joi, 30 aprilie 2020

din înaltul unui albastru curat și rece și egal


Ne naștem uzi, goi și flămânzi. Abia apoi lucrurile se înrăutățesc. Poate de aceea atunci când creștem ne agățăm fiecare de funia spiritualității pentru a ieși cumva mai puternici din adâncul de neatins al unei fântâni în care nu există nici lumină, nici orizont și nici speranță. Periodic sau sporadic, viața ne este o astfel de fântână fiecăruia, îndrăznesc a spune. Iar dacă mi-a sosit și mie clipa spovedaniei de după-amiază pe maculatură, pot recunoaște astăzi că una dintre cele mai trainice funii care mi-a fost aruncată la un moment dat a purtat impozantul tău nume, dragă Truman.

Formidabilitatea pe care mi-ai așternut-o treptat în suflet îți va fi, așadar, pentru eternitate plină de recunoștință. Ar trebui mai întâi să încep prin a-mi introduce regretul de a nu-ți mai fi scris de atâta amar de vreme. Am considerat că așa este mai bine: să existe între noi doi o tăcere riguroasă și, poate, complice. Îți datorez multă și necântărită emoție, dragă Truman, și poate că a venit, iată, în sfârșit, momentul să achit. Nu din respect, nu din admirație, ci mai degrabă din ceea ce unii oameni numesc dragoste. Sau, cum scria și maestrul Tolstoy respectul a fost inventat pentru a acoperi spațiul liber unde ar trebui să fie dragostea.

E-adevărat: deseori și pretutindeni am auzit nesfârșite obiecții vis-à-vis de caracterul tău, dragă Truman, ba chiar și neverosimile atacuri la proza ta. Am auzit că te-ai irosit, că ai fost doar un depravat, un monden și o canalie, un scriitor poate imens, dar care n-a scos operă la înălțimea talentului (!) Că n-ai scris cât ar fi trebuit, cât ai fi putut sau că, dimpotrivă, ai scris prea mult, că nu ai fost suficient implicat politic, că...

Toate aceste odioase acuzații le-am scufundat, evident, într-o dezaprobativă și partizană tăcere adâncă. Știu eu ce știu. Niciun alt maestru al peniței nu mi-a adus mai multe lacrimi. Chiar și acum îmi e infinit de greu să povestesc în ce stare a sufletului am încheiat Harfa de iarbă. Aș vrea să ții minte, din toată această onestă destăinuire, dragă Truman, că tu pentru mine, fundamental, ai rămas o miraculoasă mașină de fabricat lacrimi și, în ceea ce mă privește, ar fi fost necesar să se graveze pe fiecare copertă ce-ți aparține o minusculă adiacentă și lămuritoare inscripție: Capote – maestru făuritor de lacrimi.

Te-am înțeles și iubit nespus în Mic dejun la Tiffany, cum te-am iubit (cu totul altfel) și în Cold Blood. Dar poate că cel mai mult te iubesc, și nu ascund asta, în proza ta scurtă. Aici te-am găsit a fi nu doar redutabil și irespirabil, ci pur și simplu invincibil. Aici, prin ochii mei, ai atins cumva perfecțiunea, câtă perfecțiune poate fi atinsă într-o proză. Așa că sunt sigur că mi-ai înțeles explozia, din jilțul unde te afli tu acum și mă privești decumpănit, atunci când am primit vestea că au ieșit la iveală câteva proze dintr-o perioadă foarte precoce a vieții tale. Am aflat cu o nesperată bucurie că în Arhivele Truman Capote ale Bibliotecii Publice din New York sunt dezvăluite astăzi texte pe care tu le-ai scris și la unsprezece ani! Și tot ce scriseseși tu, în plină adolescență! Cuvinte pe care după ce le-am parcurs, m-au convins că trădează nu doar talent (s-o spunem pe șleau: toată lumea era conștientă cumva de imensul tău talent) ci și forță, pătrundere, tremur. M-am convins, la citirea acestor minunate texte scurte, că vorbim despre geniu. Ba chiar mai mult decât atât: despre antrenamentul unui geniu. Căci asta se vede limpede citindu-le: se vede cum ai progresat, în urma unui efort constant de folosire textuală a sensibilității tale excepționale, asemenea unui desăvârșit atlet de talia lui Babe Ruth, Cassius Clay sau Michael Jordan.

Ce e absolut fascinant la scrisul adolescentului care ai fost, dragă Truman, este în esență fascinația pe care ai avut-o mereu pentru cei excluși, pentru marginali, pentru acel liminality pe care l-au demascat științific câțiva antropologi de mare anvergură precum domnii van Gennep ori Victor Turner. Tânărul Truman Capote, la fel ca acela care aveai să devii, a fost întotdeauna scriitorul celorlalți. Ba chiar mai mult, cu timpul, prin copleșitoarea ta empatie, ai devenit, de fapt, ceilalți.

Aș preciza aici câteva proze scurte – și, dacă-mi îngădui, Domnișoara Belle Rankin deasupra tuturor (apropo, mai știi că ai scris Domnișoara Belle Rankin, îți mai amintești de Domnișoara Belle Rankin?) – care m-au trecut pragul nebunie bune. Pe restul le las a fi descoperite de cei care nu te-au cunoscut în toată splendoarea ta imaginativă, încă. De cei care, dragă Truman, n-au aflat încă că de la bun început ai avut grijă ca în fiecare dintre poveștile tale să nu uiți a ne spune cum arăta cerul.

Iată de ce, dragă Truman, când eu îți achit în sfârșit nota asta și-ți mâzgălesc acest minor și emoționat omagiu din cuvinte, cerul tace și el, în înaltul unui albastru curat și rece și egal, deasupra tuturor celor vii și deasupra tuturor celor morți. Și, așa cum îți place atât de mult să spui, probabil mai târziu va ninge.




marți, 28 aprilie 2020

wearing my heart on my sleeve


singura înspăimântătoare pandemie demnă
de impresionantul malaxor al anxietății mele
ar fi să nu mai pot privi pe furiș
oglinda în care zâmbitor te machiezi
când îți înfloresc perpetuu trandafirii
pe buze.

să nu-ți mai pot alinta părul ca lămâia
și sufletul ca un lăstar
să rămân pur și simplu fără voce
să uit cine-a fost de fapt Apollinaire
să nu mai recunosc explozia mută a crinului
să merg prin nisip iar în urma mea
să nu rămână niciodată nimic.

să nu mai pot deschide porțile de sticlă
ale clipei
în care poezia arde doar pe dinăuntru
să ratez moartea perfectă
prezentul să fie mâine
ca și cum clopotul morții
și clopotul sărbătorii
ar fi unul și același
deși
ele nu bat niciodată la fel.





duminică, 26 aprilie 2020

modus vivendi


de câte ori ceva tăios pe dinăuntru te-apasă adu-ți aminte că viața, ca și dragostea, este fluviu, este mișcare continuă. nu suntem și n-am fost niciodată ceva static, doar obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită, iar viața, dimpotrivă, e-o continuă schimbare. o forță motrică ce nu se-oprește niciodată. ironic sau nu, cu cât există mai multă schimbare cu atât există mai multă viață. cu-atât mai mult existența devine abundență. iar o viață abundentă va aduce cu ea însăși extraordinare împrejurări. să te gândești iată, când nu mai ești tânăr, când nu ești încă bătrân, că nu mai ești tânăr, că nu ești încă bătrân, asta este, într-adevăr, ceva. să te oprești, spre finalul zilei tale de câteva ore, și să cugeți: ușurința întunecându-se, necazul înseninându-se; plăcerea plăcere fiindcă a fost, durerea durere fiindcă va fi; fapte bucuroase devenite laude, laudele devenind încăpățânare; zvâcnetul, tremurul față de o ființă dispărută, o ființă ce va veni; și adevărul nemaifiind adevăr, și falsul nefiind încă adevăr. și să te hotărăști să nu zâmbești, până la urmă, stând în umbră, ascultând cicadele, dorindu-ți să fie noapte, dorindu-ți să fie dimineață, spunând: nu, nu e inima, nu, nu e ficatul, nu, nu e prostata, nu, nu sunt plămânii, nu, e ceva muscular, e ceva nervos. apoi scrâșnetul dinților se sfârșește, sau continuă, și te afli în groapă, în gaură, tânjetul după tânjet a dispărut, groaza de groază, și te afli în gaură, în sfârșit la poalele dealurilor, unde drumuri urcă, drumuri coboară, și liber, în sfârșit liber, pentru o clipă în sfârșit liber, în sfârșit nimic.





sâmbătă, 25 aprilie 2020

impresie


când te-am întâlnit, iubita mea,
mi-am închipuit că poți fi femeia oricărui bărbat
ai vrea.
dar nu e adevărat. pentru că mintea ta
se mișcă exact precum mintea mea
și singurul bărbat pe care l-ai vrea
este unul plecat pe mare
să găsească o insulă moartă.
eu am găsit până acum una.
așa că atunci când ne vom reîntâlni
îți voi dărui scrum
de pe ea, cules de pe drum,
și tu tot scrum îmi vei da
și din două scrumuri adunate
vom face o făptură, cumva.








vineri, 24 aprilie 2020

ca un blestem mărunt al fericirii


când eram în mâinile disperării / și uram toți oamenii / dumnezeu m-a fulgerat cu dragoste pentru un singur om. / atât de adânc și atât de departe ca un arc de lumină și putere / ce cutremură câmpiile magnetice ale inimii. / eram atât de confuz și nu știam dacă am fost trăznit de dragoste / ori am ajuns de fapt apoteotic într-un gigantic stomac de piton. / pitonul acela când și-a slobozit strânsoarea / m-a catapultat cumva în propriul suflet / unde arborii verzi din parc și capul meu / se împleteau într-un interminabil lan de graminee și smocuri înflorite. / atunci am respirat din nou pentru prima dată în ani aerul dulce al străzilor plouate / mirosul de bere și limonadă din cafenelele de vară. / durerea s-a scurs cumva din mine ca seva din copacii bătrâni / la primul acord neașteptat de liră. / am cunoscut atunci cu adevărat vindecarea / bucuria unui puști / care printr-o nemaipomenită și stranie coincidență / a rămas singur în delfinariu.

când eram în mâinile disperării / și uram toți oamenii / dumnezeu mi-a trimis un portofel cu autocunoaștere / și dintr-o asemenea brumă de exaltare / am știut că voi putea atribui câte-o culoare fiecărui sentiment / că voi putea arunca pe fereastră aleatorii metafore despre numele venerației / despre sunetul numelui și numărul numelui ei / iscălit în cel mai mare secret / pe un perete untos sub Vezuviu.

când eram în mâinile disperării / și uram toți oamenii / dumnezeu m-a învățat să fiu pentru o clipă o molie de lână / să fac din minte creier / să fiu eu primul care dansează / când mă trezesc și văd în zori / dimensiuni multiple culese din chipul tău. / când eram în mâinile disperării / și uram toți oamenii / dumnezeu mi-a revelat răbdarea oamenilor / așa cum nu mi-a fost desenată niciodată / mi-a arătat de ce ne îndrăgostim / de fetele ce-și împletesc lavandă-n păr / de țigănci care alăptează / și-și flutură zdrențele în public / abia atunci am realizat / că nu există / mâini ale disperării / nici ură pentru oameni / că numai dragoste există / ea crește peste noi / ca un blestem mărunt al fericirii / ca pielea peste o rană nevindecată.





marți, 21 aprilie 2020

ceea ce ne leagă pe noi toți, bosonii Higgs


N-aș scrie niciodată un roman. Un roman nu e nici mai mult nici mai putin decât o pată din care crește un needucat și barbar Cerber, și care e de fapt doar un cățel negru, dresat de stăpâni ori un interstițiu în asfalt care absoarbe cu o lăcomie colosală corpurile astrale ale fetelor de pe stradă. Un roman e doar un homeless ofticat și osificat sau un obiect fără suflet pus la vânzare în supermarketuri. E un piept scheletic al vreunei fantome de femeie cu picioare de elefant sau capul de cristal mat al manechinelor din vitrină, dacă vreți.

M-am întrebat de atâtea ori de unde vine înverșunata mea aversiune pentru roman. De ce m-aș fi disprețuit probabil atât de tare dacă aș fi scris romane ori diferite cărți despre... istorii nesfârșite, despre diferiți maeștrii și margarete, sau de ce îi urăsc pe Șeherezada și pe toți fii ei care ne inundă și abundă cu narațiuni din care învățăm ceva sau cu care ne petrecem ceasuri nesfîrșite, prețioase? De ce n-aș vrea să scriu de plăcere și pentru plăcere? De ce nu vreau să desenez porți monumentale sau doar ursite pentru pisici, pe pereți? De ce mă definesc prin alegerile și nebuniile mele, și nu prin cărțile pe care le pot turna? De ce îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mi-a deschis și mie vreo odioasă ușă să intru în literatură? Poate pentru că nu găsești în niciun roman fraze ca acestea ori poate pentru că nici măcar Salinger n-a reușit să le transforme în oscioarele urechii interne ale unei narațiuni. Au rămas încrustate în pagini obscure de jurnal, destinate focului. Pagini ce nu delectează și nu instruiesc, pagini ce nu există dar mai semnificative decât tot ce a existat vreodată. Pentru că nu e nevoie de mii de pagini ca să scrii o capodoperă, ci de doisprezece rânduri înduioșător de sincere. Avem nevoie de esențe, adevăruri scurte și tăioase, emoții, așa că eu încă mă supun propriului crez: aș vrea să spun totul într-un singur cuvânt fiindcă detest tot ceea ce se întâmplă între începutul unei propoziții și sfârșitul ei.

Niciun roman nu a arătat vreodată un drum. Toate romanele, dar absolut toate, se resorb în inutilul neant al literaturii. Cel mai odios cuvânt din lume. Romanul ar fi putut să fie tot ceea ce nu este. Ar fi putut fi ochiul fin al lunii dispersate ori pânza păianjenului care acoperă un fluture translucid, carbonizat, lângă ferestre. Ar fi putut avea la dispoziție toate cuvintele scrijelite pe toate calcanele, paralizia statornică a irisului recoltat din stele care se rostogolește în orbita pământului ca un prunc în cearșafuri, revenirea bruscă și violentă din câmpul magnetic, ce ne leagă pe noi toți, bosonii Higgs, ar fi putut fi plăcerea, și peste toate, experimentul, jocul, cheia care zgârie toate mașinile din oraș și toate elucubrațiile lumii.

Lumea s-a umplut de milioane de romane care scamotează singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de a te înțelege pe tine însuți până la final. Până în ultima anticameră a labirintului minții, în care n-ai voie să pătrunzi. Așa că singurele texte care ar trebui a fi citite vreodată sunt cele neartistice, cele eminamente neliterare. Cel aspre și imposibil de înțeles. Cele pe care autorii lor au fost nebuni să le scrie, dar care au izvorât din nebunia, tristețea și disperarea lor, ca niște izvoare de apă vie.

Romanul a eșuat fiindcă n-ar fi trebuit niciodată inventat pentru el, niciodată pentru ea, niciodată pentru tu sau eu. Romanul ar fi trebuit de fapt să inventeze ceea ce nimeni și nici o limbă n-ar fi putut inventa: persoana a patra.



luni, 20 aprilie 2020

o nemaipomenită și frumoasă cupolă


La naștere, mi se pare că un nume enervant de bun ți s-a dat. Donna Tartt. Și cât de mult mă intrigi, și cât de mult mă îndoaie de fapt anvergura și scriitura ta. De parc-aș fi eu însuși cel mai elaborat pigment din sticletele lui Carel Fabritius. Absența ta îndelungată nu o aprob, nu o înțeleg și deseori o pun sub o nejustificată îndoială, dar te iubesc. Ce situație comică și totuși, atât de obișnuită. Am foste iubite mai puțin relevante decât tine. Mi-ai aprins focul, m-ai dus la orgasm. Ești viața mea. Ești o viespe a cuvintelor! Mă intrigi cu fiecare descriere, cum te joci tu nonșalant cu structurile oamenilor, de fapt mă captivezi cu fiecare cuvânt. Te știu de puțin timp... dar n-ai vrea să ne căsătorim? Să scriem fiecare pe laptop-ul lui... sau și tu încă scrii direct pe hârtie?

Ești combativă, așa sunt și eu. Și parcă te visez și noaptea. Distopia talentului tău mă trece nonșalant prin tot felul de senzații, niciuna neplăcută. Te invidiez. Aș fi vrut să intri în mintea mea cu aceeași sălbăticie dezarmantă cu care ai intrat în cea a lui Theo. Dacă citești aceste rânduri să ști că mi-e rușine de mine. Sunt nimic în comparație cu ceea ce ai reușit tu să creezi. Vreau să știi că dacă ar fi să ne întâlnim vreodată în viața reală, aș trece pe partea cealaltă a străzii și m-aș preface că nu ți-am auzit niciodată numele. Într-adevăr, sunt un laș, iar tu un geniu.

Pentru mine, ești o nemaipomenită și frumoasă cupolă. O catedrală a simplității care zguduie și te împresoară cu întrebări pe care nu le-a mai pus niciodată nimeni. Sub un cer nesfârșit de albastru. Ești o tămăduitoare care operează intenționat numai pe șira spinării și pe limbă. Ca un adept de neclintit, te ascult, te cred, orice ai scrie. Mă faci să mă privesc în oglindă. Mă faci să vreau să trăiesc în loc să mor. Vreau să te cunosc mai bine, fiecare paragraf de-al tău mă trezește repeptat la viață. Ești un înger păzitor dacă raiul ar fi iad și invers. Nu vreau să trăiesc într-un univers în care tu nu exiști, în care tu nu scrii, chiar și-așa, o singură dată după un îndelung deceniu. Mă frapezi, mă inciți, mă creezi odată cu poveștile tale, ma frămânți și mă împaci cu ideea că n-o să mai fiu niciodată același. Când sleit caut putere, mă pierd în toate coliviile din care nu mai scapă niciodată sticletele. Realitatea pe care mi-o oferi este rece ca gheața... și dulce ca zahărul din Minnesota. Ai reușit, m-ai convins, acum tot ce îmi doresc e să nu ai dreptate.

Și, ca să dovedesc că nu ai dreptate nu-mi mai rămân decât cele două cărți necitite, pe care sper să pun mâna foarte curând în disperarea mea. Călăuzește-mă, oriunde. Până atunci, nu-mi rămâne decât speranța că într-o zi voi reuși să te văd într-o mulțime. Să-ți pot striga eliberat mulțumesc! Acum viața are sens pentru că i-ai oferit tu unul. Nimic altceva nu m-a făcut să vreau să o trăiesc mai mult, fie și doar pentru a muri din proprie inițiativă.



sâmbătă, 18 aprilie 2020

terminologii exacte, aducătoare de liniște


dacă curiozitatea a ucis pisica, satisfacția este cea care a adus-o înapoi. așa că eu metodic citesc în fiecare seară despre viețile altora pe Wikipedia, despre Sven Marquardt de pildă, paznicul-fotograf de la Berghain care nu lasă oamenii să intre în club dacă nu le place fața lor, despre Sfânta Mare Muceniță Anastasia, izbăvitoarea de otravă, despre pisica moștenitoare a lui Karl Lagerfeld, despre faptul că în daneză prezervativului i se spune svangerskabsforebyggende middel, că majoritatea pictorilor sunt stângaci sau că însuși marele Errol Flynn își câștiga existența castrând oi înainte de a ajunge un îndelung aplaudat star de cinema. dacă cineva ar încerca să-mi povestească viața pe Wikipedia n-ar întâmpina absolut nicio dificultate. la nici 34, viața mea are ceva din ritmicitatea și limpezimea unei perfuzii. micile și marile bucurii, nuanțele emoționale, lucrurile care îmi fac sufletul ferfeniță stau aliniate și strălucesc îmbietor, ca niște bucățele multicolore de sushi într-o cutie invadată lacom de furnici. iubesc o singură femeie, care se întoarce de fiecare dată spre mine când nu-și găsește cuvintele, iar astă mă face din cale-afară de fericit, de parc-aș fi motor de căutare în loc de ființă sensibilă și schimbătoare. când nu e prin preajmă, mă apucă o tristețe mocnită, ca atunci când te-ai străduit 3 luni să pui plastic la plastic, sticlă la sticlă, carton lângă carton și vine mașina de gunoi și ți le varsă pe toate la un loc sau ca atunci când, asemenea domnului croitor Franz Reichelt, inventezi parașuta, dar probând-o te prăbușești miraculos și tragic la baza Turnului Eiffel. stomacul meu, acum cât o boabă de fasole, întâmpină celelalte boabe de fasole din salata mâncată la prânz. ele conțin fibre, magneziu și neurotransmițători esențiali pentru memorie, terminologii exacte, aducătoare de liniște. sunt încă tânăr, fertil, răbdător, ca o tufă de brebenel ale cărei flori vor rezista mult, dacă n-o să vină câinii orașului să-și facă nevoile prea curând. afară a venit primăvara, o primăvară univocă și previzbilă ca un jurat de la X-Factor, sunt pregătit pentru orice și puțin mă interesează că moaca mea nu m-ar ajuta să intru în cel mai hardcore club berlinez. dar dacă totuși cineva s-ar hotărî la un moment dat să îmi povestească viața pe Wikipedia, aș vrea să rețină un singur lucru: cum ne ținem noi doi de mână în somn, ca vidrele în apă pentru a nu fi purtate de curent una de lângă cealaltă.



vineri, 17 aprilie 2020

pe partea cealaltă a emoției



seara
mă pregătesc de cină
ascult richest man
de un anume brendan benson.
și spintec vânăta
de parcă mi-aș face drum prin junglă
ca un caçadores descumpănit în angola.
în loc de cuțit – macetă
în loc de legumă – obstacole
atâta forță arunc în aer
de parcă aș vrea să testez realitatea
să văd dacă nu cumva crapă.

cu câțiva ani în urmă
un astfel de val era să mă doboare
acum puterea asta – mă gâdilă
știu unde să caut motivul siguranței
isterice și nepotrivite situației
pe partea cealaltă a emoției
pe partea inversă.

încerc să glumesc
și mă întreb
oare cum arată animalul ce te atacă

insist totuși cu tirbușonul să deschid conserva
dar nu-mi reușește niciodată din prima.




sâmbătă, 11 aprilie 2020

când scena în care apare personajul tău încă nici n-a început



Abia după ce împlinisem 22 de ani am reușit să parcurg integral o carte semnată de dumneavoastră, stimabile domn Kundera. Cartea Râsului și a uitării. O găsisem întinsă pe asfalt pe un ziar între atâtea alte zeci de titluri cu care te ademeneau vânzătorii ambulanți și plictisiți din miezul orașului. N-a fost să fie mai devreme de atât, credeți-mă pe cuvânt! Dar, deși descoperită ca o revelație târzie, cartea asta mi-a rămas pentru totdeauna în suflet și poate că și ei îi datorez cumva brusca mea hotărâre de a trăi altundeva. Cel ce vrea să-și amintească n-are voie să rămână într-un singur loc, așteptând ca amintirile să vină singure la el! Amintirile s-au risipit în lumea largă și trebuie să umbli, să le regăsești și să le faci să iasă din ascunzătoarea lor” – spune-ți, iată, atât de entuziast, dumneavoastră. Nu știu dacă inspirația pentru adevărul citat aici v-a venit cumva la Brno sau poate pe undeva pe malurile Senei dar știu că am purtat cu mine mai bine de doisprezece ani cuvintele acestea. Le-am purtat de la bunul început al vieții mele în străinătate, acolo unde viața poate fi confuză și poate fi o nostalgie, iar cine ești – o narațiune la trecut.

O altă viață în străinătate ține de un instinct de supraviețuire identitară. Ești într-un loc cu totul nou unde la început nu aparții, nu știi logica vieții curente iar trecutul tău e relevant doar pentru tine în noul loc și nu știi cine ai mai fi dacă te-ai pierde de acel trecut. Imigrația, după cum bănuiesc că știți prea bine, domnule Kundera, e o ruptură bruscă din fluiditatea vieții cunoscute în care funcționezi firesc. Acasă nu e doar un loc în care nu mai ești, ci o lume întreagă dispărută. Locul în care te-ai format – și pe care îl numești acasă – își definește întraga geografie interioară, prin care în mod inconștient te recunoști pe tine sau ceva din tine în tot ce-i în jur.O viață nouă într-o țară nouă vine cu o hartă nouă pentru care n-ai compasul. Și, temporar, asta poate fi o aventură transformată în tragedie. Și așa cum bănuiați și dumneavoastră, domnule Kundera, temporarul deseori durează prea mult.

Dar să vă mai spun și altceva: imigrarea e și un cumul de interacțiuni stângace. Neînțelegerea celor din jur față de ce ți se întâmplă e o formă de alienare. Sunt absolut sigur că asta vă poate confirma, domnule Kundera, atât colegul dumneavoastră de breaslă Camus cât și propria mea experiență, ca să spun așa. De ce? Poate fiindcă cei lăsați în urmă vor să te înțeleagă, dar prin ce treci e pentru ei ceva intangibil, așa că proiectează în tine fie idealul unei vieți extrem de confortabile afară fie o ruptură melodramatică de origini. De cealaltă parte, ce din țara nouă în care ai ajuns nu te înțeleg nici ei pentru că nu aveți un trecut împărtășit și aproape nici un numitor comun. Iar tu, abia ajuns într-o viață nouă, ești pur și simplu divizat, într-un punct din care dacă uiți prea mult din ce erai te pierzi pe tine, iar dacă nu uiți mai deloc te închizi la ce-i în jur.

Mi-ar fi plăcut tare mult să stăm la o cafea, poate chiar in Les Deux Magots, intr-o primăvară zgomotoasă din St. Germain, (de ce nu?) și să aprofundăm cu un avântat și neobișnuit tact toate aceste chestiuni, domnule Kundera. Am fi putut, cred eu, amândoi la fel de bucuroși, împărtăși asemenea dileme lacomi de cuvânt la aceeași masă. Dar pentru că erele noastre nu coincid, am să mă destăinui aici și am să vă spun că am plecat din România la 29 de ani și imediat am 34. Iar când mă uit la fotografii cu mine de dinainte de plecare, le simt atât de îndepărtate, că în ele ar putea fi la fel de bine altcineva. Recunosc că încă păstrez periodic un sentiment difuz și foarte intim al acelor vremuri și al celor dimprejurul meu de la momentul respectiv. Și mă inundă parcă o nostalgie a unei lumi pe care-aș vrea să pot s-o locuiesc încă o dată, deși eu, cel de-acum și ceilalți, din poze, nu mai avem prea multe lucruri în comun. Mă văd în fotografiile astea și știu că acela sunt eu. Țin minte cum era persoana aceea din fotografie și chiar fragmente din ceea ce gândea. Dar experiența de a fi acel bărbat și-a pierdut coordonatele imediate care îl făceau real. Ce îl făcea să fie el este că rezulta dintr-un trecut trăit în acea lume. Dar astăzi știu și vă pot dezvălui și dumneavoastră, domnule Kundera, că acel bărbat de 29 de ani care a decis să lase lumea lui în în urmă a făcut posibil eu să fiu cel care sunt acum.

Și iată că, pornind de la constatarea asta care l-ar fi amuzat probabil chiar și pe un alt imigrant faimos, pe numele lui Cioran, am să duc mirarea mea de acum chiar mai departe, cu voia dumneavoastră, desigur, domule Kundera. Și-am să vă mai spun că, atunci când începi o viață nouă într-o țară, pentru o vreme identitatea de străin e tot ce simți și involuntar mai tot ce proiectezi în jur. Viața în mijlocul căreia te afli, fizic, e ca un film în care ți-ai dori să fi, dar din care încă nu faci parte complet și în care pare că scena în care apare personajul tău încă nici n-a început. Iar cum ceilalți nu te știu și nu te pot încorpora în fluxul lor comun, te întreabă repetat de unde ești și cine ești, o oportunitate etern repetitivă de a te defini cumva iar prin trecut.

Pentru foate multă vreme am trăit cu accentuata convingere că Marea Britanie și România sunt două lumi care trezesc două versiuni atât de diferite ale mele incât amândouă nu au cum coexista în mine. Ca și cum una o neagă automat pe cealaltă. Și mi-era și mie, cum bine vă închipuiți, domnule Kundera, dor de mine cel vechi, iar eu cel nou îmi era străin chiar și mie și nici nu-mi prea plăcea. Cel vechi era puternic și sigur pe sine, cel nou, ezitant și confuz. Primul voia înapoi acasă în România, unde se plia ca ultima piesă de puzzle lipsă, iar celălalt în mod suprinzător voia viața cea nouă care în lucru și-l și deprima. Și cum nu reușeam să-i împac sau sau să aleg între ei, nu mă simțeam cu adevărat nici unul, nici celălalt și nu eram acasă nicăieri. Însă, cu timpul, am descoperit un lucru care mă tem că nu vă este deloc necunoscut nici dumnavoastră, domnule Kundera, și anume că acasă nu e un loc anume, ci o simțire, și nu-i un dat, ci ceva ce poți oriunde crea. Și că deși nu poți fi în două locuri în același timp, asta nu cere neaparat o diviziune interioară ori un sentiment constant de despărțire. Nu trebuie să alegi, poți fi acasă-n două locuri și asta e o formă de împlinire.

Retrospectiv, experiența necunoscutului și a incertitudinii migrării e un cutremur care, paradoxal, te construiește. M-aș duce chiar mai departe de atât, afirmând că într-o asemenea etapă, poți alege să atașezi de un sentiment de pierdere și alienare sau poți să explorezi și să descoperi din ce ești făcut și cine ești ca om. Cu timpul, vezi că, deși nu ții strând de el, trecutul nu dispare. E tot al tău, aceeași goegrafie și încă una nouă care te transformă și te face mare. Plecarea este o șansă de a vedea cât de departe poți să sari fără să îți pierzi tot echilibrul, care-ți sunt limitele și fricile – un exercițiu de curaj și de determinare.

Astăzi mă simt mai apropiat ca niciodată de dumneavoastră, domnule Kundera. Pentru că astăzi am și eu, aidoma dumneavoastră într-un fel, convingerea că nici o experiență nu e mai confrontațională la nivel de sine decât nevoia de ajustare într-o altă societate. E o provocare de lungă durată, în care afli lucruri noi și pierzi nenumărate iluzii și atașamente inutile. În schimb, capeți o înțelegere mai adâncă a naturii umane și a nevoii umane instinctive de a aparține. În contact cu o altă cultură, multe condiționări inconștiente care te sufocau fără să știi, dar pe care le cărai cu tine se destramă și apar alternative și experiențe noi, neașteptate. În paralel, luând distanță, te întorci în lumea pe care ai lăsat-o în urmă cu un alt fel de empatie. Ochii care nu se văd, din fericire, nu se uită. Și poți vedea ce ai primit de-acolo mai clar și mai profund. Distanța are un efect de limpezire, iar magia dezrădăcinării e că, atunci când conflictul interior dispare, descoperi că ești tare liber și că poți să ții de-o lume mult mai mare. Una în care trecutul și prezentul tău se unesc într-o poveste coerentă și într-o nouă identitate. Iar asta nu e niciodată un compromis, ci o perpetuă reinventare, nu credeți, domnule Kundera?








marți, 7 aprilie 2020

zâmbete pe care mi le oferi ca pe flyere


oare de ce?
poate din cauza celui de-al optulea pistrui de pe colțul stâng al gurii tale.
sau poate din cauza șuviței incolore din părul tău roșcat
ce seamănă c-o cicatrice,
ascunsă sub aripă de bufniță polară,
sau cu un blazon regal,
sau ca niște teribile amintiri ori sfaturi prețioase
ca o zi istovitoare, ca un răsărit insomniac,
toate traversându-ți obrazul.

oare de ce?

poate din pricina felului cum răsucești orice silabe
ca un pianist liber eliberat de emoție într-un amfiteatru gol.
sau poate din simplul motiv că degetele tale mândre pot deveni
jucăușe
într-o clipă
și pot amuți orice străin fără a-i tăia în patru limba.
și nu vorbesc despre cine știe ce truc de magician
ci despre cum iti scoti tu ritualic agrafa din păr, cămașa strâmtă,
tricoul de dedesubt...
despre cum umpli tu vidul și cum devii Pithia
și mă urci mereu cu tine
ținîndu-mă de mână
pe muntele Parnas.

oare de ce?

pentru că părul tău care fuge întruna
e mototolit între paginile fiecărui basm;
pentru că asta mi-am dorit dintotdeauna, o prințesă adoptată,
o cenușăreasă care chiar dacă are pantof, rămâne cenușăreasă .
tu nu știi că basmele sunt doar pentru copii?
iar eu nu mai sunt un copil.

probabil și
din cauza singurei tale rochii negre de
care ești
așa mândră
a zâmbetelor tale largi pe care mi le oferi ca pe flyere
pentru că rochia și pisoiul printre picioarele tale alunecă
amândouă sunt pe urmele tale
(oare chiar a trecut pe-aici vreun pisoi?)
și pentru că nu știu
dacă la noapte nu o să mă sufoc iar în buzele tale
ca un fluviu care curge în două direcții contrare
sau nu o să stric totul
sau nu cumva o să împietresc la fel de uimit
la atingerea pielii tale
îți mai spun o singură dată
să nu mă întrebi din nou
inima mea bate încet
e rândul tău să-mi spui
oare de ce?