Dileme de început şi sfârşit

Poate că sunt mult mai bătrân decât par. Ştiu că, privind în spate, au fost momente în care am fost peste medie naiv, entuziast, uneori retardat, dar şi genial câteodată. Cu siguranţă am greşit mult, dar am şi izbit acolo unde nimeni altcineva nu ar fi putut. Cu siguranţă, le-am greşit altora, intenţionat sau nu, cât şi mie mai ales. Dar n-am fost niciodată împins decât de propria-mi voinţă de a face lucrurile bine. În multe dimineţi, atunci când mă zăresc în oglinda curată din baie, mă gândesc de unde am plecat şi cum a început totul. Ştiu că iniţial, am vrut şi eu, asemenea altora, să mut munţii din loc. M-am împiedicat deseori, nu de obstacolele din faţa mea, ci de cele create în interiorul meu. Am fost un copil trăznit care visa să crească mare, să facă mai mult decât şi-a propus. În acea vreme, visurile nu erau suficiente, aşa că m-am înarmat devreme cu siguranţă, încredere şi cu ochii îndreptaţi spre cer. Adoptat de literatura parcursă în ani şi ani, de nemuritoarele minţi filosofice care m-au orbit şi hipnotizat, am ajuns să imi adaug sau să îmi elimin anumite vise. Era o perioadă când vieţii mele îi lipseau atâtea experienţe dure. Fragilitatea curajului meu temerar a ieşit la suprafaţă abia când am început să îmi doresc altceva. Practic, deraiasem de la planurile mele de început. Am sărit prea devreme peste multe visuri. De-asta probabil că am fost o vreme atât de nerealist. A fost o perioadă pe care Paler, fără să ştie nici el, mi-a caracterizat-o excelent: “Poate că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul.”

Nu cred că e posibil să pun un semn de egalitate între punctul de început şi punctul în care am ajuns. Cu siguranţă că, dacă aş îndrăzni asta, i-aş întoarce spatele vieţii şi ar trebui să mă mulţumesc cu ceea ce sunt. E ciudat ce simt. Fiindcă oarecum am obţinut mai mult decât îmi propusesem vreodată, dar mai puţin decât aş fi crezut odată că voi obţine de la viaţă. Am iubit nepregătit şi neinstruit, şi am stat lângă cineva care mi-a luminat camera de câte ori deschideam ochii în dimineţile de primăvară precoce. Nu ştiam că viaţa îmi va oferi astfel de sentimente intime. Iubind, credeam că e meritul meu, că mi se cuvine să iubesc şi să fiu iubit. Abia mai târziu am înţeles că o sumedenie de lucruri mi se întâmplau independent de voinţa mea. Controversatul Cioran găseşte o formulă mai elegantă chiar de a descrie această stare: “Cum să pot admite că eu nu sunt făcut pentru viaţă, când, în realitate, viaţa nu este făcută pentru mine.” Când o femeie mă iubea, aveam senzaţia că şi eu sunt important, că exist şi că cineva se bucură de asta. Ştiam, în acele clipe, că înteligenţa nu are nevoie de exprimare orală, că doi oameni îşi vorbesc ascultându-se deodată. Într-o tăcere deplină. Dar viaţa refuză sa fie intuibilă, şi te poartă cu paşi repezi şi mărunţi pe drumuri necunoscute, nepotrivite sau indezirabile.

Au urmat ani şi clipe, în care am tot studiat şi am studiat, am fost omul care încerca să descopere realismul, să se acomodeze cu pragmatismul şi cu scopurile general valabile propuse de lumea în care trăim. Am avut job-uri, am cunoscut oameni, interesanţi sau mai degrabă nu, şi am călătorit. Am văzut locuri care m-au însemnat dar şi oameni care au suferit. Ştiam că nu îmi pot plănui viaţa, fiindcă făcând asta mi-aş fi deconstruit-o totalmente. În zilele de muncă sau în anii de facultate m-am întâlnit prea des cu oameni şi aveam iluzia că sunt mereu ca ei. Dar sincer, nu am fost niciodată. Am întâlnit imaginaţia da, şi pasiunea, şi spontaneitatea şi puţin câte puţin, chiar creativitatea. Dar zilele din calendar nu se perindau niciodată aşa cum îmi doream eu. Iar în unele nopţi, îmi aminteam, ca la început, că îmi doream să fiu cel mai bun. Chiar daca rareori eram mulţumit de ceea ce îmi ieşea. M-am gândit astfel că, de fapt, viaţa este ceea ce ţi se întâmplă atunci când nu poţi să dormi.

Între punctul de plecare al vieţii şi cel de terminus, există numeroase labirinturi care ne amprentează mai mult sau mai puţin pe fiecare. Şi dragostea ce-am purtat-o cuiva poate sa ne adâncească în toate aceste labirinturi sau să ne ghideze să găsim calea de a ieşi afară din ele. Iubim şi trăim lângă persoane pe lângă care am fi putut să trecem de multe ori pe stradă fără a le observa măcar. Nu ştiu cum în viaţă se face selecţia asta, dar de multe ori se face destul de nepotrivit. Parcă pentru a crea o comedie de ansamblu, sau o dramă în particular. Cu sânge rece, traseul ăsta linear al vieţii te învaţă că lumea nu se termină cu şi prin ceea ce iubeşti. Lumea nu se termină nici dacă unul dintre noi moare mâine. În viaţă, ca şi în dragoste, componentele principale trebuie reinventate, redescoperite. Aici viaţa te poate împotmoli sau te poate face mai înţelept. Tot aşa, pe traseul ăsta existenţial, am observat cum după o perioadă, femeile şi bărbaţii trebuie să devină foarte buni actori. Pe o scenă în care calităţile trebuie să compenseze defectele fiecăruia. Eu, spre exemplu, cred ca am fost şi sunt un bărbat urât, aşa că devreme am învăţat să stau mai mult în faţa oglinzii, încercând să înţeleg conceptul de „cochet”. Pe care l-am furat de la atâtea şi-atâtea femei urâte care de fapt deveneau atâta şi-atâta de frumoase. Dar asta e o discuţie pe care vreau să o amânăm pentru altădată.

Ştiu iată, că de unde am plecat eu cândva, nu existau restricţii, dureri, responsabilităţi amare sau dulci, piedici, tabuu-uri, uşi închise, lacăte, frustrări, plânsete neexeprimate, amprente-adânci, bucurii sau satisfacţii atât de mari. Am fost un suflet naiv, aranjat c-un păr roşcat, pieptănat cu cărare pe mijloc, care-a vrut să ocolească toate astea. Care a vrut să sară ştrengăreşte peste locul în care omul se izbeşte la tot pasul de ele. Însă viaţa, acest regizor atât de comic, m-a făcut azi să caut toate aceste lucruri, de teamă că mâine e posibil să rămân chiar şi fără acestea. Să v-o spun altfel, oarecum experienţele marcante, adânci şi intense, bune sau rele, sunt cele care ne clădesc ca oameni. Şi cele care nu ne îndepărtează de trecut şi ne ajută să evităm capcanele viitorului. Ele te fac om. Nădăjduiesc că sunt tot eu, cel care am fost cândva. Doar puţin schimbat. Şi am ajuns (ciudat sentiment) de unde am plecat. Dar sper că sunt şi pot mai mult.