Astăzi, ochii mei zâmbesc mai mult ca niciodată, ca într-un spot
publicitar. Astăzi, tu îți aniversezi ziua de naștere. Cine ar îndrăzni să nu
sărbătorească o asemenea zi, în care ochii tăi căprui, de pui de căprioară, sau
pistruii tăi neastâmpărați, au văzut prima dată lumina zilei? Astăzi, e ziua
ta, Cătălina, iar cumva, inima mea știe deja asta încă de la prima oră a
dimineții, căci bate mai repede, mai alert, ca un fluturat de aripi de cocor
lăsat peste zarea orașului cenușiu. Azi e ziua ta, și probabil că au înflorit
deja lalele în mâinile negre de țigancă și a trecut deja un galop de faun prin
sângele amorțit al citadinilor care mă privesc zâmbind și bănuind că ceva
special se întâmplă.
Ca într-un film, ca într-o carte, povestea noastră se leagă de mult timp.
Au fost nopți lungi, nedormite, între noi doi, tăceri terapeutice, bucurii
mărunte, bucurii însemnate, zgomote, ba chiar toate păsările frumoase și captive
le-am eliberat împreună din colivie, iar pentru asta îți mulțumesc. Tu mi-ai
așezat, de fiecare dată, ceva mai mult și mai benefic decât un zâmbet în
suflet. Tu mi-ai arătat, în felul tău, că se poate presimți primăvara tot așa
cum presimți și începutul unei iubiri: printr-o stare de mirare lirică. Tu
mi-ai spus, odată, că ai vrea să-mi faci ceea ce-i face primăvara cireșului. Eu
îți spun acum, de ziua ta, că de câte ori aud melopeea numelui tău, zâmbesc
instantaneu, știind cât de mult înseamnă numele ăsta deja pentru mine, știind
câtă importanță are o legătură dintre doi oameni edificată prin cuvinte,
sentimente, tăceri afective și doruri de toate felurile.
Azi n-am ieșit să mă plimb, gândindu-mă câteva clipe că drumurile mele nu
pot fi decât în tovărășia ta. Voi rămâne așadar acasă, în tribul indienilor mei,
măcar câteva ore, gândindu-mă că astăzi, când e ziua cea mai importantă din an
pentru tine, lumina soarelui are și deasupra ta toate nuanțele chihlimbarului,
toate nuanțele bucuriei, și că se prelinge pe fiecare fereastră exact așa cum
soarele își joacă razele în părul din fotografiile tale.
Mi-e dor de tine, să știi. De părul tău bogat și învălurat, pe care
degetele ar vrea să-l frământe. De ochii tăi bruni și neastâmpărați, ce-mi aduc
aminte de privirea “Infantelor” lui Velasquez. De buzele tale pline și calde, pe care mi le-am
imaginat înmuiate în plenitudinea superbă a sărutului. De trupul tău de femeie
tânără și mândră, în care resimt tresăriri de pur-sânge arab.
Ne-am născut amândoi primăvara, așa că intuiesc că știi și tu, la fel ca
mine, că suntem în ceasul cel mai splendid al tinereții, când dragostea îți
bate cuminte de mai multe ori la ușă și când, ieșind afară, îți simți viitorul puternic,
ca un șoim pe umăr. Ne-am născut amândoi primăvara, așa că bănuiesc că ai
deprins și tu, la fel ca mine, limbajul și gesticulația îndrăgostitului, ori cuvintele
căzute din cireș și sentimentele care nu se îneacă niciodată. Ne-am născut
amândoi primăvara, iar ăsta e un semn, o dovadă, o artă. O artă de a știi iubi
cu intensitatea primitivilor, care n-au cunoscut încă frâul, sațul sau
blazarea.
Prin urmare, în ceasul halucinant al simțurilor dezmorțite de primăvară,
primește astăzi, la picioarele tale, Cătălina, toată închinarea tinereții mele
tumultoase și un simplu și drăgăstos și sentimental și afectiv și stângaci
Uneori, mă gândesc la propria scriitură ca la o modalitate de a face
dragoste în văzul tuturor. Trăiesc secunde vii, în care conștientizez că tot
ceea ce văd, cu ochii pe deplin închiși, nu reprezintă nicidecum un moft, ci mai
degrabă o cale prin care lumea mi se arată, prin care sângerează, prin care se
limpezește, sau se vindecă, de la o zi la alta, și de la un an la altul. Scrisul
devine atunci pentru mine un nemaivăzut album de fotografii. Sau, cum a spus-o
atât de frumos Federico Fellini: eu nu vreau să demonstrez nimic, vreau să
arăt. La o primă vedere, s-ar putea spune că relația dintre lume și scris
este o simplă prismă răsturnată cu trei fețe: există condeieri care
contemplează lumea așa cum e ea, alții care se iluzionează că o văd așa cum
și-o doresc și alții care încearcă să o schimbe. Dar totul se complică dacă îmi
amintesc că mai există și poeții, cei care, după ce o văd, vor să pună o alta
în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri, pentru că nu întotdeauna
lumea propusă de poeți e mai ușor de suportat decât cea adevărată, reală. Prin
poeți înțeleg, desigur, nu pe autorii de versuri, ci pe autorii de viziuni, pe
cei în care razele realității pătrund refractate straniu de substanța
sufletească străbătută, substanță ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea
răsturna și adânci înțelesurile.
Asta mă face să cred că, oricărei categorii i-ar aparține, între scriitor
și lumea căreia el îi este ecou se interpune – ca un scut capabil nu numai să-l
apere, ci și să-l ajute să învingă – propria scriitură. Secole de-a rândul,
poetul, vizionarul, a fost de fapt asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel
care, pentru a învinge Meduza, și-a șlefuit scutul, improvizând o oglindă în
care, văzându-și chipul, Gorgona să fie ucisă de revelația propriei urâțenii.
Secole întregi, ambiția realistă a celui care scrie a fost în definitiv aceea
de a reflecta cu acuratețe și la perfecție lumea, până într-acolo încât aceasta
să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. S-a
crezut, mult timp, că victoria artei se va datora astfel nu numai efortului
estetic de „a oglindi”, ci și filosoficei ambiții de a schimba raportul de forțe
dintre ceea ce este și ceea ce se înțelege.
Odată cu scepticismul modernilor s-a pierdut, însă, această atrăgătoare
iluzie, ca și speranța că realitatea mai păstrează încă ingenuitatea necesară
pentru ca – văzându-se așa cum e – să fie cuprinsă de oroare. Astăzi, când
singurătatea, neîncrederea și războaiele de toate felurile au dovedit că știu
să sluțească și să ucidă mai eficient decât bietul cap al Gorgonei, poetul s-a
văzut și el oarecum nevoit să-și schimbe armele. Sfidării și nepăsării,
urâtului și indiferenței, el le-a răspuns prin coșmare de fabricație proprie,
artizanală. Renunțând să mai reproducă neaparat lumea, el a ales calea
inovativă de a-i arăta nu propria ei față, ci cutremurătoarele viziuni pe care
aceasta le poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată
în scut, deci, ci însuși capul Gorgonei, tăiat și transformat într-o forță
capabilă să apere și să învingă. Scriitura poetului a înțeles că fiecare suflet
își generează, după bunul plac, propria biografie, sau, cum spunea din nou Fellini, tot ce înseamnă artă este autobiografie; iar perla este autobiografia
scoicii. Și a mai înțeles, în definitiv, că poezia devine astăzi scutul
fragil al pleoapelor, în umbra lăsată a cărora universului real i se dă șansa
naivă, și mereu încrezătoare, de a renaște.
