Câteva confesiuni postum

Tu-mi spui că de fiecare dată când treci pe lângă stația aceea minunată te gândești la mine și eu nu pot decât să te cred, nu pot decât să te cred pentru că și eu (ca să vezi!) - tot la dimineața aceea de duminică mă mai gândesc uneori, dar mai ales la mirosul tău de sirenă trezită domol în brațele mele, la trupul tău vioi, săltăreț și blând, la gustul tău, de zmeură rece, ce îți astâmpără din poftă, într-o zi perfectă, cum a fost și ziua aceea, când totul a fost perfect, mai perfect decât într-o zi de Valentine’s Day, asta deși nu ți-am luat flori, deși nu ți-am spus mare lucru, deși nu ți-am spus cât de mult te plac, deși nu te-am scos în oraș (ci tu m-ai scos pe mine), și nici vreo cină romantică nu ți-am pregătit, știi tu, atunci când mă sărutai și nu mai vroiai să urci în autobuz, lăsându-mă în urmă, lăsându-mă să mă plimb de unul singur, imaginându-mi că și tu, asemenea mie, îți faci duminica curățenie în suflet (Dumnezeu știe de ce!), și-mi amintesc apoi că dorindu-te pe tine m-am uitat cu jind după toate femeile, și le-am făcut ochi dulci puștoaicelor și complimente doamnelor, și parcă de undeva de sus Sfântul Valentin se uita la mine și nu înțelegea mai nimic, ba chiar eu însumi mă uitam la Sfântul Valentin și nu înțelegeam nimic (of Doamne!), și într-o astfel de zi am văzut și femei singure singure, și bărbați singuri, gândindu-mă că poate se supără pe mine Sfântul Valentin dar că într-o asemenea zi n-ar fi trebuit să fie permisă singurătatea, la fel cum după o Valentine’s Day nu e permis să urmeze o o Valentine’s Night – plină de vise și singurătate, și m-am gândit atunci, pe loc, numai și numai la tine și la prietenul cel mai bun, care mare dreptate avea când spunea că îndrăgostiților le e imposibil să le ajungă o zi de dragoste fiindcă lui, spre exemplu, nu-i ajunge o viață să iubească.

 

 

Când a nu fi nu intră niciodată în calcul

În primul rând, Mister Shakespeare, domnule Will, dragă William, dacă vrei, te rog să mă scuzi că n-am fost când erai și mai ales că sunt când nu ești, dar iată-ne acum față în față și (de ce nu?) gata amândoi să-i găsim un răspuns lui a fi (pentru mine a nu fi nu intră niciodată în calcul), gata să-i înțelegem nuanțele, pentru că vezi tu, Mister, tu susții sus și tare că există doar ceea ce se vede, în timp ce eu cred că există și ce nu se vede, iar cei care sunt întotdeauna vor fi, știi tu, cel puțin câtă vreme ei vin și devin din cel care este, dar să trecem peste și să spunem că lumea nu-i decât o poveste, o dramă, o comedie, dacă vrei, un sonet, iar Dumnezeu cel mai iscusit poet, unul care scrie și scrie până când totul devine de vis, până când totul devine după cum ai văzut tu în sonetele tale, dar nu vreau să te plictisesc cu asemenea lucruri tocmai acum și nici nu vreau să te contrazic, vreau numai să-ți zic că am senzația că Romeo și Julieta au părăsit scena și sceneta – că sunt pe facebook acum și-și dau like postum deși acel love story li se pare oarecum desuet, așa că mi-am făcut curaj să-ți scriu și să te pun la curent cu toate astea, ca să vezi și tu, Mister, cine mai crede azi în poet și cine mai crede azi în iubire.

 

 

Un olé pe care să-mi șoptești că nu l-ai mai auzit niciodată

Deși am fost plecat atâta timp, tu ai rămas anotimpul meu preferat, așa că hasta la vista baby îți voi spune întotdeauna numai ție, de oriunde aș fi, din havana, din cuba, din copacabana, de pe plajele siciliene, ori de pe malurile someșului sau chiar din berlin, unde te-am văzut ultima oară dansând, unde m-ai frământat emoțional prima și ultima dată, unde ți-am silabisit (ca un elev îndrăgostit de profesoara lui) prima oară numele – sinonim cu istoria, și descins, mi se pare, după atâtea generații, din dinastia iulio-claudiană, știi tu, ale cărei femei frumoase fixau bărbații cu privirea exact cum m-ai fixat tu pe mine, da, când te-am fixat și eu din priviri și de-atunci doar la tine mi-e gândul, și sunt fericit, mai fericit ca niciodată, și-mi vine să strig olé, ca un toreador ieșit învingător din cea mai aprigă coridă, și numai gândindu-mă la noi îmi vine să strig olé din cluj, din maramureș, să se audă până în cancun, până în beijing, shanghai și honolulu, să înțeleagă toți că m-am îndrăgostit de o puștoaică rebelă, tiranică și frumoasă, frumoasă și cu încăpățânarea lui mao, impunătoare și cu dârzenia lui cezar, tandră și cu scânteia lui alexandru cel mare, care dacă s-ar fi născut în altă perioadă ar fi dominat prin frumusețe toate femeile epocii, care ar fi putut fi și cu mussolini și cu napoleon și cu che, care ar fi avut întotdeauna împărați la picioare, castele, palate, birouri ovale, care armate întregi ar fi pus în mișcare, pentru care bărbații ar fi ajuns mai devreme pe lună, strigând și ei de-acolo olé, așa cum strig și eu de când te-am întâlnit, de când mi-e gândul numai la tine și doar pe tine te văd cu ștefan cel mare, cu turcii la poartă, cu mihai viteazu cu habsburgii în spate, mirându-mă de ce oare se încred toți în tine, de ce ai un stil de madonă perversă, de madonă suavă în toate, de ce umbli dintr-un gând în altul cu atâta ușurință, de ce parcă și prin moarte treci numai în limuzine de epocă, fluturând o eșarfă de aur, pe un fundal de olé, știind că numai ție îți voi spune întotdeauna hasta la vista baby până ce hasta manana rămâne din cluj, din baia mare, din cuba, din roma, din berlin și copacabana, din toate cele pe care le uit și le las în spate numai ca să mă recompun în fiecare dimineață pentru tine într-un olé pe care să-mi șoptești că nu l-ai mai auzit niciodată.

 

 

Un anotimp cu zile în care dimineața mă înțep în deget cu fusul orar

Vara asta ți-a semănat: a fost indiscutabil tumultuoasă și capricioasă. Ca o răscruce construită numai și numai pentru mine. O resimt încă prin toți porii și acum, o expir și o port ca pe un anotimp cu zile în care dimineața mă înțep în deget cu fusul orar și adorm apoi din nou, gândindu-mă numai și numai la zâmbetul tău, ori încercând dinadins să uit zilele în care am fost un skipper pe un velier în ape fără maree. Am digerat sentimental o vară asediată de întrebări, în care l-am implorat pe regizorul din irisul meu stâng să strige cu entuziasm în fiecare dimineață: Motor! Toate acestea numai pentru ca tu, la auzul acestul semnal, să intri sub aceeași plapumă cu mine, cu toată bogăția ta ascunsă, cu sânii tăi ovali și fermecători ca două caravele ce-și ascund comorile, și apoi să regizezi, lângă mine, cu puterea zâmbetului, telepatic, undeva de la fereastră, asemenea unor păpuși de teatru, toate gospodinele de vis-a-vis, atârnându-și aromele la ferestre, îngăduindu-și și ele, asemenea nouă, un moment de visare – ori lungindu-și brațele la ferestre ca să absoarbă firimituri închipuite pe hainele trecătorilor cu chipuri vesele ca perciunii lui Elvis. Sunt singurul care te iubește. Dar sunt eu oare pentru tine singurul? Mi-ar plăcea să știu. Cert e că de când te-am întâlnit, sunt un alt bărbat. Absolut. De când te-am întâlnit, sunt bărbatul care trebuia să fiu, bărbatul care trebuia să fi fost, bărbatul care n-am știut că pot să fiu. Iar până ieri, îmi pare că trupul mi-era nici mai mult nici mai puțin decât o haină de fiecare zi, pe care prea bine o știam și ades o găseam cenușie. Și urâtă. Dar azi, ca urmare a ciocnirii noastre, îmi pare un splendid veșmânt, și prețios! Astăzi, eu însămi mă bucur ca un copil ce-a îmbrăcat prima oară un costum de duminică. Și, mai mult decât atât, ceea ce până ieri îmi părea un lucru mărunt, dăruit de tine, azi îmi pare o comoară sacră. Una rară. Și am senzația certă că toate mângâierile tale mi-au încins ca un inel de aur trupul, și toată carnea de pe el, încă din prima noastră noapte de dragoste. Astăzi, cumva, și totuși nu știu cum, sunt opera ta, și-atât de-adânc îți port în mine sigiliul, încât, dacă vântul te-ar purta undeva departe de mine, și s-ar întâmpla ca eu însumi, vreodată, să îmbrățișez o alta, o străină, atunci aș striga-o, sunt sigur, de fiecare dată, cu numele tău.

 

 

 

Ca un supraviețuitor al propriei identități

Tocmai când mă gândeam (împrumutând parcă ceva provizoriu din înțelepciunea unui guru atotștiutor) ce frumoasă ar fi viața fără acte – m-am trezit că îmi expiră buletinul. Fain, mi-am zis, și o vreme am trăit așa, cu identitatea expirată, în afara lumii, într-o lume de după lume, ca un supraviețuitor al propriei mele identități. Mă gândeam că, desigur, certificatul de naștere ți-l fac părinții – să ai și tu o dovadă că ai venit pe lume, ca și cum țipătul n-ar fi de ajuns, și mă gândeam că buletinul (bată-l vina!) ți-l faci singur din zece în zece ani și iar în zece, și că totul e ca și cum ai merge să mai iei o porție de viață, după care te duci s-o trăiești, așa cum știi, așa cum poți, desigur. Apoi am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea (sau te alege ea pe tine, sic!) ai nevoie, tot așa, de o dovadă de dragoste, de un certificat de căsătorie, de o bucată de hârtie care să facă în ochii celorlalți dovada unui nod afectiv ce nu poate fi nicicum dezlegat (sic!), dar de ce îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată – că dacă oricum nu-l mai vezi dincolo n-ai nevoie de acte, nu? Adică dacă dincolo tocmai moartea lipsește oare nu e ciudat că în viața asta se eliberează certificate de moarte?