Întoarcerea la drogul unui "dacă"...

Fericirea se împuţinează, se micşorează şi se concentrează în acest punct, în locul în care vom rămâne noi: suspendaţi în tăcerea dintre simţuri, între atâtea lucruri care nu se mai spun, dar pe care le transpirăm în gesturi şi în cumulate fandări ale realului.  E acea dorinţă de a-mi trece degetele prin părul tău, de a apropia obrazul tău de mine, ca într-un gest impropriu, căci nu ştiu ce-aş face simţindu-te atât de aproape. Aş uita cum se articulează cuvintele. Aş lua pe urmă acel moment cu mine-n lume, accesându-l repetat, ca pe un drog. Dacă scriu despre tine, păstrez secunde fragmentate pe retină, în care tu ţi-ai aplecat capul, şi ai privit în pământ, chiar acolo, lângă mine, într-un moment sterp în care-aş fi ţâşnit spre tine. Era o clipă de tăcere în care parcă n-aveai nici un sens, erai doar un „nu” cretin, o răscruce cu prea multe drumuri şi prea multe amintiri, în care greutatea unui deget ar fi putut schimba totul. Un pas la dreapta ar fi insemnat să mă îndrăgostesc, în timp ce din stânga se vedea goliciunea solitudinii umane. Fără tine, totul ar fi fost o trădare al acelui sentiment de pericol, la fel cum e voalarea unui film radiografic al unei molecule de adrenalină, aruncată aşa, într-un câmp deschis şi neacoperit. Te-am şi întrebat atunci, ţin minte: oare cât timp poate rezista o moleculă de adrenalină liberă?

Aveai ochi proaspăt plânşi cu cearcăne adânci, dar cine ştie... Având în vedere că nu te-am văzut cu adevărat niciodată. Ochii aceia proeminenţi mă tulburau, la fel ca pleoapele tale căzute, leneşe, şi-am vrut să te fotografiez, dar nici o fotografie din lume n-ar fi putut surprinde ritmul acela in care tu clipeai monoton, nu păreai a fi prezentă, imi aduceai aminte de frumuseţea bunicii mele din tinereţe. Întorceai o linguriţă în ceaşca aceea de cafea rece, privindu-mă. Respiraţia inegală te încremenea din când în când, şi-am numărat patru secunde lungi în care-am încercat să menţin acea tensiune. Te aşteptam, însă iubirile n-aşteaptă pe nimeni, parcă prevedeam întreg pericolul şi staţionam într-o cumpănă a secundelor năvalnice. Abia atunci m-am gândit mai bine, căutând intersecţia dintre iubire şi durere: indecizia.

Am tăcut amândoi, oricum, în spatele cuvintelor rostite rar, lucrurile păreau cuprinse într-un dialog subteran, independent de curiozitatea noastră şi de zumzetul cafenelei, sau al fotoliului, sau al... Oriunde am fi fost, căci nu mai ştiu, poate nici n-am mai privit în jur, căci părul tău rîmânea la fel de irezistibil. Eram tentat să-l ating, cu riscul de a mă adânci într-o lume pe care n-o mai recunosc şi pe care mi-o neg zilnic. Trăiesc în alta, una a siguranţelor aparanţe, a iubirilor predefinite şi preambalate, a promisiunilor eterne. De pe laviţa asta a concretului, părul tău părea prăpastie neterminată, un loc perfect pentru apropierea de sfârşit.

Mi-ai spus că eşti emoţionată. Vedeai în mine lumea aceea sfârâitoare, înţesată de cotloane, spuneai că vezi în mine o amintire vie, o hoardă de momente scoase din subsolurile unei clădiri, ca o formă de voinţă, ca o supravieţuire: m-ai rugat să te cobor şi pe tine acolo cândva. De fapt, ştiai mai multe decât mine. Cunoşteai toate acele mistere, acele monstruozităţi, fericiri, acele morţi, acele urme. Ştiai şi tu, ştiam şi eu. Ne priveam ca şi cum ne-am fi sărutat deja, eu stând pe-o trambulină deja arcuită. Nu zâmbeam nici unul dintre noi. Poate fiindcă nu sosiseră încă fluturii de primăvară târzie.

Nu ştiai fuma, dar ai cerut o ţigară, pe care ai aprins-o stângaci în văzul tuturor. Pe masă mai era o ceaşcă de cafea, pe care parcă înghiţind-o o duceai mai departe. Cumpănă în care ne aflam făcea totul explicabil, până şi iubirile de-o clipă, cele ca nişte ecouri între lumină şi întuneric, ştii tu, povestea aceea cu aripile. Mi-ai comandat o băutură exotică, ai vrut să îmi arăţi că mă intuieşti. Am băut scurt şi-atât. Am auzit de undeva un “nu” răspicat. Credeam că vei pleca. În schimb, mi-ai întâlnit palma caldă şi pentru o secundă ai închis ochii şi te-ai lipit de mine. Mi-ai spus ca am degete frumoase, ca ale unei fete. Îmi părea inutil să mai redau cuiva acele gesturi, în care regăseam tortura dintrea atâta goană şi atâta singurătate.. Un amestec de sânge şi lumină. M-ai strâns şi te-am sărutat precaut în jurul ochilor, forţându-te să-i păstrezi închişi, ca să nu mai privesc în tine,  ca să nu vezi ce gol iau cu mine, ca un ecou al tău, pe care să nu-l auzi. Capul îţi  era rezemat pe umărul meu stâng şi lumea vedea un alt cuplu bizar dintr-o cafenea suspectă.

Toate acestea, am vrut să ţi le povestesc mai târziu, când ne-am mai întâlnit, să încerc să deconspir momentul. Erai însă într-un alt real, paralel, şi ţi-am zâmbit cum îi zâmbeşti în trafic unui alt şofer, după care treci mai departe. N-ai să ştii cum ai trecut din nou pe lângă o răscruce, cum oamenii ne bântuie prin amintiri, cum se întorc la drogul unui „dacă” şi cum se întreabă pe ei înşişi, cunoscând răspunsul, căutând căderea aceea, ca şi cum ea, singură, e raţiunea de a fi a fiecăruia dintre noi.