Ieri m-a căutat un vechi prieten. S-a despărţit de iubita lui în urma unui fluier de arbitru nevăzut. Am simţit despărţirea lor în frigider unde era din ce în ce mai puţină mâncare. Abătut, clipea lângă mine încât n-am mai reuşit să dorm noaptea. Mi-a povestit despre ei, eu am decupat din toată vorbăraia aceea o frază pe care nu voi putea uita o vreme: “La naiba cu cei care spun că cel mai scurt drum spre sufletul cuiva este privitul în ochi!” Şi da, recunosc, am început să mă gândesc mai apoi la paşii mei de demult. Şi cum descoperisem că degetele tale peste palmele mele sunt ca nişte mufe prin care dragostea intră ca la ea acasă. Mi-am amintit de săruturile acelea îndelungate din după-amiezile ploioase, când pervazul ni se umpluse cu apă, în timp ce în baie aburul fierbinte creştea ca o cocă. Erau după-amiezile acelea mari cât un film de la TV interminabil. Noi doi ne plimbam până în măruntaiele parcului şi ne imaginam că oamenii în vârstă şi-ar schimba din când în când picioarele pentru a putea merge în continuare. Pe-atunci, nici zânele nu puteau zbura cât ne plimbam noi. Calm şi fericit, îţi spuneam cum întreg pământul pare a fi un uriaş mort din care oamenii au născut pentru a alerga pe lângă noi. Pe urmă, la rugămintea ta, mă urcam într-un copac spre a opri din zbor o bancă pe care să stăm. Ne aşezam acolo şi cu ochii mari ne holbam la pescarii din zare care smulgeau salcâmii din pământ folosindu-i pentru a-şi procura undiţe. Miroseai a pădure rece în zorii zilei, şi ştiam pe-atunci că sânii tăi sunt nişte acvarii din piele prin care colcăie peşti exotici. Pe-acea bancă visam cu ochii deschişi şapte visuri deodată în care făceam dragoste cu tine.
Când mi-am întors privirea, nu erai pe bancă. Undeva plecaseşi. Atunci îmi venea să mă înfăşor în perdelele prăfuite şi să mă înec acolo, aşteptând păianjenul pe care mi l-ai promis. Pe-atunci, aveam nevoie de tine ca de moarte. Transformasem insectarul confecţionat în copilărie într-un clasor al săruturilor şi-al întâlnirilor noastre. Pe urmă, ai apărut de undeva, zâmbind. Şi-am continuat să ne plimbăm pe frânghiile pe care oamenii îşi închipuiau că usucă haine, când de fapt acolo îşi uscau sufletele. Şi ţin minte că vorbeam amândoi atât de încet încât ceilalţi ne auzeau bătăile inimii. Ne priveam şi nu puteam explica cum din trupurile noastre se desfăceau mii de buze, de peste tot. Ne îmbrăţişam continuu. A doua zi erai undeva pe pervazul ferestrei mele iarăşi. Îmi spuneai că nu ai dormit toată noaptea. Cred că te iubeam, fiindcă nu schiţam nici un gest, lucru neobişnuit, ştiu, dar oarecum pe cortex mi se lărgea un zâmbet de pisică invizibilă.
Eram doi. Şi ne îmbrăcam mereu cu alte haine, dar ne recunoşteam de la distanţe egale cu distanţa dintre pământ şi soare. Ţii minte că lumea ne încurca? Două ore am stat încleştaţi şi trişti pe o pălărie imensă când am aflat într-o biserică că trebuie să iubim toţi oamenii la fel de mult ca pe noi doi. De comun acord, am vrut să încercăm şi asta, dar am ţinut degetele încrucişate la spate. Pentru că ştiam amândoi că fluturii nu-şi aşteaptă sfârşitul. Eclipsa de lună ne-a fost învăţătură de minte. Ne-am despărţit ştiind că două ape nu stau prea mult timp în aceeaşi matcă. Iar ultima dată când am vorbit la telefon vocea ta a ingheţat la fel cum îngheaţă apa în conducte iarna. Pe urmă, am înţeles că dragostea e o fiară care ne-a înghiţit că să înotăm pierduţi în acidul ei gastric. O fiară care te poate privi în ochi ca pe un bolnav de Alzheimer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu