Pe când aveam două trupuri, în loc de unul

altădată îmi lipeam trupul de al tău, și aveam două trupuri, nu unul.

iartă-mi, te rog, stângăcia: trupurile noastre nu s-au mai atins de mult.

am găsit, în schimb, unele adrese necunoscute, pe cearceaf, dimineața.

probabil erau locurile în care te-au purtat nopțile când și tu mă doreai

și n-ai îndrăznit

să-ți luminezi ochii cu tandrețea mea.

ți-am resimțit profund lipsa, ba chiar m-am înecat un timp deliberat

cu absențele tale parfumate, în orele când, ca o panteră agilă, flămândă,

neiertătoare,

alergam pereții camerei în jurul pereților inimii

până când se dizolvau într-o incandescență violet.

și am băut cafea alături de năluca siluetei tale unduitoare ca fumul,

turnând în mine lichidul amar al așteptării, știi tu,

cel care-mi îmbătrânește prematur celulele,

învățând să conversez cu lipsa ta

aproape terapeutică în blândețea aburului.

și m-am gândit la noi, la faptul că am avut o viață atât de reușită încât,

în loc să stârnim pofta, dorința celor nehotărâți,

noi am stârnit ura și chiar disprețul lor.

poate că ceilalți ne invidiau, iubita mea,

pentru că noi ocupam mereu cea mai bună bancă din parc,

cel mai bun loc în sala de teatru

(în care, atunci, ți-am promis să mă vezi jucând)

cel mai bun bar din oraș,

cu cea mai bună muzică.

noi fusesem proprietarii celor mai reușite melodii de dragoste

și spectatorii tuturor filmelor cu happy-end,

eram cuplul ăla după care nu puteai a nu-ți întoarce privirea,

chiar dacă asta te-ar fi făcut să pășești pe culoarea roșie a semaforului.

dar cui îi mai păsa, pe-atunci, de semafoare?

noi purtam propriile culori, înțelesuri pe care ei n-ar fi putut să le vadă,

nici cu telescopul,

nici cu lanterna,

nici măcar cu ochii închiși.

altădată îmi lipeam trupul de al tău, și aveam două trupuri, nu unul.

iartă-mi, te rog, stângăcia: trupurile noastre nu s-au mai atins de mult.

trupurile noastre nu și-au mai distrus de mult, împreună, fortărețele,

deși bănuiesc că încă ne privim de la distanță, din ce în ce mai excitați

de noul tabel al lui Mendeleev, pe care stau afișate

toate elementele rătăcirilor și absențelor noastre

cu care nu mai avem vreme

să facem experiențe

de laborator

unul în trupul celuilalt...

Când "a călători" înseamnă a descoperi că toată lumea greșește cu privire la alte țări

Aldous Huxley, unul dintre cei mai prestigioși eseiști anglo-saxoni pe care continentul nord-american i-a adoptat cu brațele deschise, spunea, în însemnările sale, că a călători înseamnă a descoperi că toată lumea greșește cu privire la alte țări.  De la orele de geografie, din romanele adolescenței, din memorialele de călătorie, din cântece, din filme, au ajuns la mine mai întâi denumirile: California, Casablanca, Santa Fe, San Francisco, Amsterdam, Philadelphia, Samarskand, Asunción, Sevilia, Padova, Cracovia, Essex, Verona, Napoli, Valencia. Fiecăreia îi corepundea dacă nu o imagine, cel puțin un sentiment, dacă nu un sentiment, cel puțin o presimțire. Un atașament. Cel mai adesea, însă, pe pilonii firavi ai câtorva litere se înălța, în mintea mea, o întreagă construcție cu străzi și biserici, țărmuri de mare, piețe publice, parcuri, fântâni. Eram în stare să hoinăresc săptămâni întregi, în vise care se continuau nuanțându-se de la o noapte la alta, pe câte o aceeași stradă imaginată, mereu mai concret, cu casele din ce în ce mai familiare și mai amănunțit desenate, cotind mereu după același colț cu tencuiala căzută puțin și cu un Atlas de ipsos ros de vânturi, purtând chinuit pe umeri un glob pământesc pe jumătate măcinat.

 

Din câte o ilustrație de manual, din câte o ilustrată veche pe care o păstrau bunicii în vreun sertar vechi, din câte o fotografie cenușie de ziar eram în stare să imaginez – asemenea lui Cuvier, reconstituind un mamut dintr-o vertebră – un întreg oraș, un ținut, o țară. Iar sămânța reală de la care pornisem se estompa transfigurându-se și orașul pe care mi-l închipuiam îmi aparținea în întregime, nedependent de realitate, înlocuind-o cu naturalețe, până la a uita că există. Asta se întâmpla demult, pe vremea când urmăream cu degetul pe hartă speranțele lui Columb și dramele lui Magellan, cruzimile lui Cortez și fanteziile lui Marco Polo, descoperirile eroilor lui Karl May, excentricitățile lui Paganel din Copiii căpitanului Grant, coordonatele poziționării exacte a trufașilor pirați din paginile lui Stevenson și propriile mele iluzii. Trecând, timpul n-a făcut decât să adâncească de fapt liniile acelor gravuri unduitoare, să le stabilizeze. Și, cu cât le vizitam mai rar, cu atât le descopeream mai neschimbate, mai patinate de inexistența lor atât de sigură de sine.

 

Zaragoza, Geneva, Marsilia, Florența, Nisa, Praga, Viena, Londra, Veneția, Paris. Orașe de silabe, străzi de vocale, cartiere de litere. Sunetul pronunției lor atrăgea după sine imaginea, cuvântul crea o realitate himerică, dar supusă lui. Știu că, atunci când le voi vedea cu ochii mei pe toate, un mit al adolescenței se va destrăma. Știu că, în acel moment, voi realiza poate că, marea aventură nu a fost călătoria în sine, nici descoperirea succesivă a lumilor, ci înfruntarea spectaculoasă între imaginile sedimentate ale numelor și imaginile reale, parvenite, grăbite să se impună. Poate că Chicago, “orașul abatoarelor”, pe care l-am găsit în cărți având ziduri de un roșu închegat, din cărămizi lunguiețe, neacoperite de mortar, și case cu ferestre mici și aer greu mirositor venit din străzile ce înconjoară o piață de vite, e doar o imagine deformată a unui oraș sedimentat de copilăria mea, poate că (cine știe?) voi fi revoltat și mirat atunci când voi păși pe străzile lui pentru prima oară, găsind o metropolă care respiră armonios pe țărmul aproape marin al marelui lac. Și poate că va fi mult mai frumos decât mi l-am imaginat eu, dar asta nu-l va opri să fie, totodată, o mare deziluzie personală.

 

Cu siguranță că acest joc copilăresc de pârghii nu făcea decât să complice totul, adăugând încă un plan – oniric – planurilor mereu comparative din mintea mea, încăpățânării mele de a privi realitățile – oricât de fantastice, de exotice, de îndepărtate ar fi fost. Din oraș în oraș, din ținut în ținut, din țară în țară, din continent în continent, căutând un tot mai improbabil Eldorado, am văzut, copil fiind, cu mintea, am însemnat, am socotit și la fiecare colț am așteptat să-mi apară, prins într-un zid cu tencuiala căzută, sărmanul meu Atlas ros de vânturi, purtând pe umeri un glob pământesc pe jumătate măcinat.

 

De finibus bonorum et malorum

Ai nevoie de foarte mult timp pentru a fi tânăr, spunea, atât de galant și melodios, fermecătorul Pablo Neruda. Recunosc, m-a mișcat cumva observația asta. Oare câți ani am avut când am început să vreau să fiu tânăr? Douăzeci? Douăzeci și șapte? Nu, n-am greșit formularea întrebării, oricât ar părea de insolită. A existat în mod evident un moment din care dorința de a părea mai matur a început să se estompeze, să dispară, lăsând locul, treptat, celeilalte dorințe, de sens contrar. Dar când se plasează în amintirea vârstelor mele obiective acest moment? Încă țin foarte bine minte lungul, nesfârșitul timp în care așteptam cu nerăbdare, cu exasperare, să cresc, să pun de acord înfățișarea cu etatea mea reală, cu vârsta sufletului și a minții: să aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate intelectuală și arierarea oaselor, care se lungeau după bunul lor plac, fără a se hotărî asupra dimensiunilor definitive, sau rămânerea în urmă a mușchilor, neînstare încă să rotunjească forme.

 

Țin foarte bine lungul timp în care, puștan fiind, când eram întrebat câți ani am, adăugam fără nici o ezitare unități mincinoase de vreme, menite să-mi definească un statut nu numai de independență, ci și de respect. Dar nu-mi mai amintesc precis clipa când această nerăbdare a luat sfârșit, ca o fugă ajunsă la potou și mulțumită de timpul realizat. A urmat - și asta știu cu siguranță – un răstimp de indiferență față de propria-mi vârstă, semn că nu mai aveam nici un fel de probleme cu numărul anilor, devenit deodată fără importanță, ceva perfect asemănător indiferenței față de propriul trup atunci când e perfect sănătos și nu ridică nici un fel de pretenții. A fost perioada lungă a acelor ani în care eram mereu cel mai tânăr dintre cei asemenea mie, în care ordinea cronologică și aspectul mă așezau mereu pe primul loc. Iar acest straniu fenomen, concretizat într-un fel de mirare omagială care mă înconjura continuu, abia dacă îl receptam, considerându-l firesc, obișnuit, aproape obligatoriu și poate etern.

 

Răspunsul întrebării pe care am ridicat-o la deschiderea acestui text cred că aici trebuie să îl plasez, la sfârșitul acelei perioade care nu dăduse pe parcurs nici un semn că ar avea un sfârșit. Pur și simplu am descoperit la un moment dat (să fi avut douăzeci și patru de ani, sau poate douăzeci și șapte?) că nimeni nu se mai miră de raportul dintre vârsta și paginile mele, că tinerețea mea reală, obositoare chiar, nu mai surprinde pe nimeni. Atunci a fost momentul, aceea a fost clipa din care am început să reconsider tinerețea, să o văd nu ca pe un drept lipsit de importanță, care mi se cuvine, ci ca pe un dar de care trebuie să fiu mândru și pe care trebuie să-l merit. De atunci, din mijlocul acelui declick mental, am început să vreau mereu să fiu mai tânăr și, într-un anumit sens, de atunci am și început să fiu; de atunci, din clipa în care am devenit conștient, de tinerețe, din clipa în care i-am înțeles importanța. Și nu cred că exagerez făcând această oarecum extravagantă afirmație. Pentru că sunt convins de multă vreme că lucrurile nu există decât în măsura în care le credem și nu ne îndoim de ele: de unde cred că rezultă că unei tinereți fără bătrânețe nu i-ar lipsi, ca să fie posibilă, decât propriul fanatism.

Când analiza este un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era suportabil în ansamblu

Am admirat dintotdeauna la simboliștii francezi finețea lor de a spune lucrurilor pe nume, și de a depăși amărăciunea istoriei printr-un umor estetic poate cel puțin la fel de eficient precum bisturiul celui mai experimentat chirurg. Paul Valéry anticipa acum un secol că analiza este uneori un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era de fapt suportabil în ansamblu. Așa îmi explic de ce, condus de filamentul logicii lui Valéry, retrăiesc finalul unui roman de Wells în care, după distrugerea fulgerătoare a pământenilor de către marțienii posesori ai unei invincibile tehnici de luptă, în liniștea profundă de după victorie invadatorii mor unul câte unul uciși de microbi, și mor nu pentru că n-ar fi știut cum să se apere, ci pentru că nu știau împotriva cui. O moarte prin subestimare.

 

Am luat dintotdeauna povestea asta ca pe o fabulă. Pentru că m-au pus mereu pe gânduri lucrurile mici. Omenirea, de altfel, s-a temut dintotdeauna de lucrurile mici. Teama de infim fiind chiar o dimensiune aparte a progresului, pentru că a putut să apară numai după ce a apărut bănuiala că infimul chiar există. Omul preistoric se simțea asigurat în caverne, în timp ce noi, astăzi, dezinfectăm înspăimântați clanțele ușilor. Dar câte noțiuni nu a modificat progresul! Eroii mitologiei universale luptau cu lei, hidre, meduze și minotauri, eroii moderni luptă împotriva bacteriilor, a șobanilor și a insectelor, și nu întotdeauna înving.

 

De ceva vreme, nu mai trăim totuși printre animale și arbori ci, printre amenințătoarele molecule, bacterii și celule. Purtăm cu toții ochelari, ne folosim de obositoarele lentile de microscop, dar ce altceva am putea face? Nu ne este dat nici nouă, nici omenirii, să redevenim copii, și nici nu știu dacă toți își doresc asta cu adevărat. Koch, descoperitorul unui bacil, este un personaj mai reprezentativ lumii noastre decât Columb, descoperitorul unui continent, și ne vom înclina mult mai adânc celui care ne va descrie virusul cancerului, decât celui care ne va descrie suprafața unei alte planete.

 

Mai ales că, antenele intuiției populare, nu o dată surprinzătoare, au atins de mult acești pereți interiori. În școala primară, citisem o baladă în care muștele izvorâte din leșul unui balaur erau mai nocive decât balaurul viu. Iar vitejia eroului, celui care răpuse balaurul, nu fusese pe deplin eliberatoare. Mă gândesc că acest gen de istorisire a dat naștere până și proverbialei înțelepciuni de tipul: poporului nu-i e frică de Dumnezeu, ci de sfinți.

 

Ne e teamă de lucrurile mici, de detaliile pe care nu le stăpânim și ordonăm, și trebuie să fim conștienți de această teamă, și trebuie să ne-o cultivăm. Este una dintre armele noastre cele mai puternice. Este emblema progresului nostru. Însemnul evoluției noastre. Pentru că inteligența poate fi uriașă, dar prostia letală este întotdeauna mică. „Marea Prostie” nu este decât o metaforă: un cumul sau o sumă a prostiilor mici și miliarde. Nu de geniul răului mă tem, ci de micii proști; nu de vreun mare criminal sau de vreo minte diabolică, ci de insignifianții vicioși abstracți. Și nu mă jenez niciodată cu această teamă, și nici nu vreau să renunț la ea. În speță pentru că ceva îmi readuce constant aminte că fiarele erau ucise încă din paleolitic, în timp ce bacilii nu sunt înfrânți nici acum.