O consemnare mâzgălită pe ciornă

Rog să se consemneze faptul că într-o zi o să fac o călătorie fantastică în trupul tău. Voi începe prin a intra în mintea ta, deoarece acolo, cred, de fapt, că își are originea toată emulsia de fericire pe care mi-o stârnești. Voi începe cu o idee și o celulă și, pe măsură ce cresc, te voi cunoaște cum mă cunosc pe mine când mă îmbăt și totul e atât de clar, când totul pare fără dubii, și cu transparența unei sfere plimbându-se pe interiorul altei sfere. Nu râde, o să vezi că o să fie mișto. Voi străbate trupul tău și voi afla de ce ți-am fost străin până acum, și de ce ne-a fost dat să ne întâlnim abia acum. Îți voi citi amintirile și voi descoperi cum a fost când ai făcut dragoste cu alți bărbați. Știu, s-ar putea să mă doară la fel ca pe tine când o să rămâi singură, numai cu mine.

 

Voi cutreiera toate extremitățile tale până ce o să te prind răvășită cum ești în diminețile cu pielea albă de ani lumină de vise. O să fumez în sângele tău după ce adormi și nu mai suporți fumul. Tu vei zâmbi mai mult și mai des, și tot ce ne-a separat până acum ne va ține împreună ca pe unicul copil supraviețuitor al accidentului cu oasele încă sub piele, împreună.

 

Cel mai frumos va fi când pleoapele mele vor trece pe sub pleoapele tale și mângâierea lor ne va decapita țestele până ce acestea se vor prăvăli în interior ca ultimul gând al Mariei-Antoinette sub mâna sigură a lui Charles Henri-Sanson.

 

Abia atunci vom uita amândoi de timiditate, și ne vom arunca unul în trupul celuilalt, ca în momentul crimei. O să sfârșim împreună ca într-o scenă carnală ce transcede orice dramă a întâmplării. Vom fi ca două maimuțe neînțelese de ceilalți, așezate la aceeași masă cu țestele decalotate, cu linguri înfipte în inimă, hrănind curiozitatea oricărui cuplu de îndrăgostiți. Ne vom iubi maimuțărindu-ne și ne vom maimuțări iubindu-ne, știind că nu există nimic mai evaziv decât adevărul care nu ucide. Știi tu, ca în sângele lui Jim Morisson în momentul overdose. Doar că noi doi nu vom fi atât de pierduți chiar dacă singura posibilitate de a fi cu tine ar fi să șterg genetic toate dovezile existenței noastre, caz în care sunt șanse reale ca ceilalți să ne arunce pe amândoi în aceeași groapă comună, neștiind că pentru noi doi asta e de fapt cea mai clară dovadă a bogăției.

 

Să fii iubita mea

 

ar însemna să locuiești în camera mea, undeva pe covor, între pat și fereastră

când m-aș trezi dimineața să mă lași să înghesui în tine jumătatea mea de ființă

rămasă afară, și jumătatea de viață pe care trebuie să ți-o trăiesc eu

indiferent unde merg, la job, la piață, la vreun ghișeu, să am acolo de-un rest,

de-un taxi, de-o inimă nouă pe care s-o duc cu mine ca pe un copil la grădiniță

să fii iubita mea ar trebui ca dimineața pâș pâș, să ieși de sub cămașa mea

ca un soare dintre pagini, să luminezi prin șifonier după o piele nouă

ca o lanternă prinsă de stern, cum poartă minerii, și să străbați întunericul

cu mâna mea, așa fac iubitele, când stau cocoțate pe iceberguri de plăcere

se-aruncă de la etaj să salveze ori saliveze amintirile luate de apă,

să fii iubita mea ar însemna să dormi desculță în brațele mele ca într-un cuib

de rândunici, să mă săruți și să mă întrebi devreme: ce faci azi? iar eu

să îți răspund că habar n-am, să fii iubita mea ar însemna să fii o locuință

mică-mică, din acelea care se mulează pe corp, cu pereții lăptoși

din care bei zilnic până la fund, să fii iubita mea ar însemna să îmi deschizi

un habitat erotic, o dependență de foaia albă, ar însemna să ne împrumutăm

unul altuia caractere, particularități, membre inferioare, așa fac iubitele

te duc în călătorii unde oamenii sunt mai buni și cuvintele țin de foame

undeva unde am sta față în față să ne privim ca două animale rătăcite de turmă

să fii iubita mea ar însemna să accept că cineva îmi albește măduva metaforelor

ce stau prinse de spatele meu ca vertebrele pe un schelet de șoim, să fii iubita mea

ar înseamna că dragostea ta îmi face carnea să plângă, și că eu arunc într-un joben

sentimente iar tu scoți din el un poet, o carte, ori un inel, să fii iubita mea ar

însemna că dragostea ta îmi stă ca un animal de companie pe limbă

măcar două, sau trei vieți...

 

Când dragostea poate fi un cumul de enunțuri contradictorii

Dragostea? 

În ceea ce mă privește, știu că dragostea poate fi un cumul de enunțuri contradictorii. O sumă de paradoxuri. Uite, am să-ți explic. Un prim paradox este că, deși n-am fost niciodată al tău, nu te-am trădat niciodată. Nu te-am înșelat niciodată. Paradoxul numărul doi este că, deși nu m-a interesat niciodată ce făceau altele, numai ție nu ți-am reproșat niciodată ce faci. Paradoxul numărul trei este că, deși n-am văzut niciodată răsăritul împreună, numai tu cunoști figura pe care o am atunci când răsare soarele. Paradoxul numărul patru este că, deși numai tu îmi dai o conotație aparte, adică doar tu îmi dai un sens, fără tine îmi lipsește, dimpotrivă, semnificația. Paradoxul numărul cinci este că nu este nimic paradoxal în toate cele de mai sus.

 

Când te privesc, și te admir în toată splendoarea feminității tale, îmi spun de unul singur că probabil există și un așa numit paradox sentimental, la fel cum există celebrul paradox hidrostatic, care enunță ideea demonstrabilă că presiunea unui lichid de pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma vasului respectiv.

 

Dar și mai paradoxal decât atât este că, deși nu există un paradox purtând numărul șase, ploaia de ieri după-amiază m-a ținut lângă tine, determinându-mă să mă gândesc că singurul paradox adevărat ar fi să adorm cu fruntea în brațele tale, care, măcar o dată, ai fi aici. După care, evident, m-am întors în coșmarul meu cotidian perfect logic.

Clipe și sentimente măsurate la scara evoluției

Iubito, câteva milioane de ani, presupun, deși nu știu precis, cred că i-a luat naturii să ajungem noi doi în situația asta: prima oară tu în brațele altuia, apoi într-ale mele (pentru o dulce, memorabilă și irespirabilă perioadă) și din nou tu în brațele altcuiva... E destul de stranie senzația să știi că pregătirile pentru asta au durat atâta timp. Nu ți se pare? În ultima vreme, m-am tot gândit de unde ni se trage nouă, îndrăgostiților, un asemenea teribil supliciu. Să fie de la prima glaciațiune, de la despărțirea continentelor, de la dispariția dinozaurilor sau de la coborârea maimuței din pom? Nu știu. N-am ajuns încă la un răspuns mulțumitor. Și nici habar nu am cât o mai dura până lucrurile se vor aranja în așa fel între îndrăgostiți, la scara evolutivă zic, încât să nu mai doară.

 

Iubito, nu știu dacă te-ai gândit și tu la asta, dar câteva milioane de ani, poate trei, poate șase, au trecut până să se întâmple să te întâlnesc și doar mai puțin de o bătaie de inimă a universului ca să te pierd. E straniu cum dragostea ni se pregătește, fiecăruia dintre noi, în cuptorul universului, timp de milioane de ani și totuși noi renunțăm la ea după câteva zile, săptămâni, sau ani. Suntem vietăți bizare, noi, perechile de îndrăgostiți. Spune-mi, tu cum îți explici asta, iubita mea? Ai și tu, oare, dimineața, asemenea bizare dileme existențiale? Îmi place să cred că uneori ai. Alteori, mă uit la un păianjen cu pânza goală, și mă întreb: oare cât va mai trece până va prinde un fluture ale cărui zbateri din aripi înainte de moarte vor schimba cursul acestor evenimente? Și tot alteori, mă gândesc că peste câteva milioane de ani, când soarele se va răci, poate o să-ți fie dintr-o dată frig în pământul rece și oasele tale se vor mișca puțin, foarte puțin, în direcția mea. Dar pentru mine va fi suficient. Și probabil și pentru geologi, care vor putea demonstra că fosilele îmbrățișate au reprezentat ființe vii, în trecut.