijă. Deși
îți cer prea mult. Știu că nu pot să pătrund acolo decât dacă mă visezi tu pe
mine. Spune-mi: mă mai visezi din în când?
Când ai plecat, am vrut
să schimb totul. Aproape totul. Să-mi schimb numele. După anumite experiențe,
ar trebui cu toții să ne schimbăm numele, căci cu siguranță nu mai suntem
aceeași. Tu ai fost o experiență unică în sine. Ceva genetic, ceva irespirabil,
anatomic. Cu tine m-am transformat în sudoare nopți întrgi, la rând, atingând
culmile plăcerii carnale. Ai fost prima, chiar dacă am mai iubit și înainte. Ai
fost. Aș vrea să știi asta. Ai fost constantă, indiferent de câte altele au
fost în viața mea. Întotdeauna, la tine m-am întors ca un animal domesticit,
profund domesticit, care știe că la colțul patului/canapelei/mesei din bucătărie/chiuvetei
din baie (mă rog, ai prins ideea) îl așteaptă hrana declanșatoare de reacții
orgasmice.
Ultima dată când te-am
văzut, după ce ne-am iubit pe deplin conștienți că n-o să ne mai vedem poate
niciodată, mi-au trecut multe prin cap, și toate în timp ce te priveam cum te
îmbraci. Am știu că-mi scapă frumusețea printre degete. Și totuși, paradoxal,
mă umplea de fericire și în același timp de nefericire cât de la sine înțeles
era pentru tine propria ta frumusețe. Țin minte că atunci când mergeam în
vacanțe, de la un hotel la altul, dintr-o cameră în alta, rămâneam întotdeauna
dimineața în pat ca să mă pot uita la tine cum te speli și cum te îmbraci. Iar
când baia era astfel așezată încât nu mă puteam uita la tine direct din pat, mă
culcam în cadă. În ultima noastră dimineață împreună nu mi-am dorit decât un
singur lucru: să pot rămâne întins, iar tu să nu mai termini niciodată cu
îmbrăcatul.
Acum, vreau să știi
toate acestea. Pentru că sunt senzații pe care încă le port cu mine. Pentru că
în dimineața aceea erai așa frumoasă că orele îmi păreau minute. Uneori, mă
gândesc că numai când iubești sau când ești cuprins de un avânt artistic
neobișnuit orele îți par minute. Vezi tu, e foarte greu să stimulezi dorința de
a crea și de a iubi, dar e foarte ușor, în schimb, să o ucizi. Și ucis am fost,
la propriu, în dimineața când ai plecat, în ziua în care ai fost pur și simplu
smulsă din viața mea, când am simțit cum adrenalina a fost declanșată în corpul
meu precum urlau în tot Afghanistan-ul sirenele în timpul primelor
bombardamente americane. Îmi venea să urlu, să zbier, să lovesc pe cineva
aleatoriu, să scuip sânge în propria-mi față… căci numai eu am fost de vină. Nu
te-am iubit destul. Nu ți-am dăruit mai multă atenție. Îmi pare rău.
Îmi pare rău, dar să
știi că în sufletul meu nu s-a schimbat mare lucru. Tot așa îmi vine să te
sărut, tot așa îmi vine să-ți sărut genunchii, coatele, pielea cu gropițe, apoi
ochii tăi ce strălucesc pe dinafară, și gura ta ce nu are pereche nicăieri în
lume și tot așa mă rog unei divinități, care o fi ea, să nu mă facă gelos de
tine, ca să te mai iubesc cu acea seninătate în care îmi pari mai frumoasă de
cum ești, dacă se poate.
Azi n-am să te sărut. Nu. Am să mă abțin. O să fac eforturi supraoemenești
în acest sens, pentru că azi nu vreau decât să-ți scriu, să-ți desenez cât îmi
ești de dragă, de necesară, și de irespirabilă, nu să te transform în
literatură. Apropo, ți-am spus? Henry Miller scria că atunci când vrei să scapi
de obsesia unei femei o transformi în literatură. Sunt într-o mare dilemă, prin
urmare. Vreau, cu tot dinadinsul, să te păstrez, să te iubesc cât pentru trei
vieți de bărbat și vreau, în același timp, să-ți scriu. Fără să te transform în
literatură. Poate găsesc o cale de mijloc. Îmi îngădui să încerc?
Nu, nu-mi zâmbi! Nu mă tachina! Vreau un răspuns concret, nu o dulce
capcană a sărutului tău gustos și tandru. Așa că te rog: nu-mi tot repeta că
sunt un fel de zombie sentimental, care te atacă cu particule de fericire. Cum
adică sunt un zombie sentimental? Ce înseamnă asta? Tu nu știi că eu radiez din
cauza ta? Fără doar și poate. Sunt creația ta. Prototipul tău sentimental. Sunt
micul zombie sentimental pe care l-ai construit cu mâinile tale, cu fiecare
sărut amplasat pe pielea mea, undeva, în locul potrivit, între fericire și
idealuri. Plus că, vezi tu, când scriu despre tine mă inundă momente elastice,
momente irezistibile, albe și pline. Momente când inima îmi jubilează și ochii
mi se limpezesc. Mă inundă secunde bizare când, dintr-o dată, fericirea își
pune hainele de gală și mă face să mă înfior, să tremur, să țopăi. Secunde care
îmi pigmentează trupul cu lenea de sâmbătă dimineața și cu gustul de cafea
băută lent, cu Pădurea Norvegiană
deschisă pe masa din bucătărie, cu mirosul acela de liniște care mă încarcă cu
energie pentru o săptămână întreagă, cu gustul pastelor gătite în tihnă, cu
plinătatea din interiorul meu când sunt generos, și cu plutirea pe care mi-o dă
creativitatea, ori diminețile răcoros iluminate și vacanțele scurte, efervescente,
memorabile.
Și totuși, cum se numește obiectul adorației unui zombie sentimental?
Care-i numele tău? Cum să-ți spun? Cum să te numesc? Nu știu. Habar nu am. E
dificil. Fiindcă prezența ta pare a fi răspunsul tuturor căutărilor mele. Iar
când te privesc, și când mă topesc în ochii tăi frumoși și în silueta ta
ascunsă sub un pulovăr frumos croit, de sezon, îmi aduc aminte cum în alte
vremuri sau timpurii adolescențe aș fi lăsat dorul ăsta să alerge-n zăpadă până
s-ar fi împiedicat rostogolit într-un bulgăre, l-aș fi lăsat să alunece și să
crească, să înghețe și să împietrească permițându-i abia mai târziu să renască,
sub formă de rouă, scursă ușor pe buzele tale. În schimb, acum aleg să-l stropesc,
să-l umezesc cu cerneală și cu o boabă de parfum, așezându-l cuminte în cutia
gândurilor pe care nu ți le-am mai spus.
Ți-l aștern așa pentru că altfel m-aș lăsa distras de frumusețea ta, pentru
că ochii tăi m-ar întrerupe teribil, pentru că altfel l-aș lăsa să moară
sufocat sau l-aș uita nepăsător pe raftul cu scrisori prăfuite, niciodată
trimise. Iar în schimbul mărunțirii lui întru fragilu-i transport până la
îndepărtatul loc ce mi te ține prizonieră accept, sub forma unui târg cinstit,
returul înzecit.
Abia aștept să te întorci. Lângă mine, timpul cumva s-a oprit, ușor
resemnat, tot așteptându-te. Măsura ceasului a luat și ea, nu știu cum, pasul
Poștașului. Zilele mele își iau pulsul din rândurile pe care mi le-ai scris și
tu, în ultima scrisoare, izvorâte din dorul tău de a mă strânge curând în
brațe, ori din seva brută lor și mie, rațiune de a fi. Îți mărturisesc că
uneori, mă trezesc și aprind veioza în miez de noapte, ca să mai citesc încă o
dată cuvintele tale, răzvrătindu-mă unor ore care curg egal și nevinovat,
amenințându-le să zboare și abia mai apoi să reușesc să adorm, recunosc, abia
după ce recitesc a zecea oară, îmbrățișarea ta de pe hârtie.
De când te-am cunoscut, am devenit nerăbdător. Înainte, răbdarea mea
cunoștea limite astronomice, mai ales când venea vorba de copii, de bătrâni sau
de lucruri migăloase. În dragoste sunt, însă, la polul opus. Sunt nerăbdător și
mă gândesc într-una că nu-i timp de irosit, și că e impetuos necesar să-mi
modelezi curbura buzelor în semn de zâmbet pentru tot restul vieții, și că e
impetuos necesar să-ți fiu, și să-mi rămâi – o minunată rutină sufletească.
Mai vroiam să-ți spun că m-ai convins ușor că nu le știu pe toate. Când credeam
că n-aș mai putea învăța un nou mod de a te iubi (pentru că aveam falsa impresia
că le știu pe toate) tu ai reinventat distanța fizică și a trebuit, cumva
forțat, să redescopăr iubirea în cuvinte. Să mă transform, altfel spus,
dintr-un zombie sentimental într-un vârcolac al cuvintelor de dor. Te iubesc prin
urmare de azi și așa, cu lăcomia unui vârcolac afectuos, femeie frumoasă ce-mi
ești! Abia aștept să mă contrazici, să-mi spui că ai avut dreptate, să te
cuibărești în brațele mele, la un ceai fierbinte, sau foarte fierbinte, sau
îndeajuns de fierbinte încât să te pot săruta ca să taci.
Până atunci însă, mai scrie-mi în fiecare seară, scrie-mi ca să pot visa,
scrie-mi ca să pot rămâne cel mai hotărât consumator de timbre al zilelor
noastre...
