Un anotimp cu zile în care dimineața mă înțep în deget cu fusul orar

Vara asta ți-a semănat: a fost indiscutabil tumultuoasă și capricioasă. Ca o răscruce construită numai și numai pentru mine. O resimt încă prin toți porii și acum, o expir și o port ca pe un anotimp cu zile în care dimineața mă înțep în deget cu fusul orar și adorm apoi din nou, gândindu-mă numai și numai la zâmbetul tău, ori încercând dinadins să uit zilele în care am fost un skipper pe un velier în ape fără maree. Am digerat sentimental o vară asediată de întrebări, în care l-am implorat pe regizorul din irisul meu stâng să strige cu entuziasm în fiecare dimineață: Motor! Toate acestea numai pentru ca tu, la auzul acestul semnal, să intri sub aceeași plapumă cu mine, cu toată bogăția ta ascunsă, cu sânii tăi ovali și fermecători ca două caravele ce-și ascund comorile, și apoi să regizezi, lângă mine, cu puterea zâmbetului, telepatic, undeva de la fereastră, asemenea unor păpuși de teatru, toate gospodinele de vis-a-vis, atârnându-și aromele la ferestre, îngăduindu-și și ele, asemenea nouă, un moment de visare – ori lungindu-și brațele la ferestre ca să absoarbă firimituri închipuite pe hainele trecătorilor cu chipuri vesele ca perciunii lui Elvis. Sunt singurul care te iubește. Dar sunt eu oare pentru tine singurul? Mi-ar plăcea să știu. Cert e că de când te-am întâlnit, sunt un alt bărbat. Absolut. De când te-am întâlnit, sunt bărbatul care trebuia să fiu, bărbatul care trebuia să fi fost, bărbatul care n-am știut că pot să fiu. Iar până ieri, îmi pare că trupul mi-era nici mai mult nici mai puțin decât o haină de fiecare zi, pe care prea bine o știam și ades o găseam cenușie. Și urâtă. Dar azi, ca urmare a ciocnirii noastre, îmi pare un splendid veșmânt, și prețios! Astăzi, eu însămi mă bucur ca un copil ce-a îmbrăcat prima oară un costum de duminică. Și, mai mult decât atât, ceea ce până ieri îmi părea un lucru mărunt, dăruit de tine, azi îmi pare o comoară sacră. Una rară. Și am senzația certă că toate mângâierile tale mi-au încins ca un inel de aur trupul, și toată carnea de pe el, încă din prima noastră noapte de dragoste. Astăzi, cumva, și totuși nu știu cum, sunt opera ta, și-atât de-adânc îți port în mine sigiliul, încât, dacă vântul te-ar purta undeva departe de mine, și s-ar întâmpla ca eu însumi, vreodată, să îmbrățișez o alta, o străină, atunci aș striga-o, sunt sigur, de fiecare dată, cu numele tău.

 

 

 

Ca un supraviețuitor al propriei identități

Tocmai când mă gândeam (împrumutând parcă ceva provizoriu din înțelepciunea unui guru atotștiutor) ce frumoasă ar fi viața fără acte – m-am trezit că îmi expiră buletinul. Fain, mi-am zis, și o vreme am trăit așa, cu identitatea expirată, în afara lumii, într-o lume de după lume, ca un supraviețuitor al propriei mele identități. Mă gândeam că, desigur, certificatul de naștere ți-l fac părinții – să ai și tu o dovadă că ai venit pe lume, ca și cum țipătul n-ar fi de ajuns, și mă gândeam că buletinul (bată-l vina!) ți-l faci singur din zece în zece ani și iar în zece, și că totul e ca și cum ai merge să mai iei o porție de viață, după care te duci s-o trăiești, așa cum știi, așa cum poți, desigur. Apoi am înțeles că atunci când îți alegi jumătatea (sau te alege ea pe tine, sic!) ai nevoie, tot așa, de o dovadă de dragoste, de un certificat de căsătorie, de o bucată de hârtie care să facă în ochii celorlalți dovada unui nod afectiv ce nu poate fi nicicum dezlegat (sic!), dar de ce îți mai trebuie certificat de deces asta n-am înțeles niciodată – că dacă oricum nu-l mai vezi dincolo n-ai nevoie de acte, nu? Adică dacă dincolo tocmai moartea lipsește oare nu e ciudat că în viața asta se eliberează certificate de moarte? 

Primul și ultimul drum

Mi-e greu să recunosc, dar sunt atât de puțin când nu ești cu mine, adică simt că sunt doar mâna care îți scrie cuvinte de dragoste după cuvinte de dragoste după cuvinte de dragoste, așteptând întruparea lor, așteptând întruparea ta, așteptând întruparea unei iubiri de o viață, așteptând ca cineva să-ți semnaleze acolo unde ești în noaptea asta cuvintele astea girofar care vin în cascadă și curg numai și numai pentru tine cu o afecțiune care nu poate fi nici explicată, nici înecată, nici deteriorată, nici uitată. Azi ne-am ținut de mână și m-am gândit că nici nu știu dacă te voi mai vedea vreodată, dar sigur nu te voi mai vedea niciodată așa frumoasă ca acum și m-am gândit că nu știu nici dacă drumul acesta e un drum oarecare sau ultimul drum, dar cu siguranță aceasta trebuie să fie cea mai frumoasă stradă pentru că ești tu lângă mine, și pentru că îmi zâmbești, și pentru că mă însoțești cu frumusețea ta nemaiîntâlnită și cu nepăsarea ta de oțel față de timpul care într-o bună zi te va lua cu el sau pe mine mă va lua de lângă tine, știi tu, când se face întuneric, când se face uitare, când nu voi mai putea să-ți văd ca acum frumusețea, când nu vei mai putea să-ți aduci aminte de mine, ei bine toate acestea știu că și tu le știi și că le știi atât de bine încât mergi pe stradă cu mine de mână ca și cum acesta ar fi deopotrivă primul și ultimul drum.