A trăi întru cafea

Dacă beau cafea? Eu nu beau cafea. Nu știu, n-am știut niciodată și nici n-am vrut să mă rezum (nici în ruptul capului) doar la "a bea" un lichid atât de miraculos. Cafeaua se soarbe, gură cu gură, începând uneori de dimineață, de fapt cam întotdeauna, adică chiar atunci când cuvintele au nevoie de un mic brânci, de un bobârnac îndesat, ca să se alăture unul de altul în fraze ce parcă curg mai apoi de la sine. Eu nu beau cafea. Eu sorb cafeaua înnăbușit de aceeași plăcere pe care o parcurgi când te îneci într-o conversație cu cea mai atrăgătoare minte feminină de pe pământ. Apoi, mai târziu, vine a doua cafea, mai lentă, preparată la același aragaz, pe același ochi, mereu același, nu aș face niciodată o cafea pe alt ochi... o fi  o superstiție... La a treia cafea îmi revine tristețea, ziua dusă aiurea, iremediabil pierdută, cum îți pierzi, în fond, toată viața... și mai revine și lectura... spaima că timpul va trece, că vei îmbătrâni sau că vei muri fără să mai recitești cărțile-cult pentru tine... sau altele, noi, descoperite de cele mai multe ori întâmplător (uneori după indicații extrem de mici, de neluat în seamă, numai că eu întotdeauna le iau, e meteahna mea, mereu iau lectura foarte în serios... poate așa mi-e viața... ori multiplele vieți în care nu te ofensează nimic, nimeni... în care respiri doar prin foile altora, scrise de prietenii tăi adevărați încă din adolescență - pe atunci singurătatea putea căpăta forme mortale, dar te salvai, te salvai, te salvai...) Dacă beau cafea? Eventual a trăi întru CAFEA! Și vine și a patra cafea. De obicei renunț la ea. Dar dacă o beau mă simt ușor amețit, roua se clatină pe tijele subțiri ale florilor desfăcute vorace în crepusculul vremii, covorul moale scrâșnește sub greutatea tălpilor mele, ca un prundiș fin, de catifea, și cănile mă absorb, dulapurile mă sechestrează, iar gândurile dinspre femeia care-mi place mă îndeamnă la turniruri pe viață și pe moarte... A cincea cafea nu o beau, o miros, o las să se răcească în cana ei de-un kilogram, o gust din când în când, renunț... la un moment dat mă doare-n dreptul inimii, mă apasă. Mă duce cu gândul la femeile pe care le-am iubit. Cred că dacă aș fi fost femeie, aș fi folosit cafea pe post de parfum. La a cincea cafea, recitesc, apoi cuprind cu palma, dând pagină după pagină, contemplând suprafața rotundă a cănii, pe care într-un târziu o iau din nou de toartă și mă prefac doar că o iau spre gură. Dacă volumul mă captivează uit de cafea, până seara, târziu... și iau, desigur o infuzie de speranță, chiar două, ba și trei, înainte de-a mă culca cu gândul la femeia pe care o voi iubi în viitorul apropiat și căreia îi voi închina, desigur, toate cafelele mele prezente și viitoare...

Un apartament nou-nouț pentru tine

 

 

Sunt pregătit. Sunt finisat. Sunt pentru tine un apartament nou-nouț, complet renovat și cu un excelent confort sporit. Am un parter înalt, în care am așezat de-a lungul timpului povești proprii, cărți citite și întâmplări. Ori tot felul de experiențe care ne vor prinde bine. Dar și blânde înțelegeri. Mă aflu așadar într-o poziție excelentă, ultracentrală, întrucât am învățat să nu mă arunc nici în exces dar nici în izolare, deopotrivă. Sunt gata să te iubesc, am două balcoane perfecte pentru așa ceva, și îți ofer o zonă agreabilă, cu acces facil către orice mijloc de transport emoțional și o mică grădină pe care o poți folosi oricând ca refugiu și adăpost de gurile rele. Ferestrele mele au rama din lemn, și nu le-am închis, ca să îți pot deschide numai ție în fiecare seară o altă fereastră spre lume. Sunt renovat complet, am toate instalațiile înlocuite, ba chiar am și un parchet de ultimă modă pe care îți pot aluneca cu ușurință toate gândurile, bucuriile și zburdălniciile matinale. Funcționez cu centrală proprie. E o centrală pe bază de curent sentimental. Am fost gândit economic, ca să te feresc de tristeți, de coșmaruri și dezamăgiri. N-o să găsești în bucătăria ori baia mea nici gresie și nici faianță, ci doar un mozaic atent lucrat (făurit parcă de cei mai mari mauri ai Cordobei) care să îți tempereze exact la timpul potrivit toate incertitudinile, neliniștile și nehotărârile ce vor veni. Dispun de un aparat de aer condiționat ce funcționează numai pe bază de zâmbete, cu buton de declanșare pentru mic-dejun-uri memorabile, pentru săruturi pătimașe, pentru nopți răstălmăcite afectuos printre cele mai albe cearșafuri. Am fost renovat recent, fiindu-mi lăsate în spate pentru totdeauna eșecurile și rănile astfel încât tu să mă găsești într-o stare mai înțeleaptă și mai vie ca niciodată. Caloriferele mele sunt atipice, clădite din cele mai intime apropieri, din tăceri blânde, dar ele te vor încălzi neîncetat întotdeauna. Ușile mi-au fost făcute în așa fel încât să mi te aducă din nou, la sfârșitul fiecărei zile, în brațele mele. Sunt ne-contorizat, pentru că nu voi număra niciodată și nu mă voi sătura niciodată de săruturile tale, de momentele tale de sprijin, de înțelegere și de susținere necondiționată. Sunt echipat cu toate utilitățile de care vei avea nevoie, mai ales atunci când mulți își vor da jos inoportun măștile. Dacă vrei, te poți muta imediat în mine. Te aștept. Sunt gata, la cheie, numai pentru tine. Sunt conceput de fapt după o idee de design foarte foarte simplă, în care totul funcționează după principiul dragostei adevărate de cuplu. Nu sunt deloc scump, am chiar un preț derizoriu (mă poți avea la prețul unei iubiri de femeie care iubește cu toată ființa ei), și mă poți plăti chiar și în rate, dacă vrei, purtându-mă în fiecare duminică în plimbări însorite, pe bicicletă sau cu trenul, ținându-mă de mână și sărutându-mă periodic, ca și cum prin noi doi se derulează constant un film ori o vacanță estivală de neuitat. Sunt ferit, totuși, de privirile profane, și nu orice femeie mă poate cumpăra. Sunt un apartament finisat numai pentru tine. Sunt, dacă vrei, biserica dragostei tale. Și sunt gata. Complet utilat. Sunt locul care te dezbrăca în adevărata ta lumină și care te va face definitiv să uiți gândul tău de acum, și anume acela că noi cu toții căutăm fericirea fără a știi unde este, precum acei bețivi care își caută în noapte casa știind că au una pe undeva.

 

 

 

 

Atât de mult pentru atât de puțini

Nu sunt deloc nostalgic, dar mărturisesc că în ultimul timp mă întreb din ce în ce mai des ce s-a ales din cei sau cele care odată au însemnat ceva pentru mine (unii chiar totul la un moment dat - aș forța cu o donquijotescă bravură să spun) și din care acum n-a mai rămas decât un nume, ceva ca o rămășiță de glonț în jurul căreia s-a cicatrizat pielea. Oare au ajuns ce au visat? Oare sunt mulțumiți cu cei ce le sunt alături? Oare și-au păstrat aura, farmecul și aripile? Dar elanul? Oare își aduc aminte ca mine de toate cele frumoase câte ni s-au întâmplat, chiar dacă ele ni s-au întâmplat doar cât am tras aer în piept? Sunt sigur că dacă ne-am întâlni acum ne-am recunoaște fără să stăm pe gânduri, ca un fierar japonez care știe cu ochii închiși cât fier a forjat în sabia sa. Dacă ar ajuta cu ceva, m-aș ruga Sfântului Patrick să le înmulțească pâinea și berea, precum și punga și bucuria din suflet. Și totuși, nu îmi fac iluzii. Cei care sunt acum lângă mine au trebuit și ei să lase pe alții în urmă. Unii spun că ceea ce ne deosebește de animale e limbajul, inteligența, sufletul sau degetul opozabil, dar eu cred că ceea ce ne face oameni e faptul că nici o altă ființă n-ar putea suporta să însemne atât de mult pentru atât de puțini.

Ca un tigru fără noroc, dar fericit

Am vrut să-ți scriu scrisori. Scrisori lungi, drăgăstoase, scrisori cum mi-am dorit dintotdeauna să-i scriu unei femei care înțelege. Care pricepe părți din mine. Scrisori inundate de cele mai expresive cuvinte. N-am scris pentru că pentru o vreme am simțit că nu aveam ce să spun. Iată de ce n-am mai scris. M-am gândit că e mai bine așa. De ce să scrii când nu ai nimic de spus, de ce să scrii când cuvintele îți opun rezistență, de ce să scrii când ești singur, cumplit de singur, în fața cuvintelor care rezistă, care nu mai vor să spună nimic, în fața cuvintelor încremenite pe cerul gurii, înfipte în gâtlej ca tot atâtea baricade? N-am vrut să mă agăț de cuvinte goale, nici să abuzez de cuvinte care nu mai recunosc nimic din lumea reală, ori de cuvinte care nu mai au legătură între ele, între ele și mine, între mine și tine. Tot timpul mă gândeam că afecțiunea ta și frumusețea ta desăvârșită merită mai mult. Infinit mai mult. Mă gândeam că scrisorile destinate ție ar trebui să conțină cuvinte de o tandrețe irepetabilă, să fie cuvinte rubensiene, să fie cuvinte cu fundul mare, care dau din coadă, să fie cuvinte cu panaș care ies pe gură de cum deschide omul gura, să fie cuvinte cu miez mieros, dar și precis, precum acul de ceasornic. Când mă gândesc la felul tău de a fi, caut cuvintele mari, cuvintele rare, cuvintele pentru care mor soldații pe câmpul de bătălie și nu mă mulțumesc nici măcar cu atât. Tu meriți cuvinte care nu rămân niciodată orfane (cum e cuvântul aur), ba chiar sunt pe deplin convins că tu meriți să porți în palme ceva asemănător cuvântului dragoste, cuvânt căruia i se fură întotdeauna mireasa, deși eu ți-aș pune în loc de brățară pe mâini cuvântul mirare,  pentru că îmi imaginez cuvântul ăsta cum se uită printr-un ochean la noi amândoi, cum ne numără și ne aruncă în aer doar pentru a alege mai apoi unul din noi în loc de răspuns. Am vrut să-ți scriu scrisori inundate numai de cuvinte parte din mine, cel de dinăuntru. Numai că sunt zile când cuvintele se scârbesc de om, de creierul omului, de gura sa care mușcă în gol, de chiar cuvântul om care, orice s-ar spune, este pâlnia prin care se scurg în neant toate cuvintele. Supărându-se pe mine, cuvintele mi-au devenit o perioadă de nefolosit, precum hainele devenite prea largi, precum cuvântul bărbat, care devine inutil odată cu îngroparea dragostei femeii, odată cu indiferența sau tăcerea ei, deopotrivă. Am vrut să-ți scriu scrisori ca să-ți aduc aminte că frumuseții tale nu-i stă bine în compania cuvintelor goale, am vrut să-ți aduc aminte că numai ție, dintre toate, adaosul zilelor îți priește, că numai pe tine te văd ca având pielea incandescentă și scăldată de o blândețe ce ți se revarsă pe față ca o cascadă în care cuvintele devin din ce în ce mai rotunde, mai vii și mai verzi, că numai pe tine te văd cum prin orice atingere prefaci totul în sidef, în calm, în apus, chiar și-atunci când speli vasele în bucătărie, și sunt perfect convins că la atingerea degetelor tale farfuriile de tablă se transformă în argint, iar argintăria în veselă de aur la fel cum fiecare gând ce-l trimiți spre mine, așteptând să-ți scriu, mă face pe mine mai frumos îmbătrânind, ca pe un tigru fără noroc, dar fericit.

Ea tot din corpul meu se îmbată cu zahăr

Ea trăiește în... Ce vreau să spun e că o singură dată s-a strecurat ea în pat la mine, ca să doarmă așa, în pat la mine. Și i-a plăcut. Și de atunci ea trăiește în... trăiește în corpul meu. Și de când trăiește ea în corpul meu, o simt tot timpul. Când se trezește se trezește (desigur) numai în corpul meu, când se duce la duș ea se spală numai în corpul meu iar când își ia micul-dejun tot din corpul meu se îmbată cu zahăr. Ea trăiește toată ziua în mine, clipă de clipă, numai că nu știu cu ce se ocupă ea toată ziua, nu îmi divulgă nimic, mă lasă mereu sub semnul drăgăstos al întrebării iar tot ce știu e că numai în corpul meu îi place ei să se agite toată ziua (și mai ales noaptea, dar vă rog, nu spuneți nimănui asta!). Ba chiar și-atunci când face dragoste cu un alt bărbat tot în corpul meu se iubește cu un alt bărbat, ca și cum corpul meu ar fi patul ei, adică unicul pat în care-i place să fie.

Magazine de dulciuri închinate femeii au fost textele mele

Ce scriituri siropoase am putut scrie până astăzi! Mărturisesc că am scris mereu privind și admirând femeia din femeie de fiecare dată cu penița înmuiată adânc în caramel. Doamne, mi-e rușine de mine! Pentru că am abuzat frecvent de aromele dulci, pentru că am folosit deliberat dulcețuri adevărate preaslăvind șarmul și eleganța femeii și efectiv magazine de dulciuri închinate femeii au fost textele mele și munți de halva au fost frazele mele și zahăr pudră au fost semnele mele de punctuație și toate astea într-un topping glazurat de ciocolată fină și vărsat peste nenumărate substantive de genul feminin. Miere de albine cu bucăți de faguri în ea au fost gândurile mele pentru tandrețea femeii, ba chiar și mâna care a scris n-a fost nici mai mult nici mai puțin decât o dâră de gem și tot din pricina femeilor irezistibile prin simțurile mele au circulat cisterne pline cu compot iar din gura mea au țâșnit numai cornulețe cu nuci și clătite umplute cu șerbet. Nu e de mirare deci că tot universul din jurul meu s-a zaharisit, și nici că nu mai știu a-i vorbi femeii decât dulce, și nici că parcă nimeni nu mai mișcă și nici că în singurătate timpul devine un desert luat prea târziu, și nici că astăzi cuvintele mele dulci înnebunite de tristețe au tendința dementă de a se arunca urlând direct în gura cuvântului solniță.

Închipuire

Mi te închipui cochetă.

Mi te închipui ca pe o femeie

ce tocmai a terminat

de citit o carte

și se simte mai frumoasă

decât orice alt trup

de femeie

tendențios

dezbrăcat.

Mi te închipui cum trăiești, 

poate,

pentru o fărâmă

de frumusețe,

chiar dacă nu știi cum

sau de ce,

chiar dacă uneori nu vezi

rama

și nici tabloul

și nici nu cunoști încă

cheia gestului,
ori mâna de bărbat
care știe prinde
cu bestială eleganță
plasa aruncată în larg,
fără vreun surâs ori rânjet
impropriu,
ci doar după mecanica metodică
dictată de inimă
în cea mai cumplită
singurătate.
Mi te închipui
frumoasă și plină,
ca pe o patimă
ce roade senină
răbdarea,
ori
ca pe o scrisoare ce ajunge
la timp
pentru a salva
un suflet.
Mi te închipui
miraculoasă și blândă,
ca pe o suflare umedă
găsită în adâncul
deșertului
din ochi.
Mi te închipui
abis,
explozie și întuneric roșu,
mi te închipui logodnică
mereu cu zâmbet
pe buze,
dar mai ales
mi te închipui
cântec
pentru flautul dulce
ce te pătrunde,
neașteptat.

Într-un unghi de cer isoscel

Deunăzi am avut așa, o împletire de gânduri cu tine.

Afecțiunea mea bărbătească,

dragostea mea adamică,

se împletea cu firavul tău trup irezistibil,

într-un unghi de cer isoscel,

într-o gaură neagră,

într-un curcubeu.

Te-am simțit atât de vie în mine,

de parcă stăteai cu capul pe inima mea,

înăuntrul meu, încolăcită acolo sub coaste,

unde suspinai cu suspine de femeie matură.

Oh, cum suspini tu dintr-un cer într-un alt cer,

din umărul meu drept

până în pielea călcâiului meu de Achile!

Întruna mă gândesc la tine,

întruna vorbesc cu tine,

întruna mă împletesc în tine,

ba chiar și poemul acesta l-am scris

pentru a fi pus după colțul urechii tale,

ascuns între firele tale de păr măsliniu,

unde așteaptă doar ca eu să-l culeg,

să-l culeg cu gura mea de bărbat îndrăgostit,

cu ochii mei de bărbat îndrăgostit,

cu inima mea de bărbat îndrăgostit,

ca să mă umplu numai de tine.

Sunt conștient că

prin ploile ce vor veni

cuvintele mi se vor face stropi

și ca o furtună poemul meu

va sufla-n pânzele bărcii tale.

E târziu.

Tu nu mai ești femeie,

eu nu mai sunt bărbat,

trupurile noastre s-au împletit

și s-au transformat

în ceea ce ești, în ceea ce sunt:

dorință, dragoste, căutare

de-a te avea mereu în gând.

Dacă ar fi posibil

Dacă ar fi posibil

mi-aș face casă în tine, dragostea mea.

Aș face-o din paie și lut

să miroși ca pământul

unde am crescut.

Ferestrele le-aș pune sus sus,

în ochii tăi mari și luminoși,

să-mi intre lumina din ei

de câte ori iubito te uiți în ochii mei.

Și nu m-aș îngrădi, gard nu mi-aș face.

Dacă ar fi posibil și dacă ți-ar place

aș planta în tine iasomie

și pe la colțuri viță de vie

să beau din tine, să-mi treacă din dor.

Dacă ar fi posibil, parcă aș vrea să mor

și să rămân în tine-o veșnicie.

Brățara unei vieți conjugate în doi, întotdeauna la prezent

La prima noastră întâlnire, ai să observi că m-am copt. Ai să vezi că am ajuns din nou în punctul în care pot să alint. Să descopăr. Să pot vedea prin tine locul unde cuvintele își schimbă culoarea la apus, printre multiple jocuri de lumini dansând pe fire de singurătate discretă. Dar, mai ales, ai să mă ai pe de-a-ntregul: complet finisat, complet cizelat și perfect lustruit de toate care m-au cumulat până la punctul întâlnirii noastre. Am să mă prezint relaxat, înțelegător și echilibrat în fața ta. Ca un experimentat și plin de cicatrici acrobat pe sârmă. Ca o sumă finală și de netăgăduit a tuturor trăirilor ce mi-au electrizat limba. O să mă ai mai viu ca niciodată. Mai liber ca nicicând. Rupt definitiv și irevocabil de fiecare infern de nostalgii multiplicate prin gândurile nopții. Am să-ți fiu numai ție. Am să-ți induc, dacă dorești, plăcerea de a mă vedea cântând. Tot felul de refrene. De a-ți recita. Cu gesturi simple. Amuzante. Cu gesturi de bărbat copt după atâția ani în livezile singurătății. Am să-ți fiu loial. Chiar și atunci când te vei feri să-ți fie văzuți pașii timizi înghesuiți în clar-obscurul dorinței de celălalt. Am să-ți fiu punct fix de reper. Vânt prielnic în mijlocul mării. Am să-ți fiu partener și sprijin la fiecare vânătoare a păsării exotice din tot acest Eden locuit de jivine mult prea însetate de superficial. Am să-ți fiu liniște. Am să-ți fiu fluturele mesager rezistent la orice lanternă tropicală inventată de gurile rele, și am să te ghidez mereu numai înspre plasa de interogații ironice ale rațiunii în doi. Copt și solid, am să te îndrum cu grijă în inima junglei cosmice oferindu-ți întotdeauna cele mai performante ghete de exploratori ai geografiei sentimentelor. Am să-ți fiu ghid și direcție. Am să-ți fiu traseu purtat de busola reinventată a destinului în direcția fericirii cu amprente de tigru. Am să te conduc printr-un labirint de trăiri încâlcite mai mult decât o făcuse Ariadna cu Tezeu, dar numai cu intenția nevinovată de a cădea împreună și în același timp într-o fascinantă simbioză. Am să-ți smulg singurătățile cu penseta dragostei totale de bărbat, am să-ți alung toți liliecii-vampiri din minte, toate gândurile triste, până ce vei deschide cu mine ușa adevărului primordial pe care-l știe numai o femeie și un bărbat îndrăgostit. Am să te alerg ținându-te de mână dincolo de tăișul fermecător al nervilor ecuatoriali revărsați de fiecare vară, până ce amintirile ne vor deveni subit un prezent al hemoragiilor existențiale complet vindecate. Am să-ți arăt blândețe în fiecare noapte până în punctul în care voi primi răspunsuri ale fericirii mărunte din ochii tăi, răspunsuri din cristale Swarowski lichide strălucind ca un supramărit Far din Alexandria în mijlocul inimii mele. Am să-ți recuperez fiecare clepsidră scufundată în apa așteptării, am să te reînvăț să muști din miezul cărnos al fructului pasiunii cu nerușinarea naivă a păsării-colibri din 'The Tree of Life'. Am să-ți propun călătorii fantastice, curaj și multă nesăbuință pozitivă în fiecare dimineață, ca și cum ziua nu ne-ar fi nimic mai mult sau mai puțin decât o Amazonie a sălbaticei noastre iubiri unde frumusețea siluetei tale e destinată să-mi reamintească (asemenea unui orologiu pe care-l privești mereu) de sunetul orb al sărutului cu aripi arse de pasiune ce poartă brățara unei vieți conjugate în doi, întotdeauna la prezent.

Când bărbatul trebuie să tacă

Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să tacă, fără să facă nimic, trebuie să uite de sine, să uite de toată lumea, asemenea unui ceas ce a stat în vid. Timp de câteva zile ori de câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să își închidă nu numai ochii ci și capul într-un hambar al uitării. Bărbatul trebuie să facă asta pentru a rămâne în continuare om. Nu trebuie să facă nimic, dar absolut nimic, ci doar să se încuie pe sine cu mâinile sale și să arunce cheia afară. Trebuie să își scoată pielea și să o lase la soare spre uscare. Numai așa mai are șansa de a vedea cum doarme un poem, cum se piaptănă o melodie ori cum se dezbracă revelator fiecare pagină dintr-o carte. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să se închidă într-o peșteră a ideilor, el cu sine, cu nimeni altcineva, pentru a se salva cu propriile mâini nevăzute din propriul naufragiu invizibil, dar mai ales pentru a deprinde ce delir îi este somnul și ce spirale de cuvinte îi stau în așteptare când visează. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să își dea lui însuși răgaz. Timp. Spațiu. Pentru ca păsări să-i zboare întotdeauna deasupra de-a lungul și de-a latul, pentru ca genele să-i fie încă luate la țintă de copii cu arcul până când i se vor umple de lacrimi și-l va doborî nostalgia. Timp de câteva zile ori câteva ore pe an cel puțin, bărbatul trebuie să tacă, să plece departe, în friguri demne de cele mai întunecate Siberii și să se scuture de sinele aventurier al unor fluvii în care a fost înotător desăvârșit, dar în care de cele multe ori a eșuat lamentabil. Bărbatul trebuie să tacă, să tacă, să tacă, regăsindu-și credința că somnul lin îl va ajunge pe un raft de bibliotecă într-un pat așternut din frunze de vâsc decupat ca dintr-o mătăsoasă melancolie de început de an. El trebuie să se scufunde în toate liniștile și furtunile interioare, pentru a resimți mai apoi pe frunte sensul și miezul întreg din dragostea femeii pe palma căreia încă așteaptă să fie scris și să audă în fiecare dimineață un alt foșnet. Un foșnet diferit, ca de potcoave ale fericirii căzute de undeva de sus direct în trupul său, în venele sale, în felul său reînnoit de a vorbi și gesticula, într-un fel de post-scriptum prenatal.

O inimă numai bună într-un ceremonial al extazului

e foarte probabil 

și perfect demonstrabil

ca însuși eu să fi inventat

ghilotina

într-o dimineață

foarte devreme

când tu adunai

rouă

în degetarul bunicii

într-o zi diferită

de oricare alta

când tu

păreai atât de preocupată

ca și când ai fi venit 

dintr-o amnezie

unde însuși

propriul tău chip

nu mai era altceva

decât o retorică

deteriorată

pe gura mea

ce încă nu ți-a atins

sprânceana și nara

și resimte extazul

ca pe o gesticulație

în vid

și de când

am inventat

ghilotina

mi te închipui

ca pe o femeie

ce deschide fereastra

în noapte

unde

nu viscolește

unde

nu vede

haite de lupi

unde

nu i se umezesc ochii

dar unde

aude 

un urlet

ca o prăbușire

de cranii regești

în vid

mi te închipui

ca pe o femeie

ce se piaptănă în noapte

și melancoliile

îi cad din păr

ca monezile

într-un butoi

cu apă sfințită

ca pe o femeie

ce stă în noapte

cu palmele întinse

și așteaptă

lacrimile

lui dumnezeu

să-i opărească

liniile vieții

din palme

și mântuind-o

să i le prefacă

în două pajiști

fragede

de narcise

fără să-și închipuie

că dacă aș vrea

să mă întorc la ea

fericit că încă

n-am murit

strangulat

între buzele-i 

rebele

ar trebui să calc

pe acrostihuri

și subtile

retorici

în care

voluptoase analogii

gâlgâie

ca sângele

într-o arcadă

spartă

ori

ca o inimă 

numai bună

într-un

ceremonial

al extazului.

Mirosul de pere putrede

Eu sunt un organ al femeii ce-o iubesc. Sunt ficatul ei, rinichiul ei, ori nu, nu, nu, sunt ochiul ei stâng. Sunt conexiunea ei neuronală lipsă, sunt minuscula ei criză existențială. Capricios și tiranic mă gândesc pe mine drept un organ al femeii mele. Al femeii ce-o iubesc. Plămânul ei drept. Splina. Sunt mirosul de pere putrede, de iarbă cosită, de lemn învechit. Mă gândesc pe mine ca pe un organ al femeii la care țin cu toată alcătuirea mea celulară și știu că am toată libertatea din lume de a trage cu ochiul de pe dinăuntru la dragostea ei. Și dacă m-ar lăsa, i-aș hăitui gândurile prin desișul memoriei, le-aș pune lanțuri de litere la glezne, să stea locului odată. De pildă, azi numai ea mi-a trecut prin minte, și nu avea pe ea nimic altceva decât inelul de logodnă, am și strigat-o, dar ea a mers nepăsătoare mai departe, ba chiar am trimis niște cuvinte de dragoste flămânde în urmărirea ei, ca s-o sărute, și să-i aduc aminte că eu nu sunt nici mai mult nici mai puțin decât un organ al femeii ce-o iubesc. Cel mult o extensie organică care își caută jumătatea celulară. Mă gândesc pe mine și știu cu cea mai mare certitudine: îi aparțin cum îi aparține poșeta, rimelul, mașina, biblioteca, casa, grădina.

Purtând mai departe literatura frumuseții tale

Mereu am purtat cu mine literatura frumuseții tale, și acum o scriu. Sau poate e frumusețea născută de mine prin tine. Încerc să-ți arăt cum te privesc: ești femeia pe care am cunoscut-o mereu dar pe care nu am avut-o niciodată. Nu așa cum am dorit-o, nu atât de intens, nu eliberat, pentru că nu te-am avut suflet, pentru că nu te-am avut lacrimă. Iar eu te vreau ca rouă dimineața, te vreau gând pe sufletul meu, te vreau inedită și fantastică. Te vreau cea mai frumoasă idee a fiecărei zile. Vreau să fii gând absurd și gând brutal, vreau să te aflu din când în când în cea mai limpede lumină și să fiu mândru că te-am inventat, deși e o certitudine că tu nu poți fi inventată, vreau să te simt ca ceva amar și să mă conving că nu ești perfectă. Vreau să te trăiesc emoție-dorință, să te iubesc și să te leg de mine ca să-ncerc s-arăt că-mi aparții, deși tu ești lume-univers, parte și departe de mine. Uneori te vreau efemeră, ca să te poți înlocui a doua zi cu altceva, ca să pot adăuga mereu mai mult. De aceea, îți cer doar atât: lasă-mă să te văd azi linie, mâine cerc, lasă-mă să te iubesc azi mut, mâine orb, azi rațional, mâine absurd, învață-mă să fiu element, apoi structură și unitate, ca să pot să înțeleg până și pielea de pe tine, învață-mă să înconjor pământul prin ochii tăi, să deosebesc obiectul de suflet și învață-mă cum se păstrează o viață întreagă un gând-minune, dar, mai ales, învață-mă să fiu aidoma ție, adică asemenea nisipului clepsidrei care poate fi timp numai în cădere.