luni, 6 noiembrie 2017

Remediu prescris vulturilor care au uitat să zboare


Unde fugim noi oare, cei care am uitat să scriem? Ne mai clocotește oare la răsărit muzica în vene și dansul pe retină? Și oare din ce sunt făcute toate continentele tăcerii după care ne mai ascundem? Dar toate mările pline cu pești ale căror nume n-au fost încă inventate din pricina propriei penitențe? Pe ce fel de insule nepământene ne-am condamnat vremelnic zâmbetul, imaginația, speranța? Unde e timpul acela măsurat prin coliere de pin ori prin curcubee furate din tot soiul de nave ale frumuseții intergalactice? De ce ne oprim din scris și, mai ales, pentru câte anotimpuri? Ne-am oprit din scris pentru a căuta cuvinte mai frumoase, mai mari și mai rotunde? Sau mai mult pentru a ne îmbăta din zeama vieții și din irezistibila cucută a cotidianului? Suntem vulturi care au uitat să zboare ori trenuri care nu vor mai porni niciodată? Ce fel de vulpi polare și lacome am devenit, în nemărginita zăpada a lipsei de idei? Am putea încă, la o adică, vopsi orizonturi îndepărtate cu buze vii de fată, am putea fără să clipim prezice cu exactitate horoscopul macilor și am putea istorisi fără nici un efort (de la A la Z) o elaborată și minuțioasă ovulație a planetelor bej din constelația Libra, ba chiar și a celor tomnatice și neserioase din Părul Berenicei, despre care se povestește că au rămas moștenire visătorilor de pretutindeni. Am putea încă spune orice și tot ar avea sens, așa cum are sens nava lui Tezeu sau cuvîntul heterologic, dacă vreți. Am putea spune orice și ar avea sens prin simplul fapt s-a scris. Scrisul dospește sens. Scrisul moșește viață, palpabil, suflare. Așa că repet asemenea unui ecou recuperat din piramidele unui război: unde fugim noi oare, cei care am uitat să scriem? De ce ne ascundem și când preconizăm a scoate la suprafață ultimul și primul gând al omenirii? Degeaba ne ascundem. Lumea încă are nevoie de noi. Ea încă are nevoie de cărți, de poveste și de povestitori, de lumi care n-au nici o noimă dar care în speță ne dau sens și suflu și șarm și vrajă și putere de a iubi și de a merge mai departe. Nu știu cât de departe. Dar într-atât de departe încât să încălzim alte suflete care iubesc scrisul. Așa că e e în zadar orice fugă de scris a celor care scriu. Până la urmă ce îți mai poate vinde universul? Dar viața? Dar cotidianul? Îți poate el teleporta sufletul în sufletul altora până într-atât încât aproape că poți atinge limba unei fraze bine scrise? Îți poate el desluși limbile asurzitoare ale fericirii așa cum face o bucată de text atât de maiestuos scrisă încât trezește la unison toți îngerii din tine? Ce îmi poate da existența la schimb ca să pot uita cântecul unui capitol atât de bine scris în care el se descoperă pe sine numai prin ea sau în care ea simte că trăiește numai prin el și că astfel universul amândurora se desface și se lărgește până la vindecare completă. Lumea are nevoie de scris pentru a se vindeca și regenera periodic iar drept urmare bucata asta de scris e pentru mine și pentru toți cei care au fugit de scris la rândul lor, călărind în zbor libelule prin negura cotidianului malefic, exact așa ca mine, uitând să scrie și astfel să vindece ADN-ul de neprețuit al lumii - imaginația. E pentru cei care atunci când se reîntorc spre cuvinte se reîntorc de fapt acasă. Se reîntorc acolo unde s-a născut pământul - această minunăție albastră prin care fizicienii înțeleg o stea dar prin care cei ce scriem înțelegem viață și zvâc și imaginație. Sau realitate, dacă ar fi să-i dăm crezare (și de ce nu am face-o) lui Borges, cel care a dibuit cel dintâi că paradisul nu poate fi nimic altceva decât o nemaipomenită și nemărginită bibliotecă.
 
 
 
 
 
 
 

 
 
 

 
 
 
 
 

luni, 24 aprilie 2017

Iubitei mele îi place să cumpere bilete


Iubitei mele îi place să cumpere bilete. Bucățele de hârtie ștanțată pe care oamenii le plătesc pentru a păși în alte locuri. Că așa e omul, nu poate sta locului fără a se evapora în alte... locuri. Cât de fascinant este că Dumnezeu a lăsat ambele proiecte - și Pământul, dar și omul, neterminate. Iar iubita mea știe asta mai bine ca oricine, așa că achiziționează din timp bilete. Bilete la teatru și la film pentru că, nu-i așa, zâmbetul întotdeauna lasă loc de lacrimi, iar bucuria tristeții și fericirea tragediei. Bilete de zbor, pentru că ea știe că lumii nu îi pasă câtuși de puțin ce alegeri faci tu, așa că, măcar de dragul tău, frumosule cititor, dă o șansă aventurii și amintește-ți cea mai importantă lecție a vieții, aceea că iarna va veni mereu. Bilete de tren - pentru că ea știe că a neglija oportunitatea ce ni se oferă azi înseamnă a întârzia un viitor mai bun și că viața este o manevră delicată de selecție, respingere, revizuire și schimbare. Iubitei mele îi place să cumpere bilete pentru că biletele o fac fericită, pentru că biletele îi poartă noroc, iar norocul și liniștea sufletească îi așteaptă pe cei care învață să caute miraculosul din spatele obișnuitului. Bilete de vacanță - pentru că ea transcede zâmbind capcana maleficului cotidian, care ne propune o existență efemeră prinsă între totul din urma noastră și nimicul dinaintea ochilor. Iubita mea cumpără bilete pentru că biletele o fac fericită, iar fericirea ei alungă singurătatea care este cea mai cumplită și mai fără de speranță închisoare, pentru că deținutul se închide pe sine acolo. Pătrunde singur înăuntru, încuie ușa și aruncă cheia printre gratii. Nu e silit de nimeni să intre. Și nimeni pe lume nu știe că e încarcerat acolo. Desigur, cine vrea să iasă de acolo poate ieși, pentru că închisoarea se află în inima sa. Dar uneori nu te poți decide să ieși de acolo. Și inima îți devine tare ca un zid de piatră. Asta e adevărata natură a singurătății. Pe care iubita o alungă atunci când cumpără bilete. Bilete pentru spectacole de muzică, bilete pentru a fotografia mumii albe din cele mai impunătoare muzee sau bilete de participare la un maraton al oamenilor care aleargă cu zâmbetul în suflet. Bilete de tot felul. Bilete pe care le adună pentru propria colecție de bilete care o ajută în lupta ei acerbă de a nu da totul uitării. Biletele, numai ele, aducându-i aminte că viața de zi cu zi pune stăpânire pe noi până ce multe lucruri importante sunt împinse înafara minții noastre ca niște stele vechi și înghețate. Iubitei mele îi place să cumpere bilete pentru a le împărtăși cu mine, pentru a-mi aduce aminte că dacă poți iubi cu adevărat pe cineva din toată inima ta, atunci există salvare în viață. Cel puțin așa îmi explică ea mie. Dar eu știu de fapt de ce iubitei mele îi place atât de mult să cumpere bilete: pentru că ele protejează până la capăt dragostea noastră care, chiar și în propria singurătate, nu e nimic altceva decât liniștea în care se cufundă doi copaci după ce păsările și-au luat zborul de pe ramurile lor.






joi, 2 martie 2017

Striptease de amorul artei


Dragi navigatori ai scrierilor mele,


Să știți că v-am bulversat aici intenționat. Ca un nerușinat de cea mai joasă (sau înaltă?) speță. Nu sunt nici măcar un infim procent din ceea ce am scris eu că sunt și din ceea ce ați citit voi că sunt. În spatele gardului de cuvinte flamboaiante iscălite aici stă de fapt un leopard fricos, dezbrăcat de blană și pus să facă striptease de amorul artei și căruia, culmea, îi plac mai mult oceanele decât oamenii. Nu mai fiți și voi așa creduli când întâlniți oameni de felul ăsta, artiști din ăștia despre care mamele voastre vă vorbeau mai demult, în copilărie, copii din ăștia care scriu la persoana întâi, despre tot și despre toate. Astea sunt minciuni curate, adică nici un om întreg la minte nu scrie la persoana întâi. Și mai ales, lucrurile pe care le-am spus eu. Îmi pare rău. Poate că la un moment dat v-a plăcut ceea ce am scris, poate ați și crezut ceea ce am scris sau poate v-ați imaginat ce provocator ar fi fost să fiți în locul meu, și poate chiar v-a plăcut gândul ăsta și, citind mai departe, chiar ați crezut că treceți și voi prin aceleași chestii șică simțiți la fel și faceți la fel... E o minciună. O mare și gogonată minciună. Nu aveați cum să trăiți așa ceva pentru că nici măcar eu nu am trăit așa ceva. Am exagerat dinadins. De dragul trăirii. Exact cum zicea Oscar Wilde prin gura lui Dorian Grey: "Scopul artei este de a dezvălui arta și de a-l ascunde pe artist." 

Vedeți voi, eu, atunci când scriu, am impresia că ceea ce iscălesc în pagină e de fapt adevărate realitate și ajung să uit dacă în realitate chiar s-a întâmplat cum scrie eu sau pur și simplu altfel. Cred că există și o boală pentru asta. Dacă există, eu sigur o am. Sunt convins de-a binelea că ceea ce scriu eu devine viu, undeva. Totul pornește de la faptul că nu există realitate pură, nealterată, pentru că fiecare avem câte un filtru prin care vedem, așa că nu avem la ce să ne raportăm ca să ne dăm seama dacă realitatea pe care o vedem noi e cea corectă sau nu (aici intervenind normele sociale, care și ele, la urma urmei, variază), pentru că nu există nici un filtru obiectiv, așa că realitatea e un pia mater, un strat dubios, care ne apără și pe care proiectăm tot ce vrem noi, sau altfel spus un spațiu de stocare care, văzut fără nici un filtru, ar arăta indescriptibil, ca o tonă de fier vechi casat, ca niște zero și unu la infinit. Ei bine, pe această pia mater eu am ales să imprim cu aceeași forță cu care îmi stochez viața, tot ceea ce scriu. Sau, dacă îmi permiteți comparația, pentru mine există o a doua pereche de ochelari cu care pot să văd realitatea scrisă și să mă cufund în ea, ca într-o cadă parfumată, ca într-un ocean cu pești în care oricine poate respira sub apă, iar de ceva timp, au început parcă să mi se deregleze dioptriile astfel că văd realitatea scrisă și cu ochii liberi, iar pe cea a vieții, și cu lentilele scrisului. Of, ce pretext lung vă înșirui aici... E un pretext, în fond o minciună e tot o minciună, indiferent în ce realitate te-ai afla. Și chiar dacă v-aș convinge că simt la fel ca Ernst Fischer care spunea cu atâta convingere că "nu vreau ca viața să imite arta ci vreau ca viața să fie artă", tot o minciună impardonabilă v-aș spune. Îmi pare rău, deci, că v-am mințit și acum că știți că nu am făcut-o dinadins, sper că...

Dumnezeule, cum mă las furat! Cum adică nu am făcut-o dinadins? Bineînțeles că am făcut-o dinadins! Mi-am schimbat realitățile și am ales, în deplină conștiență, să fiu orb uneia și foarte sensibil alteia, conform lucrurilor din ele pe care nu le puteam privi sau pe care voiam să le văd și să le vadă și ceilalți. Efectiv am schimbat realitățile între ele ca pe niște șosete desperecheate. Pe cine încerc de fapt să mint? Încă fac asta. Îmi pare rău. Dacă vă convine, lăsați-vă mințiți. Dacă nu, dați-mi un șut în fund și aruncați-mă în stradă cu șosete cu tot. (Știți și voi prea bine ce spunea Mark Twain acum o sută și ceva de ani: "Este mai ușor să înșeli oamenii decât să îi convingi că au fost înșelați.")

Una peste alta, frica mea cea mai mare este că, dacă mor, o să-mi rămână ceva nescris. O prostie, un fleac, o capodoperă accidentală, un decor, un personaj, o întâmplare, un sentiment, o părere, adică mi-e că n-o să nasc destul de mult pentru realitatea pe care mă căznesc să o îmbrac. Dacă o să-ntâmple asta, adică să mor înainte să scriu ceea ce am de scris, vă las niște intrucțiuni precise și vă rog să pătrundeți în realitatea mea și să o completați așa cum considerați voi de cuviință. Vă dau și ochelari, și tot. Trebuie doar să-mi iertați minciunile, ceea ce oricum va fi inutil, pentru că voi fi mort, iar voi veți putea să-mi aflați toate secretele dacă ajungeți cu bine la realitatea mea. Dar, totuși, creștinește vorbind, e bine să mă iertați dinainte. Nu știu de ce am frica asta, nu sunt ipohondru, cred că mai degrabă sunt prea atașat de ceea ce scriu. De ceea ce creez. Dacă aș fi de pildă un fabricant de rățuște de cauciuc, aș muri de spaimă că n-o să apuc să fac rățuște de cauciuc pentru toți copiii din lume sau, și mai și, rățușca de cauciuc perfectă! Cam așa gândesc eu. Întrucâtva, cred că am să schimb lumea și mi-e frică că n-o să apuc să o fac. În orice caz, mint. 

Dacă mai există dubii,

al vostru Robinson Crusoe



 



 

 

vineri, 24 februarie 2017

Pentru că timpul detestă poezia




Mi-aș dori ca din toate scrierile așezate aici cu o contradictorie migală aceasta să fie îndeosebi o scriere cu valoare adăugată. O scriere care recalibrează rezonanța dragostei noastre și toate săruturile moi și dulci păstrate în propria lor topică. Cum adică care topică? Topica îmbrățișării noastre. Exact, lexicul atingerilor care-ți dau fiori. Despre asta vorbesc. Și despre gramatica iubirii în care ne-am înlănțuit amândoi benevol. Sau mai mult ca perfectul zâmbetului tău de care nu mă pot dezlipi niciodată seara înainte să să mă catapultez cu cel mai entuziastic elan (știi tu!) până în delfinariul somnului puzderie de stele. Nu râde, eu știu că tu mi-ai deslușit regulile, deși le întortocheseam pe cât am putut de bine. Deși ți-am aruncat hiperbole și comparații luxuriante cu scopul bine definit de a-mi masca personificarea. Previzibil însă, am fost eu cel care ți-am căzut în palme, aiurit desigur de atâta frumusețe și de atâta șarm - nemaiștiind din care colț se decojește un complement de timp, de loc, sau de mod. Ca un epitet amorțit din prea mult lichior de ciocolată. Ca un bondac de iulie care-și trăiește fiecare zi îmbătat de extaz, de polen și soare roșu, pe muzica lui Bob Marley. Frumusețea ta mi-a căzut pe piele probabil de pe o altă planetă, în care vocabularul nu cunoaște verbe ci doar un șir nemăsurat de inexprimabile adjective. Care, nu-i așa, generează fără nici cea mai mică greșeală numai substantive adorabile. Și pronume nepronunțabile, pe care îndrăgostiții și le șoptesc de câte ori se oprește ploaia. Sau muzica veselă de miercuri după-amiaza. Sau timpul ce nu tușește niciodată la indicativ prezent ci numai în gerunziu sau în orice fel de imperfect. Pentru că timpul detestă poezia. La fel cum îndrăgostiții detestă timpul. Asta da alegorie! Limitată de vocabular printr-o precară poezie:

Iubirea se cere păzită
De oarba ispită, de fumul rebel,
Păzită cu zel, cu săbii de-oțel
Și de ea și de el, la fel.










sâmbătă, 11 februarie 2017

Un al treilea bărbat


Când nu mă gândesc la interviuri cu Toni Morrison și Andrew Solomon, la Zadie Smith, la Yann Martel, la Anthony Doerr, la Pamuk, la Jhumpa Lahiri sau la Wallace Stevens, ei bine, când nu fac nimic din toate acestea, obișnuiesc să retrăiesc în minte momentele de odinioară, când soarele părea mai degrabă mai aproape de mine decât de cer și când fiecare introspecție părea mai reală decât insăși Venezuela pe hartă. Și mă gândesc că probabil mult timp nu am fost nimic altceva decât întruchiparea simultană și prelungită a doi bărbați diferiți. Unul din ei era exuberant, sensibil și vroia să gătească cele mai bune omlete de pe pământ iar celălalt era melancolic, plictisit și voia să mediteze sau să descopere insule dincolo de Chile. "Și care dintre ei sunt acum?" iar apoi mă întrebam "Sunt un al treilea care îi conștientizează pe ceilalți doi?" 

Adică din conștientizarea scindării în două a sinelui s-a născut în mine un al treilea bărbat și astfel sinele s-a scindat din nou? Păi și dacă mâine conștientizez că azi am conștientizat cei trei bărbați prezenți în mine? Mi se va scinda sinele în patru? Și dacă poimâine la fel și tot așa la infinit? Care dintre ei sunt eu? Cine sunt? Sunt vreunul din ei? Sunt milioane de bărbați? Dumnezeule, am înnebunit! E nebunie curată la ce mă gândesc acum! Dacă nu mă opresc, o să-mi pierd mințile! Oare așa înnebunesc oamenii? Oare am înnebunit? Nu, oamenii nebuni nu știu că sunt nebuni, probabil visez.






 

vineri, 10 februarie 2017

O linie nouă


Azi te aștept împletind dicționare și îți trimit o scurtă scrisoare - trasă de mii de porumbei ca să vezi ce simt. Pentru că tu îmi dai senzația că sunt locuitorul unei fotografii și mă arunci în sus ca pe un fluture ce abia învață a se agăța de viață, pentru că m-ai botezat într-o religie fanatică în care se venerează în temple ale mării viața sublimă și pentru că mă faci să cred că atâta timp cât copii cu ambele mâini amputate fac performanță cântând la pian cu picioarele, cât o pisică poate să alăpteze un șoarece, cât ai puterea să îți ceri iertare dacă greșești, cât tineri dormind în tomberoane figurează înscriși la facultate, cât străbunica mea putea să stea sub mărul din ogradă din care nu a ieșit niciodată și era dornică să discute cu mine despre internet, cât deținuți periculoși participă cu desne la campania "Salvați Pământul!", cât poți râde când ești copleșit de tristețe și plânge când ești fericit - nu pot decât și eu, la rândul meu, să fac altceva decât să pledez pentru ea, oricât de lipsită de sens și de scop ar părea. Dar cum să pară lipsită de sens și de scop când...
 

noaptea trecută, puțin după miezul nopții, mi-au bătut prietenii în geam:
- vezi că se deschide o linie nouă - de îmbuteliat boabe de rouă.
(asta ca să vedeți ce prieteni am!)







joi, 9 februarie 2017

Mai sunt alții ca noi


Nu știu cum se scrie un text despre nedreptatea legilor. Zău că nu știu. Dar știu că nedreptatea cere ripostă. Pașnică, desigur. Pașnică, de dorit. Așa că hai noi doi, minune cu zâmbet nins, să ripostăm. Să citim în fiecare zi tot ce s-a scris despre înfrângerea nedreptății, tot ce s-a scris despre legea strâmbă și să ne înarmăm cu dragoste și cu răbdare. Să ne înarmăm cu încăpățânarea lui Platon, cu elanul Revoluției Franceze, cu Montesquieu, cu Tocqueville și cu toți ceilalți, să-i luăm pe toți în noi înșine și să-i învingem zâmbind, ca la finalul unei partide de șah în care campionul își subestimează o jumătate de zi adversarul. Hai să-i învingem prin cântec. Să fugă sub zâmbetul nostru. Să le dăruim întunecaților lumină. Vezi tu, minune cu zâmbet nins, ei nu ne pot învinge, ei nu au cum să ne învingă. Noi suntem deja câștigători, noi suntem protestatari ai vieții. Ce fel de lege strâmbă ne poate încetini elanul? Nici una. Nu există armă mai eficientă decât spiritul liber, decât lupta pentru copiii noștrii și pentru zilele ce vor să vină, scăldate în libertate și nepătată conviețuire. 

Hai să protestăm, minune cu zâmbet nins, ținându-ne de mână, cu steagul fluturând pe umeri. Hai să protestăm iar de câte ori vom fi electrocutați de zâmbetul acestui malefic politician să ne aducem aminte de discursul englezoaicei dragi mie, Muriel Spark, și la cuvintele ei pe care le scria într-o carte despre fete sărace: "Orice comunist are o încruntătură de fascist; orice fascist are zâmbet de comunist."

Lumina ne va sta de ajutor. La fel și zâmbetele celorlalți. Noi nu suntem singuri. N-am fost niciodată. Mai sunt alții ca noi. Mai sunt mulți ca noi. Mult mai mulți. Și fiecare își poartă dragostea în piept ca pe cea mai de preț inflexiune democratică.

Uite, poate nu ți-am spus niciodată, minune cu zâmbet nins, dar pe când aveam cinsprezece ani (și nu eram căpitan!) citeam Vanity Fair în timpul orelor de fizică și profa predase o vreme, înainte să mă prindă. Nu știu dacă a fost un 2 sau un 3, nici cuvintele dintr-un lung și ironic perdaf. Doar fețele la început cuminți ale colegilor, întoarse spre mine. Siluete care apoi au început, la unison cu mine, să-și deschidă cărțile de prin bănci. Cărți de literatură, romane, reviste, exerciții de sudoku, integrame, benzi desenate. Toți rezonam în unul și unul eram toți. Iar profa, înfuriată peste măsură, renunțase la orice abuz împotriva noastră. Zâmbeam și aveam zâmbetul nins cum îl ai tu acuma. Și era tot februarie și îmi aduc aminte cum Llosa realiza, în ziua aceea, le televiziunea peruană, o emisiune-documentar despre un bătrân vânzător de înghețată al cărui triciclu străbătea, de o jumătate de veac, străzile din Miraflores. Bătrânul acela nu renunțase niciodată.

Aș vrea acum, iubita mea cu zâmbet nins, să mai văd odată acea emisiune, chiar dacă între cele două zile s-ar putea să nu fie o coincidență strictă - obiectiv și istoric vorbind. Ați putea voi da câteva telefoane?




joi, 2 februarie 2017

Același catarg care mi-a salvat viața de atâtea ori



Poate că nu e momentul... Poate că nu e momentul, nici ziua, nici ora și nici anotimpul cel mai bun să scriu despre tine. Poate că ar trebui să scriu altă dată despre dragoste și nu acum, când lumea stă să se prăbușească moral, etic și spiritual. Numai că vezi tu credința mea a rămas nestrămutată. Sunt vremuri tulburi, iar catargul de care m-am legat în mijlocul furtunii e același care mi-a salvat viața de atâtea ori: dragostea ta.

Mi-ai dăruit frânghiile cele mai puternice ale iubirii și credinței în om, în valorile adevărate și neschimbătoare ale vieții.

Cum ai reușit asta? Tu să-mi spui. Tu, care ai redefinit subțirimea lui Giacometti și madonele trufașe din pânzele lui Boticelli. Tu, care m-ai îmbrăcat necondiționat în zâmbet și speranță, în neclintire și neasemuită justețe a lucrului făcut din cele mai bune intenții.

În tine am găsit țări cu legi morale, continente pașnice, zâmbete pentru oameni, zâmbete pentru copii și prin tine mi-am ascuțit cu cea mai delicată migală auzul - descoperind acea muzică neschimbată a fericirii. Tu ești legea după care ar trebui cârmuită orice țară, orice peninsulă a singurătății și orice golf al incertitudinii de pe mapamond. Tu ești exemplul de la care pornesc atunci când caut cristalinul în semeni, când aștept dreptate și pace mântuitoare.

Și dacă mă mai îndoiesc uneori mă liniștesc numaidecât privindu-te pe tine. Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau dacă e rău, dar simt că, dintre toate fericirile lumești, eu am primit-o pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e a mea. 

Și fiindcă e a mea, mă trece prin fiecare zi a vieții ca printr-o odisee a transformării care transcede învingător cumplitul cotidian, nefirescul din televizor, aberația din societate. Care sapă dincolo de orice devianță politică, dincolo de orice atentat la buna simțire, dincolo de orice lege scrisă pentru a legaliza crime, orori, blesteme.

Repet, poate că nu e momentul... Poate că nu e momentul, nici ziua, nici ora și nici anotimpul cel mai bun să scriu despre tine. Poate că ar trebui să scriu altă dată despre dragoste și nu acum, când opusul rațiunii își descarcă cu sadism și sălbăticie toate cartușele cu gloanțe în suflete neprihănite. Numai că vezi tu speranța mea a rămas nestrămutată. Sunt vremuri ticăloase, iar biserica ce mă adăpostește în mijlocul pustiului e aceeași care mi-a cutremurat spiritul de atâtea ori: dragostea ta.

Pardon, nu dragostea ta. Dragostea noastră. Dragostea noastră care ne e și Parlament și Guvern și lege pământească. Care ne e, dincolo de orice crudă amenințare - un permanent imn al nemuririi, un nesfârșit ocean al libertății interioare, un cireș crescut într-o grădină sădită de oameni dincolo de efemer, de lacătele nedreptății și de prezent și din ale cărui fructe oamenii se simt mai protejați ca niciodată. 

Sub guvernarea dragostei tale mă simt mai protejat ca niciodată. Sunt de neatins, viu, brav și gata să cuceresc orice val tulburător.

Iar pentru asta, îți promit, te voi iubi mai mult decât iubește omul libertatea.