Timpul ne alterează și
ne bagă în confuzie pașii. Eram doar un copil de-o șchioapă și-atât de crud, că
a trebuit să fiu pus la uscat pe-o sârmă de întins rufe, stăteam cuminte
și-aveam gura întredeschisă ca a unui cântec de leagăn care nu, nu se
zvârcolea, mă mișcam doar atât, cât să adorm singur în suspensia hainelor ca în
hamac, și atâta cât sângele să mi se încline în trup ca într-o sticlă numai
bună de destupat. Ochii mei curioși nu scăpau nimic din vedere, observam până
și o scurgere de pantofi care nu a încăput în scocuri, fără a ști dacă la mijloc
e un călcat pe urme sau un călcat în picioare. Timpul face alpinism numai prin
coborâre, fără crampoane, pe fire de Ariadne
produse în serie sau multiplicate prin clonare... singura mea grijă de-atunci
fiind să nu cumva să facă, în galopul ăsta, vreun atac de coarde...
Am crescut repede, dar
nici în ruptul, nici în moalele capului nu m-am gândit că aura mea nu ar fi de fapt... pătrată. Nu îmi dau seama când a
transpirat-o mintea claustrofobă, în care dintre desele ei crize de spațiu
intracranian. Ce să fi făcut eu cu aura
mea în toiul zilei, așa leoarcă și șifonată, dacă nu să o port ca pe o perucă
de melci spiralați, de galben nepieptănat, ca pe niște urme spontane lăsate de
o pensulă muradară ce se curăță singură? Noaptea dorm mai rău ca pe pernă,
respir în burduful ei economic de lumină, mai chioară decât cea de pe lună. Mă
trec nervii numai când mă gândesc cât timp și câți nervi îmi va lua sa-mi
centrez capul matematic înăuntrul ei, presimt de pe-acum că voi da pe lângă, nu
sunt mingea de golf potrivită...
Bag de seamă că nu sunt
întreg nici la minte, nici la aură.
[E posibil ca tu să ții
în mână cele două jumătăți ale zâmbetului meu de puștan îndrăgostit. Mă întrebi
cu o duioșie irezistibilă dacă te-aș lua oriunde și oricând cu mine, așa, ca pe
un minuscul și neastâmpărat delfin albastru ce strănută ritmic în rucsacul meu
decolorat. Eu știu doar că în preajma ta mi-aș dori o floarea-soarelui la
micul-dejun. Pe care s-o port pe post de umbrelă. Sau de pelerină, încă nu m-am
decis. Avantajul ei este că are într-atât de multe petale încât niciodată
n-ajungi la partea cu nu mă iubește. De fapt, sferturile ăstea
de ore efemere mă fac să mă gândesc la zilele de vacanță în care insomniile
noastre vor avea un gust plin și creativ. Uite, am aici o dorință înnăbușită
într-un colț html, să te văd seara în costum de plajă cu acel hmmmm
luminat de ledurile dimprejur și de amploarea surîsului tău de colecție. Cine
sunt? Cine ești? Suntem? Vrei să fim?] Deschidere din Alexandra Lisandru
Sunt ceruri și ape – în
liniștea insulei noastre din gânduri, sunt urme de fluturi pe umărul tău. Ești
mai frumoasă de departe până și decât Freida
Pinto, iar atunci când ies din casă bolta pentru mine începe să se învârtă,
de parcă o lume întreagă ți-ar sta sub tălpi. Mă gândesc cum gânduri diforme ți
se așează în poante și cum dantela din rochie îți zboară în vânt și totuși...
mi-ai spus să suflu pentru tine în mii de păpădii și pentru fiecare puf sa-mi pun
o dorință, și pentru fiecare dorință să fac un desen. Poate ca-ntr-o zi
cuvintele tale vor fi ață de balon ținută de mâna arsă a unui îndrăgostit așa
ca mine, dar acum lasă-mă numai pe mine să te iubesc și să-ți construiesc o
cutie tapisată cu saten din două culori, ca să mă culc acolo lângă toate
vârfurile de creioane colorate, să-ți șoptesc ceva memorabil înainte de
culcare, să mă joc prin părul tău ca să-mi poți dansa desculță prin iarba care
stă să crească.
Știu c-am vorbit
adineauri la telefon, dar dorul de tine e ca o fereastră pe care nu mai pot s-o
închid, în care gânduri zburdalnice îmi trec hai-hui prin toate cotloanele și
în care distanța se măsoară în pânze de păianjen. Așteptarea îmi cerne
cuvintele. Aud uneori cum mă strigi, dar oricât de departe te-ar duce
vâltorile, ai grijă de dragostea noastră ca de o taină trecută prin urechile
acului.
Există o perioadă
(pentru mulți dintre noi probabil) când ajungi într-o anume perioadă a crizei
existențiale, când stai și te gândești cât de interesant ai deveni pentru tine
însuți dacă ai face o schimbare majoră, dacă ți-ai produce un mare stigmat de care
să știi numai tu sau uneori să-ți amintească alții. De 2 ani de zile
aproximativ mi-am propus să mă tatuez.
Am și ideea, știu și ce reprezintă pentru mine, am și dimensiunile, la un
moment dat mi-am și printat câteva modele. Tot ce îmi mai trebuia era un motiv.
DE CE să mă tatuez.
Poate pentru că intru
într-o nouă perioadă a vieții mele. Poate pentru că m-am îndrăgostit, deci
oficial pot fi și eu simpatic. Poate pentru a marca o suferință trecută, o
perioadă încheiată, un ciclu, un mod de a gândi și de a privi lucrurile. Ori
poate pentru a-mi reaminti cât de diferit pot să fiu. Aș putea să celebrez ceva
printr-un tatuaj: prieteni dragi, familia sau un eveniment de care mereu îmi
voi aduce aminte. Poate că pentru că acum cinci ani îmi era imposibil să cred că
voi arăta așa, voi vorbi așa, voi gândi așa, voi simți așa. Poate că.
Văd azi cum alții
galopează neîncetat înspre prăpăstii, cum lumea e același bizon privit de
undeva de sub un maldăr de cărți și cum totul nu e uneori decât o capcană de
șoareci (a mouse trap cum ar spune americanii), dar cu toate astea tu găsești
mereu un motiv să mă ierți, conștientă fiind că azi te iubesc mai puțin decât
mâine. Deci ar fi și ăsta un motiv bun pentru tatuajul meu: dragostea pe care
ți-o port. Îmi și imaginez cum ai mesteca Orbit-ul
acela de pepene roșu (care în gura ta nu-și pierde aroma) și cum m-ai privi
tandru în timp ce aș începe să-mi fac acest tatuaj. M-ai tachina într-una pe
drum, râzând și spunând că gata, acuma sunt și eu un Icon local, iar eu aș veni
lângă tine până ajungem acasă, m-aș așeza lângă scaunul tău și am privi
împreună poze din toate unghiurile cu tatuajul ăsta. M-aș uita curios înspre
modul cum le privești, dacă oftezi și dacă ți-e dor de mine. Stiu că ai zâmbi,
te-ai schimba în alte haine în timp ce pe celalalte le-ai azvârli într-un colț
al camerei. Când sunt prin preajma ta, stau și mă întreb până unde voi duce
lista asta a motivelor și dacă, într-adevăr, mă voi tatua vreodată. Nu pentru
că m-aș teme de asta în vreun fel ci pentru încă nu sunt convins că de asta am
nevoie.
E ca și cum ai fi
implicat într-o relație care nu merge de multă vreme și pe care o tot tragi de
margini din diverse motive. Pentru că încă o iubești. Pentru că îți e comod
așa. Pentru că ai cu cine vorbi noaptea la telefon atunci când visezi urât.
Pentru că ți-ar fi dor. Pentru că e singura căreia îi pasă. Pentru că ea a
rămas singurul tău substitut pentru singurătate. Pentru că. Și imediat ce toată
lista asta se termină, odată cu relația, te întrebi de ce ai fost atât de
convins că de asta ai avut nevoie. Și-n plus: dacă ai nevoie de atâtea motive
pentru a sta într-o relație cu cineva, atunci stau și mă întreb sincer: cum pot
unii oameni să se tatueze atât de ușor?
Dar cu toate ăstea, te
privesc de multe ori îndeaproape și-n mine se manifestă deopotrivă o bucurie și
o tăietură veche, vântul ce-ți mângâie fruntea e ca un taifun căzut în
genunchi, și îmi e deajuns ca motiv pentru tatuajul meu acel simplu tumăfacifericit ce se zbate în mine
precum un Adonis albastru.
Dis-de-dimineață
soarele își gâdilă ceața cu limba așteptând uneori ca eu să-mi plimb degetul
mic peste litere, în clipele acelea de fapt eu sunt zâmbitor, buzele îmi sorb
cafeaua, o cafea mai neagră decât doliul femeilor, și ochii mi se deschid spre
răsărit, că mă gândesc minute bune la felul tău de-a fi. Știi cum unele femei
emană senzualitate atunci când sărută fumul unei țigarete? Da, sau cum se
cambrează în clarobscur și apoi chicotesc cu atâta patos pe seama jocului lor?
Știi că tot ele au un talent tipic de a colora o idee și a o exprima pe pânze
vii, sălbatice și exotice?
Acesta este tabloul meu
despre calmul discret și firav al cele
căreia îi este mereu bine și comod să deseneze în jurul ei zâmbete. Ea e acel contur de siluetă care
găsește fără dificultate un fir de aur în zilele de piatră și care își leagă
acest fir de mijloc pentru a se lăsa rostogolită de el într-un dans simbolic al
oamenilor fără față, mâini sau cuvinte. Practic, asta e schița mea din creion
despre copilul ăsta mare și frumos care respiră calculat atunci când bulele de
apă îi sufocă pe cei din jur, iar ei îi gâdilă doar tălpile.
Pe Aletheia am cunoscut-o mai demult, în ziua în care plecasem să mă
întâlnesc cu niște colegi în fața facultății, aveam în brațe foi de cursuri
xeroxate, nu eram în apele mele și-n gândul meu speram ca foile alea de curs să
fie atârnate și strangulate undeva de un copac, din mine se dizolva doar o voce
care vroia să le atragă colegilor de grupă atenția că aveam doar părul vâlvoi
și-o lipsă acută de chef. Dar cum nici atunci nu trăiam într-o lume ideală,
tremuram de frig atât eu cât și foile mele de curs, neluate de nimeni în seamă.
De absolut nimeni. Până în momentul în care s-a auzit de undeva din apropiere
un chicotit vesel (dar unul decent, nu unul tipic serilor în care râzi zgomotos
când ieși la un vin fiert), avea un chip atât de plăcut încât nici măcar din
bun simț nu ți-ai fi putut dezlipi privirea din analiza trăsăturilor ei
fotogenice. Mi-a întins mâna, după curs ne-am dus la o ciocolată caldă și
de-atunci mi-a oferit o felie mai mare de încredere decât probabil aș fi
meritat de la prima întâlnire.
Parcă toate întâlnirile
cu Aletheia erau precum seriile
înlănțuite în care deguști porții de viață pe care niciodată nu le-ai mai
încercat. Fiecare sortiment de poveste mă conducea pe-atunci înspre ceva ce eu
nu aș fi cunoscut niciodată în alte condiții. Sau cel puțin nu atât de repede.
Deși, fie vorba între noi, aveam deja câteva experiențe legate de trucurile ce
țin de firea schimbătoare a femei și de trucurile senzuale, dar cuvintele
preferam să le-aud rostite doar de ea. În preajma ei, mă simțeam ca un mic
băiețel care trage cu ochiul în dușul fetelor mari. Imaginează-ți că era o
femeie nemaipomenit de frumoasă în simplitatea ei, era acel succes estetic al
naturii pe care orice om îl întâlnește la un moment dat în timpul vieții și
care-i răstoarnă cutiuța cu prejudecăți despre multe paliere ale existenței.
Personajul ei ludic și fascinant m-a învățat cu ușurință să visez și să trăiesc
călătorii care nu îmi aparțineau, să apreciez ieșirile nocturne din timpul
săptămânii, ba chiar să citesc și să înțeleg intenții, să fiu haios în cele mai
întunecate situații, să țin privirea drept atunci când mă afundam singur în
scenarii ipotetice și să fiu diplomat și iscusit până și atunci când mă
năvălește vreun val orgolios. Eram pe-atunci într-o perioadă mezozoică a
existenței mele și a fost ca și cum o sferă de foc negru și îmbufnat s-ar fi
întâlnit din greșeală cu o perlă rece și nuanțată. Pe care n-a topit-o.
Ea
a fost și cea care mi-a arătat că și femeile au dramele lor personale, asemenea
protagonistelor singure din cărți de dragoste. Râdeam amândoi în fiecare
dimineață (sorbeam cafea după cafea amândoi) când ascultam tot soiul de nume de
prinți împiedicați prin viața ei la un moment dat, istorioare după istorioare
și pagină după pagină. Și majoritatea acestor idile începuseră cu nu mă
mai satur de tine, mă și puneam uneori în situația ei: de ce oamenilor
le coincid părerile la început pentru ca mai apoi să se nască intersecții
interminabile?
Mi-a fost foarte dragă
și numai așa îmi pot azi explica de ce mi-a fost mereu teamă să mă apropii de
ea prea tare, poate pentru a nu mă lega de ea cu o funie a posesivității.
Pentru că femeile ca ea (atât de rare) nasc în tine sentimente pe care nu le
poți explica decât probabil atunci când ai ieșit din sfera fascinației. E ca o
hipnoză a simțurilor. Pentru mine, ea era imaginea muzei (mereu o asemănam cu Therpsychore) care-și scapă batista și
apoi zâmbește pentru pozna făcută. A muzei care își culege singură batista de
pe jos, dat fiind că aproape toți trubadurii se striveau unul pe altul într-o
luptă care uită de scop pentru a ajunge primii să i-o ridice cu trufie.
Am rămas prieteni deși
îmi place teribil de mult de ea. Oricum, recunosc că de fiecare dată când o văd
îi radiază câte o parte a corpului ei frumos și strâmt, fie pentru a le ascunde
pe celelalte, fie doar pentru faptul că așa îmi imaginez eu că trebuie să fie.
Ultima noastră întâlnire s-a sfârșit cu o îmbrățișare puternică și sinceră și
cu zâmbetul ei specific și cochet pe care l-am luat de nenumărate ori ca un
plus de motivație în toate barierele pe care mai târziu le-am întâlnit. Și da,
recunosc că am fost puțin gelos știind că își va lua un job unde își va risipi
farmecul unor clienți la fel de fascinați de ea ca și mine. Nu știu dacă e
vreun semn de egoism atipic din partea mea, dar – cu toate că aș simți orice
rău i se întâmplă aș știi că el e unul asumat – pentru mine ea va fi
întotdeauna fata fascinantă care își alege firele de aur pe care să se legene.
Dar niciodată nu voi
putea uita, totuși, cum ochii ei mari și drăgăstoși mi-au dezvăluit într-o
singură seară (pe care amândoi ne-o amintim cu inima tresărind) alfabetului
discreției și al dragostei de felină.
Păi ultimele două luni
parcă au fost o perpetuă amânare. O întârziere. Și nu-mi place când ne deșirăm,
așa că prefer să tai ce-a mai rămas. Adică obișnuința. Nu, nu vreau chin, nu
vreau argumente, nu mai vreau să stau. Adică nu mai vreau niciodată să stau.
Așa că... la lăsarea serii hai să ne culcăm devreme, am obosit să ne tot certăm
de parcă am fi torturați să urcăm și să coborâm zilnic norii. Când ești
îmbufnată observ cum stai și studiezi bolta și detest când ești tăcută. Azi
eram într-o cafenea și mi s-a făcut dor de tine. Dar ști și tu că echilibrul
moral rămâne pentru noi o dulce compensație – noaptea îmi doresc să nu mai
pleci. Să faci cumva și să lucrezi de-acasă, da, îți promit că nu-ți voi
cenzura nici un exces mai ales dacă vei sta lipită de scaun fără să scoți un
sunet. Îmi și imaginez cum citești goală ca să-mi atragi atenția fiindcă știi
că atunci când îmi ridic ochii tu ești pentru mine cea dintâi apariție
meteorică...
Poate mâine am putea
fugi să vedem marea, ție îți place să privești lung marea și să ne urcăm pe
vaporaș, ghidați de valuri și de burta căpitanului. Seara am putea chiar să
găsim și să ascultăm homeleși care cântă la chitară sau ne-am putea iubi sub
duș, cu gândurile amestecate, cu fantezia comună a trupurilor goale și
involburate văzute ziua pe plajă. Eu vreau să fim ștrengari, să păstrăm mereu
adolescența asta din noi, pentru că, până la urmă, ca o pictură fără volumetrie
nuanțată vor trece anii între noi. Și gândește-te: la un moment dat vom fi doar
bătrânei din aceia urâți pe care i-am văzut în colțul nudiștilor, deși eu sper
că dragostea pe-atunci se va reașeza pe umerii noștri asemeni unui triptic și
că nici măcar veșnicia, cu micile sale răutăți, nu-mi va lua nici atunci
certitudinea că și africancă de-ai fi, tot pe mine m-ai iubi cel mai mult.