Vara asta nu voi striga pe nimeni cu numele tău. În vara asta nu voi merge la mare. Nu o voi desena, nu-i voi atinge apa, nu voi respira în piept briza sărată. Din iunie încolo nu mă voi plimba pe plajă cu picioarele goale şi nu-mi voi aduce aminte ce mi-ai spus ultima oară. Va fi prima dată când nu voi dormi pe nisip. Voi uita să păşesc înainte. M-am străduit să recunosc nisipul: degeaba. Pot merge înapoi, pot reînvăţa să vorbesc. Gândeşte-te puţin la chinul naşterii, la prima săptămână de grădiniţă, prima zi de şcoală, prima zi de facultate, prima supunere, prima concesie, primul compromis, prima înmormântare... nu merită. În ochii ăştia verzi am rămas nemişcat cu privirea în gol, fără gânduri, fără voinţă în mişcări, fără valuri care să-mi ude tălpile. Fără tine. Ca să nu-ţi mai spun că la mare mi-ar fi imposibil să mai înot c-un singur braţ, c-un singur picior, un singur plămân, un singur rinichi. Cum aş putea privi c-un singur ochi? Nu, nu poţi înota cu o singură mână la fel cum nu poţi zbura cu o singură aripă... nu, nu merge.
Nici cu valurile nu m-aş putea răsfăţa, răsfăţul ne era o joacă şi ştim că joaca ne era o artă. Tentaţia să plutesc în derivă până dincolo de orizont este prea mare. Va fi prima vară în care marea îşi va pierde toate digurile. Valuri mari, aducătoare de meduze le vor trage în larg şi le vor îneca acolo. Să ştii că dacă prin absurd voi ajunge cumva la mare, acolo nu voi mai găsi diguri de care să mă sprijin, nici o stâncă uscată pe care să mă odihnesc. Marea va fi incoloră, supărată pe râuri, nu voi mai găsi scoici sidefii ieşite din nisip, lăsate în văzul femeilor frumoase purtătoare de eşarfă.
Degeaba te voi aştepta, tu nu vei fi acolo, ştiind că marea a trădat nisipul, a pedepsit peştii, că algele s-au uscat pe stânci de dorul soarelui, iar valurile s-au împăturit pe partea cealaltă. Marea te va imita, şi va sta nemişcată oglindind amintirile noastre. Pescăruşii vor fi minuscule puncte din depărtări, iar în spatele stâncilor nu va mai fi nici măcar o barcă de salvamar, sau un singur ponton, ori o singură terasă. Toate vor fi duse dincolo, plutind în derivă. Da, vara asta cu siguranţă nu voi vedea marea, pentru că ea trăieşte în interior, iar eu nu mai am acces acolo, nu găsesc acel paşaport al gândurilor tale şi parcă-mi lipsesc şi ochelarii speciali de plajă.
Dar eu voi fi acela în căutarea unui loc simplu în care noaptea să aibă câteva luni pentru a-mi adormi gândurile. Pentru a le înveli şi a le spune poveşti cu îngeri care, desigur, nu există decât în închipuirea mea şi dincolo de orizont, acolo unde oamenii încă mai merg la mare, unde mai există valuri, scoici, stânci, soare şi nisip fierbinte. Dar şi pe plaja mea pustie, îţi voi scrie cuvinte de dor pe-o bucată de staniol. Ca să-ţi ţină loc de soare. Acum aşează-te lângă mine, dezvăluie-ţi faţa şi ochii, arată-ţi sânii bronzaţi în aşteptare, şi-n schimb vei primi tăcerea şi felul meu de a te asculta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu