Azi, ești atât de frumoasă încât te absorb. Te absorb, dar în același timp
îmi e teamă că vom uita într-o zi cum ne cheamă, că vom uita că am împărțit
același pat și aceeași hârtie, că vom uita de inversul secundelor, când tu
scriai de la un colț al paginii și eu de la altul, când pixurile ni se
întâlneau pe undeva la mijloc și se chema că facem dragoste...
Azi, ești atât de frumoasă încât mă supun. Mă supun în fața blândeții tale
tiranice, dar în același timp îmi e teamă că vom uita ziua în care mi-ai adus o
inimă de bou învelită într-o pânză albă la fel ca în Numele trandafirului, și mi-ai spus că în mine e o sărăcie lucie și
că trebuie să mănânc mai multă afecțiune, că trebuie să mănânc și să fiu fără
milă când iubesc...
Azi, ești atât de frumoasă încât mă prăbușesc. Mă prăbușesc știind că
într-o zi ne vom întâlni pe stradă și nu ne vom recunoaște. Abia atunci vom fi
în afara oricărui pericol, fără să ne fie teamă, tu vei fi aruncat totul în alt
bărbat, aproape beată, aproape oarbă, vei merge cu pașii lui, cu gândurile lui,
iar el îți va spune pe unde e drumul.
Și totuși tu, așa de mult m-ai iubit, încât vei avea nevoie de un însoțitor
ca să trăiești, iar eu, între timp, eu voi plimba o pisică sau un copil, voi da
mâncare porumbeilor șchiopi, voi hrăni cărțile bolnave, mă voi arunca în
povești care nu au de-a face cu tine.
Și totuși eu, așa de mult te-am iubit, încât voi folosi un baston să pipăi
pereții, și în tot acest timp mă voi ruga până spatele va împrăștia raze și
până când într-o zi ne vom întâlni pe stradă, fiecare cu handicapul lui, și nu
ne vom spune nici Bună ziua! și nici
nu vom clipi din greșeală când hainele ni se vor atinge, ci abia la capătul
străzii, după ce ne vom depărta, cumva mirați, ne vom întoarce puțin, cu nările
în aer, adulmecând un miros pe care credeam că l-am uitat, știi tu, într-un fel de-a mai
lungi, cea mai frumoasă zi...
Întrucât am copilărit în vremea, nu foarte îndepărtată, când nimeni nu se
uita la televizor, pentru că nu prea aveai ce vedea, iar Internetul era doar o
palidă și vagă intuiție a lui Isaac Asimov, părinții mei se preocupau să-mi
stârnească interesul și pentru alte activități, dar nu neaparat distracții, ci
mai degrabă direcții de interes care să-mi modeleze curiozitatea, mai ales că,
la un moment dat, chiar și maidanul, unde m-am jucat până când lumea s-a
schimbat și mai toți amicii mei de când eram prichindel s-au dispersat, unii în
alte orașe, unii – pe alte continente, iar alții undeva în teritoriul ascuns în
care toți copiii dispar, atunci când adulții le iau locul, devenise insuficient
și depășit de firea mea energică, o fire supusă constant uimirii, dar și căutării,
deopotrivă. Cumva, despre acest teritoriu aș vrea să spun câte ceva în
însemnarea de față. Pentru că din perioada aia, îmi amintesc cum ai mei mă
duceau frecvent la spectacole de teatru. Mai exact, la spectacole de teatru de
revistă, cu muzică, umor, cu dansatoare, cu actori care recitau și cântau din
mijlocul publicului, printre scaunele așezate în rânduri simetrice, și perfect
poziționate în întuneric.
Cred că văzusem cele mai importante spectacole de teatru de revistă care
fuseseră montate în orașul meu natal în acea perioadă. Deși la început nu
înțelegeam mare lucru, cu timpul le găseam foarte plăcute, ba chiar devenisem
nerăbdător să vină seara de joi, să văd dansatoarele tropăind energic pe aria Can-Can-ului lui Offenbach, ori să mă pierd în râsetul publicului cunoscător. Îmi
plăcea acolo foarte mult, țin bine minte. Și mai îmi aduc aminte că la teatru venea
lume multă, și că reprezentațiile variau. Ba la un moment dat, țin minte că am
văzut puse în scenă și câteva drame care m-au impresionat nespus de tare, și
simțeam de fiecare dată forfota dinaintea spectacolelor, zumzetele ce se auzeau
dincolo de cortina sângerie, sau din când în când câte un zgomot puternic, iar
apoi urma melodia ce ne zguduia pe toți, iar nu în cele din urmă, începeau
spectacolele, unele ce mă lăsau cu gura căscată, altele ce mă țineau răbdător
până la sfârșit, iar unele de-a dreptul plictisitoare și copilărești (încă de
la vârste fragede eram destul de greu de impresionat!); toate au trecut ca gândul, și pe toate le-am urmărit
entuziasmat și nerăbdător, căci la sfârșitul unui spectacol se anunța altul,
fapt ce îmi provoca o stare de nerăbdare continuă.
Cu timpul, am crescut, și am început să fiu impresionat de cu totul alte lucruri,
dar spectacolele de teatru la care mergeam cu părinții în anii timpurii ai
copilăriei mele au consolidat parcă un imaginar nelimitat în ceea ce mă
privește, și eram mândru, pe atunci, că puteam admira măiestria actorilor, din
unghiul meu neexperimentat, ludic, și profan. Peste ani, văzând alte spectacole
de teatru, dar prin ochii nemulțumiți ai adultului, m-am gândit de foarte multe
ori la asta. Am văzut suficiente spectacole, unde pasiunea actorilor era
aceeași, dacă nu mai intensă, intriga și montajul ireproșabile – dar ceva nu
mai era la fel. Am înțeles, într-un târziu, că de fapt pierdusem eu ceva pe
drum. Am ridicat din umeri și m-am gândit că ăsta o fi un preț modic de plătit
pentru triumful de a fi adult, pentru că da, pe la 22 de ani, la mijloc de
studenție, eu îmi imaginam că eram adult și că ăsta ar fi un deosebit merit. E
posibil să fi pățit și unii dintre voi la fel, poate.
Nu m-am gândit foarte mult la lucrurile astea, ocupat fiind cu altele, până
deunăzi, când cineva mi-a trimis să citesc un poem care mi-a ajuns până în șira
spinării. Poem care, la rândul lui, m-a trimis cu gândul la Pablo Neruda. Pe
Neruda îl iubesc, pur și simplu. Mi-am adus aminte de minunatul lui poem, Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu
cireșii, publicat în 1924, pe când poetul avea 19 ani, în volumul Douăzeci de poeme de iubire și un cântec de
disperare, volum care rămâne poate cea mai cunoscută și cea mai citită
scriere a marelui poet chilian, o măiastră împletire dulce-amară de exuberanță,
pasiune, curiozitate, senzualitate și dezolare. M-am gândit azi la fragmentul
ăsta:
Acum, și-acum, iubito, tu
mi-aduci caprifoi,
și parfumați îți sunt și sânii.
În timp ce vântul trist ucide
fluturi galopând
Eu te iubesc, și bucuria-mi
mușcă din gura ta de prună.
Cât te-ar fi durut să te
obișnuiești cu mine,
cu sufletul meu solitar și
sălbatic, cu numele meu pe care toți îl izgonesc.
Am văzut atâtea ori luceafărul
arzând pe când ne sărutam pe ochi
și cum deasupra noastră se
desfăceau apusurile în uriașe evantaie.
Cuvintele mele au plouat peste
tine mângâindu-te.
Am iubit de multă vreme trupul
tău de sidef însorit.
Ba chiar te cred stăpâna
universului.
O să-ți aduc din munți flori
vesele, și campanule,
negre alune, și coșuri de
nuiele pline de săruturi.
Vreau să fac cu tine
ce face primăvara cu cireșii.
Dacă nu ați citit cartea asta până acum, nu e timp pierdut să o faceți,
sunt absolut sigur că n-o s-o lăsați din mână nici măcar pentru un răgaz de 5
minute. Când am parcurs-o prima dată, am avut nevoie de o zi și jumătate ca
să-mi revin din uimire, din plăcere și dintr-un spasm emoțional greu de descris
în cuvinte. A trebuit să mai treacă o vreme, până deunăzi, când, aducându-mi
aminte de spectacolele de teatru din copilărie, de primăverile și lunile de
toamnă pierdute (pentru totdeauna), am realizat că de fapt toată arta e adresată la urma urmei copilului din noi. Și
nu, nu am pretenția că nu s-au mai gândit și mulți alții la lucrul acesta până
acum, ci doar am experimentat rușinea că nu m-am gândit la lucrul ăsta mult mai
devreme. Poate că adulților le cade mai greu fisa. Nu știu, dar cred că e un
lucru important, din mai multe motive.
Mai întâi, pentru că avem prin asta o dovadă de netăgăduit că acel copil (care-am
fost) nu a dispărut fără urmă, cum credem uneori.
Apoi, pentru că asta înseamnă că mai putem rechema acel copil din noi, și
să revenim la perioada în care cel mai ascuțit simț al nostru nu era cel al
pierderii, și debusolării, cum se întâmplă la maturitate, ci simțul uimirii.
Simțul mirării. Dacă Neruda se putea mira la începutul maturității sale, cred
că putem face asta și noi, de-acum înainte.
Știu, azi nu mai e așa simplu cum era în copilărie. Pentru unii adulți,
pentru cei care nu și-au păstrat candoarea, e nevoie de meșteșug, de o
reîntoarcere treptată la mister. Dar de fapt, de asta există artă. Până la urmă, însuși cuvântul artă, înainte de a i se atribui valențe
elitiste, însemna pur și simplu meșteșug.Adică modul de a executa o activitate umană
așa cum se cuvine, nu cum ar face-o un nepriceput. Chiar și la modul cel mai
general, arta de a trăi e meșteșugul
prin care ne păstrăm și ne ascuțim constant arta uimirii.
Arta, fie că o recunoaștem în literatură, teatru, film, fotografie,
reprezintă ușa noastră către copilărie, evadarea la îndemână din cotidianul
cenușiu, și sclipirea aceea care ne aduce aminte că iernile pot fi ceva mai
mult decât niște file succesive din calendar, ceva mai mult decât o gripă
tratată cu medicamente scumpe sau decât o adunătură de facturi cumulate la
întreținere, ori, pentru cei mai norocoși dintre noi, niște petreceri în lanț
și o vacanță la ski. Arta repudiază melodrama și, ca să o spunem în termenii
pascalieni ai lui Constantin Noica, ne amintește că “nici
o reușită a spiritului de geometrie nu va putea absolvi omul de
responsabilitățile sale față de spiritul de finețe.”
Poți să-ți pui toată speranța în câteva fumuri. Într-o linie sau într-o
înțepătură. N-o face, iubito. Pune-ți mai bine speranțele în mine. Eu sunt
visul. Lasă-mă să te am. Lasă-mă să te lucrez. Știu, ai putea să-ți pui cu
ușurință nădejdea în toate aceste acorduri de muzică care fac întunericul mai
fin. Mai agreabil și tandru, iar lucrurile care întristează – puțin mai
prietenoase. Pasează-mi coșmarurile tale mie. Lasă-mă pe mine să înec, în locul
tău, toate acele fiare sălbatice care te bântuie, vrăjite de iluzia
incontinentă a hranei. Lasă-mă pe mine. Eu sunt asemenea turmelor ce îmbuibă
foamea cu cele mai izbutite senzații false. Lasă-mă să te acopăr. Să te iubesc.
Te implor, nu te mai amăgi. Împrejurul tău sunt atâtea lucruri și fiecare
dintre ele corespunde unei definiții din mintea ta. Nu te amăgi. Lasă-mă să te
ajut să fii și să devii cel mai frumos vis. Lasă-mă să te lucrez ca pe o
sămânță de cânepă care corespunde viselor din mințile oricui. Pune-ți toate
speranțele în mine. Adu-ți aminte că toate lucrurile din cap pot ajunge într-un
final la mine. Lasă-mă să te frământ. Lasă-mă să te lucrez. Eu te știu iubi ca
nimeni altul. Eu lucrez încet și atent și fac imposibilul. Sunt aidoma unui
geniu al machiajului, numai că eu machiez sentimente și dureri trecute.
