No Stranger Truth

Oare cât timp va mai trece până voi zâmbi și pentru altcineva? Straniu sentiment: m-am obișnuit să zâmbesc singur. De parcă aș face-o doar pentru mine. Mda, detest egoismul. Asta desigur pentru că în lumea mea oamenii cu toții fac dragoste dezbrăcați peste tot și oriunde. Începând de la sârmele unor stâlpi de înaltă tensiune, în ploaie, prin radio-uri, prin televizoarele subțiri, în timpul emisiunilor de la TV, pe rafturile de cărți din librăriile cu geamuri transparente, în mijlocul cuptoarelor de pizza, pe căi ferate și pe căi ferite. Unii se iubesc pe vârfurile acelor, alții pe schiuri, alții la teatru, alții prin catedrale, în biblioteci, în discoteci, ba și pe scaunul de la dentist, pe mesele de operație, în frigider, în dormitorul vecinilor, la film, pe canapea, la raionul de jucării, la aeroport, până și sub pământ sau chiar pe Masa Tăcerii. Bordelurile sunt deja pustii, îmi par a fi simple clădiri în care se mai ascultă doar muzică simfonică și operetă veche italiană. Prostituatele s-au căsătorit demult, asta după ce, plictisindu-se de-a binelea, l-au citit până și pe Heidegger.

E deja un octombrie trăznit și am ajuns să agăț mărgele de gânduri pe un șirag, pe sfoara trecutului de fapt, acolo unde perechi de cârlige din oțel încă mai lasă urme de zimți peste toate foile de amintiri rupte odată dintr-un jurnal ascuns. Uneori mai desfac aceste pagini, deși mă tot împiedică să fac asta zimții fioroși, cei care se tot încăpățânează să-și lase amprenta în zig-zag-uri. E ca și cum m-aș dezbrăca pe stradă în văzul tuturor. Nu mă las, ci strâng pumnii puternic ca să mototolesc aceste foi, până când de undeva din ele îmi mai sare câte-o idee ieșită din comun, ca o mărgea lucioasă. O mărgea ce pentru mine pare a fi un mic astru rupt din înaltul cerului, pe care o atârn cu grijă pe sfoara destinului, așteptând răbdător pauza de masă pe care și-o mai ia arareori timpul cel viclean. Știu că e prea devreme să mă explic, ori să trag deja vreo concluzie, dar totuși cred că ne iubim prea la vedere în trei: eu, tu și muzica. Nu, nu e vorba de vreun ménage à trois, ci de o rotație perpetuă a unor atingeri pe care alții le-au trecut la rubrica tabu.

Așa se face că ieri am găsit o broșură care mi-a (re)confirmat că și alții au mai acceptat în tăcere o dragoste în trei. În felul lor, sigur că da. Deși asta nu mă face acum neaparat să mă simt mai bine, ci doar puțin mai transparent. Uite, spre exemplu ți-aș putea povesti câte ceva despre idila dintre John Montagu și Eleanor Thornton. Pe care memoria colectivă o mai alinta câteodată cu apelativul Thorn. El, aristocrat de viță veche, și pasionat de motoare, se îndrăgostește de Thorn, secretara lui, chiar sub știința soției, a cărei discreție s-a născut din dragostea pentru soțul ei, așa se spune. Secretul s-a păstrat mulți ani, într-un cerc format din trei și pigmentat pe ici pe colo doar de curiozitatea câtorva prieteni apropiați. Firul acesta de dragoste a fost tăiat de o tragedie în momentul în care Eleanor moare în timpul unui asalt maritim asupra navei SS Persia, navă pe care John Montagu și armata britanică survolau în nesigurul bazin mediteranean, în timpul Primului Răzbi Mondial, unde ea, din nefericire, îl însoțește. Torpila expediată de trupele germane va încețoșa definitiv ochii Eleonorei, trupul ei nemaifiind recuperat niciodată, John supraviețuind cu ajutorul unei bărci de salvare pierdută în larg timp de 36 de ore. Lady Cecil, soția lordului, va suferi alături de soțul ei în anii următori, povestea ieșind în evidență prin toleranța acesteia, cea care, nu doar că a trecut cu vederea relația de infidelitate a soțului ei, ci chiar se împrietenise cu Eleanor. Se spune că John era atât de îndrăgostit de Thorn încât o roagă la un moment dat pe aceasta să-i pozeze ca emblemă pentru o mașină pe care acesta o proiectează. O mașină care, întâmplător sau nu, se va numi Rolls Royce. Așa a găsit el o cale prin să-i ducă amintirea mai departe.

Am citit istorioara pe întuneric, dar parcă am văzut totul cu ochii mei în cea mai deplină claritate posibilă, și, stând așa, într-o beznă înțesată de luminițe și zgomote ce parcă-și urmau traiectoriile imprevizibile, m-am gândit la noi. La noi trei. Ce emblemă să las eu în urma mea? Cum să-ți duc eu dragostea mai departe? Cum să-și amintească peste ani vreun privitor de oriunde ar fi el, de pe trotuare ori de pe ziduri, de frumusețea asta teribilă a nopții ăsteia de octombrie în care eu m-am îndrăgostit de o femeie într-atât de tare încât parcă cineva mi-ar fi picurat conștient heroină-n creier, obligându-mă să scriu și să recunosc? Aș putea scrie o carte despre tine. Mi-ar fi la îndemână. Știi? Nu mi s-a mai întâmplat, dar de câte ori citesc o carte, parcă-mi vine să pun mâna pe telefon și să ți-o povestesc. Însă aș vrea ca tu să mă oprești duios să fac asta, și să-mi spui că am citit-o deodată, că nu există nici un dubiu în acest sens, și că fiecare rând parcurs s-a prelins și prin ochii tăi de rățușcă adorată. Sunt sigur că așa, nici insomnia și nici tăcerea n-o să te mai sperie, practic o să ne învățăm reciproc cum se trăiește, fără să fi nici singur(ă), nici nefericit(ă). Ba chiar o să fim într-atât de vii încât o să visăm numai lucruri frumoase, care ne vor epuiza și din care, în același timp, ne vom extrage tăria insurmontabilă.

Adiós pampa mía

M-am îndrăgostit de dansul tău. Și de tine, dar nu din prima. De fapt, la arcuirea naturală a coapselor tale am început să ascult toată tăcerea aceea zecimală din local. Culmea, în forfota aplauzelor, am înțeles gravitatea observației lui Borges, care spunea despre tango că acesta e un gând trist pe care oamenii îl dansează. Respir greu și revăd în slow motion tot ritualul tău milongas și toată tristețea ta de femeie neînțeleasă de la finalul serii. Mulți nu și-au dat seama, dar cred că pe atunci îți venea să plângi pur și simplu. Erai frumoasă chiar dacă te apropiaseși deja de 30 de ani. Țin minte că lumea a rămas cuprinsă mai departe în zgomotul de fond, dar tu te-ai apropiat de mine. Mi-ai răspuns la zâmbet. Nu mai auzeam nimic din toată acea muzică a singurătății și a dorinței, și cu siguranță nici emoția ridicată în sus de prea mult fum de țigară ieftină. 

Mi-ai vorbit despre Gardel, nu eram atent la conținut, îmi venea să te mușc pur și simplu doar ca să-mi astâmpăr dorința. Frânturi de fraza îmi ajungeau la ureche, ceva despre șiruri de logodnice ale maestrului, despre un mister savant, despre decoruri intime și multă dorință. Parcă tu erai în acel moment o privighetaore creolă cu ochi căprui, nicidecum El Francesito, protagonistul discuției tale aprinse. La un moment dat te-ai aprins și tu de-a binelea, m-ai sărutat apăsat și am simțit o umezeală caldă a femeii latine care se pregătește să fie iubită și să inunde cearșafuri cu arome de Carolina Herrera. Mi-ai spus că te atrage ceva la seriozitatea mea visătoare. Nu te-am contrazis niciodată. Și parcă n-am mai fost niciodată amant până în noaptea aceea. Cel puțin atât de neinstruit m-am simțit. M-ai remodelat cu bună știință cu fiecare noapte de dragoste oferită pe îndelete. Asta în timp ce pe străzile din La Boca toate luminile erau stinse, deși răzleț se mai vedea ici colo câte un taximetrist afumat și el de rom și de toată acea muzică sfâșietoare.

Când stau și privesc în urmă, mă gândesc că poate ai avut doar nevoie de cineva la îndemână în noaptea aceea. Nu îmi aloc nici un merit minuscul pentru asta. Ți-am zis și ție de altfel, nu cred că aș corespunde imaginii acelui călător meloman pe care-l mai observi uneori pe străzile din Buenos Aires. N-am nici surâsul și nici părul lucios specific vreunui urmaș de seamă a lui Carlito. Gust uneori tragedia, dar asta mai degrabă în interiorul unui decor intim de teatru sau de operă. Dar tu, tu m-ai întins în noaptea aceea peste pat și pe sub pat ca pe un elastic neobosit, de parcă ai fi regăsit la ceas de noapte acel erou venit de nicăieri, mereu tânăr și disponibil, care nu poate fi căsătorit decât cu tangoul. Sânii tăi copți încă-mi mai alungă de atunci duhurile rele din cameră, imaginea lor îmi induc nostalgia versurilor pe care mi le-ai recitat, mai ales prin acea folosire caracteristică și haioasă a rubato-ului. Dimineața, mă țineai încă de mână, deja eram în posesia ta cu totul. Zâmbete sugestive până și la piață, ca peste tot în jurul nostru. În cafenele, oamenii își omorau timpul, bând și plictisindu-se, enumerând driblingurile lui Maradonna și farmecul lui Caniggia, sau mărturisindu-și nostalgia într-un argou extrem de complicat, în acel lunfardo, un melanj al mai multor limbi. Unii vorbeau, alții doar fredonau. Și tu fredonai tot timpului.

Șase sau șapte zile ne-am iubit cu geamul deschis la balcon. Într-o ambianță fetidă, pe ritmul de fundal al unei chitări dezacordate. Mă obișnuisem cu tine mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, mi-ai povestit de toți iubiții tăi, pe care îi înjurai printre dinți. Dar asta din pasiune, desigur. Mă prefăceam că înțeleg, dar pricepeam exact atât cât pricepe o maimuță expusă la grădina zoologică din râsetele vizitatorilor nepoliticoși. Am realizat atunci că toți bărbații pe care i-ai iubit erau mândri de personalitatea lor macho, pe care Borges mai ales îi descrie atât de bine: bărbați ca tigrii, aliind grația și cruzimea. Toată idila noastră, toată acea melopee sfâșietoare din gemetele tale orgasmice îmi părea desprinsă din amintirile altcuiva. Într-atât de mult le-am resimțit intensitatea. Ba chiar și acum, departe de acele locuri și de acele arome îmi mai doresc dimineața o asemenea dragoste, deși amăgirea asta justifică încă multă bucurie pentru mine.

Au trecut luni bune și nu-mi mai găsesc locul pe aici. Mă trezesc, dar tot acasă. Orașul deja mă sufocă. E un fum dens împrejur. Și un miros pătrunzător și obraznic de parfum dulce. Amețit de la atâta alcool ajung să mă simt ca un ceas deșteptător fericit. Ceea ce, pentru un anodin de tipul meu, e realmente o performanță. Îmi amintesc încet-încet că în fiecare dimineață îi alung somnul cu atâtea sărutări prelungite, iar Ea, drept răsplată, mă mușcă de ureche și mă lovește cu o pernă peste față. Tac. Și rabd. Dar deja și mai rău o doresc. O ating cu un sărut antrenat de dinainte cu alte femei. O sărut peste umeri, pe colțuri de ureche și de gură, știu că dimineața asta îi dă fiori. Se vede și cu ochiul liber. Și-atunci, timpul, stăpânul neiubit al ceasornicelor, insuportabil încă de la obelisc încoace, devine cu adevărat invidios pe mine. Mă uit la tine când te trezești cu zâmbetul acela sugestiv și asupritor. Nu mai am scăpare. Vrei cafea neagră, vrei alint, vrei micul-dejun, vrei vizită la mall, vrei să-ți aprind televizorul. Le vrei pe toate. Nu pe rând. Deodată. Mă chinui. Ca să-mi arăți că pe mine mă vrei abia ultimul. Nu înțelegi nimic nici măcar atunci când îți recit din tristețea versurilor lui Homero Manzi: Nostalgia lucrurilor care nu mai sunt, Pe un nisip pe care viața l-a risipit, În tristețea cartierelor care s-au schimbat, Și în amărăciunea visului care a murit.

Dacă intru la duș, tu intri după mine. N-am scăpare. Tot parfum dulce și abundent găsesc și sub apa fierbinte. Mă gândesc la fustele argentiniene, la picioarele de femei bronzate de prin La Palermo Viejo, la colțurile de sâni dezgoliți din nenumăratele cafenele colorate și insalubre presărate peste tot prin La Vitura, ori la gemetele stinse din urletul trist al unei femei posedată și iubită de mai mulți bărbați în aceeași noapte. Cum să-ți spun ție, așa, deodată, despre toate astea? Pe tine te electrizează deocamdată doar amorul nostru de dimineață, cu toate că ochii mei se întorc invers de atâta dorință și mai apoi cad în gol. Mă trece un gând albastru, care se tot prelinge pe piele, ca o fantezie înflorată, pe care o înfigi într-o tijă cu țepi de cactus, într-o expoziție cu vânzare de iluzii. Sub aburii fierbinți, parcă ai fi o sirenă-feromon, o amantă pofticioasă ce stă la fereastră și privește bărbatul pe furiș, așa cum străinii se miră de portretul amantei ascuns în portofel. De ce-am rămas blocat aici? Știu că ai veni oriunde cu mine dacă ți-aș cere asta. Mi-ai spus chiar că te-ai îndrăgostit de mine. Aș vrea să măsor toată dragostea ta. Pentru asta te-aș lua cu mine exact până înspre hotarele pampasului, să vezi și tu că deja prin vene îmi curge dorință sud-americană, la fel cum peste frunte uneori se prelinge sudoarea unui artist după ce a sculptat gura tăcerii. 

Hai cu mine în Argentina, să vezi cum se iubește acolo. Vii? Ai să vezi că acolo nu e nimeni indiferent și că nu mai e loc pentru vorbe.

My crazy mood or just...loony

Sunt prins în acea zi pe care o tot ocolesc și în care pun la îndoială totul. Începând cu mine. Mă uit în jur și compar fericirile altora, poate așa voi descoperi drumul pe care trebuie să-l urmez. Am observat deja demult cum parcă fiecare are traseul lui dinainte stabilit, de la punctul x înspre punctul y, și asta mă face să mă simt stânjenit în postura de a fi singurul împiedicat de fiecare întrebare sau de fiecare nepotrivire a lucrurilor. Mă gândesc cum la o cursă de atletism, dacă ratezi startul, te întorci pentru a-l repeta, și culmea, la fel fac și ceilalți participanți la cursă. Viața însă nu-ți oferă acest avantaj. Ba chiar te trezești, la un moment dat, că în timp ce tu ai tendința de a restarta aspecte importante, ceilalți se grăbesc să finalizeze. Să finalizeze curse, trasee, etape, zile, săptămâni, ani. Așa se face că, în timp ce unii își clădesc cariera meticulos, întemeiază familii, organizează nunți spectaculoase, acumulează, călătoresc cât de departe, eu sunt atras de un magnet enervant care mă reține în mijlocul unor mișcări egocentrice pe care nu le pot controla. Parcă totul se învârte în jurul meu doar ca să mă mențină pe loc, ca pe un viu spectator plasat în centrul imobil al unui spațiu în care toți ceilalți din jur avansează.

Nu știu, dar poate că te întrebi și tu uneori, la fel cum o fac și eu, cu ce te-ai ales tu singur din tot acest amalgam? Mi se pare uneori că pentru un individ ca mine am murit o parte din viață deja, ba chiar că mai am încă și mai mult de murit, că n-am trăit destul. Mă rup de orice discurs fatalist, dar sunt zile în care nu mai poți crede în absolut nimic. Totul din jur poate fi deconstruit, dar nimeni nu vrea să deconstruiască un asemenea puzzle al iluziilor regizate și al idealurilor false. Îmi amintesc că am citit pe undeva că nașterea noastră este și ea la fel de arbitrară, ca orice alt eveniment regizat de natură. Și că totul ar fi doar un rezultat al contingenței. Dacă ne-am fi născut în altă familie (ca să iau acest exemplu accidental), acum probabil am fi fost atașați de niște străini. Oameni de știință au căzut de acord la un moment dat că între mine (ca individ), mama și tatăl meu ar exista doar o continuitate genetică și o oarecare conexiune psihologică hazardată. Plus că ei oricum te direcționează spre solipsismul individuației, într-o singurătate absolută în care nu mai există legături. De aceea m-am întrebat adesea: ce fel de legături poți să ai cu cei care în alte circumstanțe ți-ar fi fost necunoscuți?

Mă uit la oameni cunoscuți din jur și caut miza. Miza lor, adică acel motor care-i îndeamnă să meargă mai departe. Munca? Nu știu ce să zic, multora nu le place ceea ce fac, dar repetă cu înverșunare până la pensie activități demne de intelectul unui cimpanzeu. Dragostea? Uneori dragostea pare a fi doar o oarbă luptă pentru supremație, pe care unul cel puțin o pierde. Libertatea? Mi se pare doar o pauză între două încovoieri, sau între două compromisuri. Banii? Nu cred că pot umple suflete, doar buzunare și case. Nu pot trișa nici moartea. Prietenia? Ăsta e un cuvânt care atârnă prea greu. Poate că de fapt, cum remarca Schopenhauer, ne protejăm doar interesele pentru a le face jocul în dauna pasiunii. În ideea că nu există prietenie pură, ci doar fugă de sine în alteritate. Să fie frica de a fi singur motorul prieteniei? Nu știu.

Secretul ar fi acela să descoperi de ce cred unii că viața lor are sens. De ce acest sentiment al sensului personal ori transpersonal este suficient? Dar și mai interesant ar fi pentru mine să aflu modul de a gândi al celor care nu-și pun niciodată asemenea dileme. Am observat deseori că prea multă inteligență izolează. Ignoranța poate fi așadar cheia sensurilor. Se spune că proștii par mai antrenați pentru supraviețuire pentru că sunt mai indulgenți cu totul din jur și cu tot ceea ce li se întâmplă. Mă gândesc că poate de aceea prostul e uneori o prezență plăcută. Un soi de amuzament super accesibil.

Cred totuși că trăiește ceva în noi care ne face să mergem mai departe. Dar nici unul dintre noi nu ne dăm seama ce e de fapt, sau dacă are vreun nume. Am putea, prin urmare, să-l botezăm după bunul plac. Pentru mine a fost ceea ce unii spun că e bucuria. Dar eu nu aș conchide tot cea am simțit într-un cuvânt atât de scurt. Fie că a fost o bucurie de moment sau prelungită, m-a determinat în dese rânduri să dau norii plumburii la o parte. A fost o bucurie a ochilor și a trupului tău de un verde veronez, ca să o spun pe șleau. A fost bucurie chiar și atunci când mi-era așa de dor să-mi repete gura ta că-ți sunt plăcut. Deși eram doi străini, mai străini ca alții chiar, ajunsesem să ne tăinuim unul altuia sărutul durerilor reciproce. Ne-am acceptat tăcut, ba chiar de dinainte de a ne cunoaște toate păcatele (un paradox al întâlnirii unor străini opuși), am și acceptat pe loc că lumea noastră e doar o simplă linie pe care n-o putem schimba, chiar dacă o mai împodobim din când în când. Dar azi admit că a fost o linie specială, care ți-a creionat atent ochii și buzele, ca să te observ eu într-o zi aleatorie. Și-am câștigat o amintire, la fel cum Frida Kahlo (ieri am revăzut filmul) și-a câștigat serenitatea în fața durerilor înlănțuite (prin fluturi și flori colorați pe ghipsul suferinței), mai ales atunci când ochii tăi mi-au smuls fără durere ochii mei și văzul, în timp ce buzele tale se preocupau în a-mi alina rănile interioare ale trupului. Ai făcut toate acestea pentru acea pată de bucurie, pe care știai că o vei obține, iar eu chipul deja în minte ți l-am desenat, am făcut toate astea pentru ca, la rândul meu, să-ți conturez ochii și buzele să-mi mai zâmbească. Să-mi mai zâmbească măcar o dată. Și ori de câte ori aș fi avut nevoie. La fel cum au zâmbit când ți-am recitat discursul Tinei către Diego și Frida:

I don’t believe in marriage. No, I really don’t. Let me be clear about that.

I think at worst it’s a hostile political act, a way for small-minded men to keep women in the house and out of the way, wrapped up in the guise of tradition and conservative religious nonsense.

At best, it’s a happy delusion. These two people, who truly love each other and have no idea how truly miserable they are about to make each other.

But, when two people know that, and they decide with eyes wide open to face each other and get married anyway, then I don’t think it’s conservative or delusional. I think it’s radical and courageous…and very romantic.

To Diego and Frida.