joi, 31 octombrie 2013

Nu e numai dragoste



Nici nu-ți poți imagina cât de tare îmi bate inima când te văd ciufulită, și dezbrăcată în fața oglinzii din dormitor, e un sentiment care îmi amuțește și îmi despică limba în două, simultan, de la prea multă dorință și fericire strecurată în vene. Ești femeia de care m-am îndrăgostit. Cu siguranță ești. Iar atunci când intru în camera ta, respir un fel de gaz plin de înțepături plăcute în loc de oxigen și-mi vine să te iau în brațe, pe sus, să te sărut și să-ți zâmbesc așa, drăgăstos și copilărește, prostește. Nu-mi pot da seama ce-mi faci și nici de ce mă comport așa, ca un pescăruș fericit aflat într-o continuă derivă. Cred că te iubesc. Iar noaptea, când dai pernele la o parte și mă cauți în somn, mi se electrizează întreaga piele, e ca și cum te-ai strecura printre coastele mele subțiri, diluate, numai ca să-mi cauți dragostea, și blândețea intimă. Îți place să fii strânsă între două bătăi de inimă, trezită în miez de noapte și iubită pe toate părțile, pusă la colț și admirată din toate unghiurile (posibile și imposibile), cu toate formele tale dezvelite rotund de privirea mea. Sunt secunde de plăcere neîntrerupte în care simt cum tresari și tremuri în tine, și o faci așa... epileptic, cum îți place ție să spui, și aș vrea să știi că atunci ochii mei realmente mușcă din tine, cu poftă, molfăind printre pleoape, atras de mirosul de pulpă 100%, de carnea ta roșie de sub sâni, ca și cum aș fi o insectă care roade în tine miezul... până la sâmbure.
 
Poate că noi bărbații vorbim uneori în limba noastră încâlcită, neînțeleasă. Dar mi-ar plăcea ca preț de câteva secunde pline să poți traduce din ochii mei toată dragostea ce ți-o port. E noapte târziu când scriu, te privesc cum dormi lângă mine și-mi tremură mâinile. Mâinile mele încă nu se descurcă cu mirosul tău de femeie frumoasă, vie, aromată, așa că tremură. Iar gura mea vrea să te sărute chiar și atunci când dormi. Îmi vine să pun mâna pe aparatul de fotografiat și să-ți fac poze, în timp ce dormi. Ca să înțelegi de ce mi-ai invadat lumea. Și sângele. Și porii. Îmi place că ne atingem chiar, dar poate și mai ales, atunci când nu o facem. E o senzație stranie și plăcută. Tare plăcută. Când îmi vei zâmbi dimineață, și știu că o vei face, avidă de porția de dragoste matinală ce crezi că ți se cuvine, am să-ți arăt tot ce-am scris acum, tot ce scriu acum, și să decizi tu, de una singură, dacă e ceva în neregulă cu mine, să verifici dacă mai sunt bărbat sau dacă m-am transformat într-un îndrăgostit simpatic, naiv, și să-mi spui apoi dacă mai pot fi și una și alta de-acum înainte. Nu mă pot abține, roșul buzelor tale nu-i un roșu ușor de suportat. Mă simt de parcă privirile ne-ar fi întoarse înspre înăuntru. Și nu ne vedem. Dar nu e nevoie. Ne știm. Fiindcă aerul dintre noi este, a fost, și va fi o zonă erogenă, intimă. Ceea ce se întâmplă acum cu noi doi nu e doar atracție. Nu e numai dragoste.

Este mai mult, și altfel, decât și una și cealaltă.









miercuri, 30 octombrie 2013

Ubi bene ibi patria




Suntem condamnați să zâmbim. Să fim fericiți. Și plini de culoare. Oriunde mă uit, în ultimul timp, observ că ultimele tendințe în artele vizuale occidentale (și chiar și autohtone) sunt ale mesajului pozitiv. Muzeele și expozițiile sunt și ele organizate pe idei și concepte ale stabilității, ale optimismului, ale încrederii și bucuriei de a trăi. Mi se pare că anarhia, dezordinea, angoasa, psihoza nu mai sunt la „modă, nemaifiind agreate nici măcar de organizatorii de expoziții, de festivaluri ori conferințe. Tematicile, culorile folosite, tehnicile de sugestie vizuală și, mai ales, mesajele artistice sunt pozitive și pline de încredere.
 
Noul mileniu a început, se pare, fluturându-ne steagul speranței și al triumfului vieții. În lumea asta nouă, artele se vor creatoare de valori perene. Și mi se pare că introspecția, cea care voia să facă ordine prin subconștientul nostru confuz, nu mai este considerată modalitatea cea mai eficientă în rezolvarea problemelor. Mai degrabă, cea care face curat și mobilizează gândirea omului este gândirea pozitivă.
 
Orice manifestare artistică va fi, în viitorul apropiat și mediu, mesagera binelui și a frumuseții. Cel puțin așa și-au promis occidentalii, sătui, se pare, de atâta angoasă, pesimism și confuzie. Amestecarea valorilor și a conceptelor de bine și de rău face, după părerea celor care analizează fenomenul, mai mult rău decât E-urile din alimentație.
 
Iar dacă arta, cea mai nonconformistă modalitate de manifestare a omului, se îndreaptă spre un tărâm al încrederii și al păcii, atunci putem spera că și proverbul chinezesc va fi valabil în varianta sa optimistă: Dacă nu schimbăm direcția, vom sfârși probabil exact acolo unde am început.





 

luni, 28 octombrie 2013

De vorbă cu Morfeu, reflexia mea din vise





-          Ce bine că te-am prins aici! Că iar fugi și cine știe când ne mai vedem.
-          Offf! Bine... Ce vrei cu mine?
-          Să-mi spui.
-          Îți spun, numai să știu. Ce să-ți spun?
-          Spune-mi, ce sunt oamenii?
-          Sunt culori, cred. N-am văzut vreunul incolor până acum.
-          Ei, nah! Păi de ce să fie culori și nu sunete?
-          Și sunete. La fel, nu am văzut vreunul tăcut până acum.
-          Dar cei muți? Nu sunt tăcuți?
-          Nu. Ei văd. Iar vederea... e un fel de vorbă. Privește... cum mă uit la tine acum. Ce-ți zice asta?
-          Că râzi de mine.
-          Vezi? Doar pentru că nu vorbesc, nu înseamnă că sunt tăcut. Un sunet nu e doar un sunet, tinere; e și o literă, o dungă, un punct... sau chiar o oră. Ori chiar un vis.
-          Tu mă minți... nu ai cum să spui că sunetul e oră sau punct!
-          Hehehe... Zâmbesc. M-ai prins. Nu e. E invers. Dar fă așa: ascultă o picătură și gândește-te apoi la tot ce te gândeai când ai ascultat-o. Vei vedea atunci ce înseamnă un sunet.
-          Offf... iar nu te înțeleg. Dar poate că așa sunt eu și așa ești tu. Mai bine spune-mi ce vezi când mă oprești pe mine din visare.
-          Văd tot ce nu aud, simt tot ce nu am mai văzut, gândesc tot ce nu știam. Și înțeleg.
-          Hmmm... dar eu de ce nu fac la fel când tu dormi?
-          Fiindcă suntem unul întru visarea celuilalt. Fiindcă tu ești prea ocupat să mă visezi pe mine făcând tot ceea ce am zis adineauri.
-          Stai... păi... păi... acum cine visează? Care dintre noi?
-          Cine știe... poate amândoi.