De finibus bonorum et malorum

Ai nevoie de foarte mult timp pentru a fi tânăr, spunea, atât de galant și melodios, fermecătorul Pablo Neruda. Recunosc, m-a mișcat cumva observația asta. Oare câți ani am avut când am început să vreau să fiu tânăr? Douăzeci? Douăzeci și șapte? Nu, n-am greșit formularea întrebării, oricât ar părea de insolită. A existat în mod evident un moment din care dorința de a părea mai matur a început să se estompeze, să dispară, lăsând locul, treptat, celeilalte dorințe, de sens contrar. Dar când se plasează în amintirea vârstelor mele obiective acest moment? Încă țin foarte bine minte lungul, nesfârșitul timp în care așteptam cu nerăbdare, cu exasperare, să cresc, să pun de acord înfățișarea cu etatea mea reală, cu vârsta sufletului și a minții: să aduc la un numitor comun al armoniei interioare evidenta precocitate intelectuală și arierarea oaselor, care se lungeau după bunul lor plac, fără a se hotărî asupra dimensiunilor definitive, sau rămânerea în urmă a mușchilor, neînstare încă să rotunjească forme.

 

Țin foarte bine lungul timp în care, puștan fiind, când eram întrebat câți ani am, adăugam fără nici o ezitare unități mincinoase de vreme, menite să-mi definească un statut nu numai de independență, ci și de respect. Dar nu-mi mai amintesc precis clipa când această nerăbdare a luat sfârșit, ca o fugă ajunsă la potou și mulțumită de timpul realizat. A urmat - și asta știu cu siguranță – un răstimp de indiferență față de propria-mi vârstă, semn că nu mai aveam nici un fel de probleme cu numărul anilor, devenit deodată fără importanță, ceva perfect asemănător indiferenței față de propriul trup atunci când e perfect sănătos și nu ridică nici un fel de pretenții. A fost perioada lungă a acelor ani în care eram mereu cel mai tânăr dintre cei asemenea mie, în care ordinea cronologică și aspectul mă așezau mereu pe primul loc. Iar acest straniu fenomen, concretizat într-un fel de mirare omagială care mă înconjura continuu, abia dacă îl receptam, considerându-l firesc, obișnuit, aproape obligatoriu și poate etern.

 

Răspunsul întrebării pe care am ridicat-o la deschiderea acestui text cred că aici trebuie să îl plasez, la sfârșitul acelei perioade care nu dăduse pe parcurs nici un semn că ar avea un sfârșit. Pur și simplu am descoperit la un moment dat (să fi avut douăzeci și patru de ani, sau poate douăzeci și șapte?) că nimeni nu se mai miră de raportul dintre vârsta și paginile mele, că tinerețea mea reală, obositoare chiar, nu mai surprinde pe nimeni. Atunci a fost momentul, aceea a fost clipa din care am început să reconsider tinerețea, să o văd nu ca pe un drept lipsit de importanță, care mi se cuvine, ci ca pe un dar de care trebuie să fiu mândru și pe care trebuie să-l merit. De atunci, din mijlocul acelui declick mental, am început să vreau mereu să fiu mai tânăr și, într-un anumit sens, de atunci am și început să fiu; de atunci, din clipa în care am devenit conștient, de tinerețe, din clipa în care i-am înțeles importanța. Și nu cred că exagerez făcând această oarecum extravagantă afirmație. Pentru că sunt convins de multă vreme că lucrurile nu există decât în măsura în care le credem și nu ne îndoim de ele: de unde cred că rezultă că unei tinereți fără bătrânețe nu i-ar lipsi, ca să fie posibilă, decât propriul fanatism.

Când analiza este un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era suportabil în ansamblu

Am admirat dintotdeauna la simboliștii francezi finețea lor de a spune lucrurilor pe nume, și de a depăși amărăciunea istoriei printr-un umor estetic poate cel puțin la fel de eficient precum bisturiul celui mai experimentat chirurg. Paul Valéry anticipa acum un secol că analiza este uneori un mijloc de a te dezgusta în detaliu de ceea ce era de fapt suportabil în ansamblu. Așa îmi explic de ce, condus de filamentul logicii lui Valéry, retrăiesc finalul unui roman de Wells în care, după distrugerea fulgerătoare a pământenilor de către marțienii posesori ai unei invincibile tehnici de luptă, în liniștea profundă de după victorie invadatorii mor unul câte unul uciși de microbi, și mor nu pentru că n-ar fi știut cum să se apere, ci pentru că nu știau împotriva cui. O moarte prin subestimare.

 

Am luat dintotdeauna povestea asta ca pe o fabulă. Pentru că m-au pus mereu pe gânduri lucrurile mici. Omenirea, de altfel, s-a temut dintotdeauna de lucrurile mici. Teama de infim fiind chiar o dimensiune aparte a progresului, pentru că a putut să apară numai după ce a apărut bănuiala că infimul chiar există. Omul preistoric se simțea asigurat în caverne, în timp ce noi, astăzi, dezinfectăm înspăimântați clanțele ușilor. Dar câte noțiuni nu a modificat progresul! Eroii mitologiei universale luptau cu lei, hidre, meduze și minotauri, eroii moderni luptă împotriva bacteriilor, a șobanilor și a insectelor, și nu întotdeauna înving.

 

De ceva vreme, nu mai trăim totuși printre animale și arbori ci, printre amenințătoarele molecule, bacterii și celule. Purtăm cu toții ochelari, ne folosim de obositoarele lentile de microscop, dar ce altceva am putea face? Nu ne este dat nici nouă, nici omenirii, să redevenim copii, și nici nu știu dacă toți își doresc asta cu adevărat. Koch, descoperitorul unui bacil, este un personaj mai reprezentativ lumii noastre decât Columb, descoperitorul unui continent, și ne vom înclina mult mai adânc celui care ne va descrie virusul cancerului, decât celui care ne va descrie suprafața unei alte planete.

 

Mai ales că, antenele intuiției populare, nu o dată surprinzătoare, au atins de mult acești pereți interiori. În școala primară, citisem o baladă în care muștele izvorâte din leșul unui balaur erau mai nocive decât balaurul viu. Iar vitejia eroului, celui care răpuse balaurul, nu fusese pe deplin eliberatoare. Mă gândesc că acest gen de istorisire a dat naștere până și proverbialei înțelepciuni de tipul: poporului nu-i e frică de Dumnezeu, ci de sfinți.

 

Ne e teamă de lucrurile mici, de detaliile pe care nu le stăpânim și ordonăm, și trebuie să fim conștienți de această teamă, și trebuie să ne-o cultivăm. Este una dintre armele noastre cele mai puternice. Este emblema progresului nostru. Însemnul evoluției noastre. Pentru că inteligența poate fi uriașă, dar prostia letală este întotdeauna mică. „Marea Prostie” nu este decât o metaforă: un cumul sau o sumă a prostiilor mici și miliarde. Nu de geniul răului mă tem, ci de micii proști; nu de vreun mare criminal sau de vreo minte diabolică, ci de insignifianții vicioși abstracți. Și nu mă jenez niciodată cu această teamă, și nici nu vreau să renunț la ea. În speță pentru că ceva îmi readuce constant aminte că fiarele erau ucise încă din paleolitic, în timp ce bacilii nu sunt înfrânți nici acum.

 

Despre negație (Sau când logica infirmă gurile celor care afirmă despre ea că e sterilă)

Dragii mei, e impetuos necesar să știți că logica infirmă gurile celor care afirmă despre ea că e sterilă. De pildă, eu sunt provocat să disec, prin mijlocirea cuvintelor mele umile, pricăjite și anemice (despre care ați putea spune oricând că seamănă cu niște veritabile celenterate), negația. Cu o singură și insurmontabilă condiție: să neg fără a nega absolut nimic în acest text. Prin urmare, am hotârât, în impulsul de moment, să vă povestesc câteva întâmplări despre mine, cu sabia negației deaupra capului (ca palid substitut al sabiei lui Damocles, desigur), niște secvențe memorabile din vremea aceea când Robert, adică subsemnatul, fusese angajat ca bărbier al satului. Și, ca proaspăt angajat bărbier al satului (mai tânăr și mai voluptos decât însuși Figaro), Robert încheie un contract cu primăria din localitate conform căruia el trebuie să-i servească numai pe aceia incapabili să se bărbierească singuri. Robert semnează acest contract cu o vizibilă bucurie, dar, o dată ajuns acasă, începe să fie cuprins de panică, punându-și, în mod natural, problema: dacă prin contractul recent semnat Robert e obligat să-i servească numai pe aceia incapabili să se bărbierească singuri, atunci cine îl va bărbieri pe Robert? Pus într-o asemenea stranie încurcătură, Robert găsește numai două răspunsuri posibile. Primul răspuns sună așa: dacă Robert se bărbierește singur, atunci conform convenției, el se află în imposibilitatea de a-l bărbieri pe Robert. Iar asta este, desigur, o contradicție. A doua posibilitate, în schimb, revendică inversul acestei situații, fiindcă, dacă Robert se află în imposibilitatea de a se bărbieri singur, atunci conform înțelegerii, e nevoit să-l bărbierească pe Robert. Din nou, o contradicție.

 

Prins în mrejele unei situații imposibile, Robert se întoarce la sediul primăriei unde, logic, își înaintează demisia, solicitând, în schimb, să fie măcar angajat ca poștaș al satului. Zis și făcut. Numai că, înainte de a-și lua în primire cele dintâi sarcini de poștaș, Robert semnează un contract de muncă în care se stipulează o clauză care-i revendică dreptul să ducă corespondența numai sătenilor incapabili de a se deplasa la sediul poștei pentru a-și ridica corespondența. Curând, Robert se trezește într-o capcană la fel de periculoasă: poate poștașul să-și ridice singur scrisorile? Lipsit de un răspuns echivoc, Robert ajunge să demisioneze și din funcția de poștaș, solicitând în schimb un umil post ca nagajat al bibliotecii locale. Odată ajuns bibliotecarul satului, Robert răsuflă realmente ușurat. Însă, în a doua săptămână de muncă, lui Robert i se aduce la cunoștință printr-o înștiințare că Biblioteca Națională solicită tuturor bibliotecilor din țară să întocmească două cataloage specifice: unul cu cataloagele care se conțin ca titlu și altul cu cele cărora le lipsește titlu. Iar Robert realizează curând că problema se pune de fapt astfel: în care dintre acestea două poate fi inserat titlurile celor două cataloage ale cataloagelor?

 

Simțindu-se realmente vânat de ghinion, Robert ajunge să demisioneze chiar și din funcția de bibliotecar al satului, realizând că soarta îi este fatalmente potrivnică, că aceasta se folosește constant de pârghiile negației (camuflate în toate job-urile din lume) pentru a-i pune bețe în roate, așa că Robert, eroul nostru osândit de ironia sorții, decide în cele din urmă ca, pentru a scăpa definitiv de paradoxurile pe care ți le așterne în cale negația atunci când ești bărbier, poștaș sau bibliotecar, trebuie să îmbrățișeze calea scrisului, drumul scriitorilor, poteca reflexivă a autorilor de rânduri, adică a celor care, singuri sau înregimentați într-o autentică legiune a condeielor jucăușe (condusă de centurioni vestiți ai peniței, precum Camelia sau Tibi), decid să scrie și să întoarcă pe toate fețele negația, așa cum ni se înfățișează ea în cele mai încâlcite și indescifrabile situații, mânați de dictonul frățesc al celor care știu că mintea poruncește trupului și trupul ascultă, deși mintea își poruncește sieși și întâmpină rezistență.

discurs al primului laureat venit din câmpul sentimental

deja știu! după lungi ecuații, și după lungi tribulații,

inima mea și-a găsit stăpână. eu pur și simplu știu!!

te plac atât de mult, că știu: voi lua nobelul pentru

dragoste, voi fi primul laureat al academiei suedeze

pentru contribuții remarcabile în câmpul sentimental

iar discursul de mulțumire îl voi dedica ochilor tăi, și

nopților noastre viitoare de dragoste, în care atât de

mult o să te iubesc că-ți voi dărui premiul ție, drept

mulțumire că exiști, că datorită ție dragostea mea e

vie încă, ca o țară proaspăt salvată dintr-un război.

 

premiul ți-l voi dărui timid ție, drept mulțumire că ești,

voi așeza lângă gleznele tale medalia, florile și diploma,

și un milion cinci sute de mii de dolari, toți banii care -

fac mult mai puțin decât un sărut, mai puțin chiar decât

lumina din privirile tale și mai puțin decât zâmbetul tău

orbitor, ce-mi așează zilnic lumea întreagă la degetul mic.

premiul ți-l voi dărui ție, pentru tine, pentru confortul tău,

căci dragostea e dragoste până la bani, iar dincolo de bani

sunt anii, iar alteori mai e și toată neputința aceea a vârstelor,

știi tu – cea invers proporțională cu dragostea, până la urmă

cât de mult crezi că ar valora un cent

dacă ar fi prețul unui sentiment?

Incroyable, mais vrai

Singurul neajuns al nostru, al oamenilor, care nu a fost niciodată interzis prin lege, de-a lungul istoriei, a fost, desigur, prostia. M-am gândit astăzi, de pildă, la câte elemente uzuale ale vieții a ordonat și solidificat prostia înaintea noastră, secole de-a rândul, și la câteva lucruri pe care noi astăzi le luăm ca atare, ca firești, deși ele s-au născut din cele mai ilogice și hilare motive. Iată o poveste care astăzi ar putea figura cu cinste la rubricile de curiozități, sub sloganul breaking news!, al unui canal media de consum: Appius Claudius, senator al republicii romane, detesta din toată inima litera Z. Om de acțiune, el nu înțelege să-și înăbușe sentimentele (după principiul: când ai un ciocan în mână toate lucrurile ți se par cuie), drept pentru care propune încărcat de zel senatului roman excluderea definitivă mai sus-numitei litere din alfabetul latin, sub pretextul că rostirea ei obligă fața omenească, în timpul pronunției, la o grimasă inestetică, asemănătoare morții. În urma dezbaterilor, senatul roman, ca orice instituție democratică contemporană, adoptă o soluție de compromis: fără a da întru totul câștig reclamantului, acestuia i se acceptă totuși, se pare, argumentația, din moment ce se hotărăște mutarea definitivă a literei Z – care ocupa până atunci, ca și la greci, poziția 6 – la sfârșitul alfabetului. Riguros istorică, aceasă istorioară trăsnită m-a făcut să râd destul de strâmb, să-mi reamintesc că prostia nu e o achiziție a zilei de azi, ci doar o moștenire dusă cu glorie secole de-a rândul, dar, mai ales, m-a determinat să prind o simpatie fără margini și bruscă pentru litera împotriva căreia s-au luat intransigente măsuri administrative.