Gânduri mici şi-abstracte

Sorb un ceai c-un fel de lingură deformată, într-o farufurioară paralelă şi transparentă, parcă am buzele încleştate într-o formă de muon, văd pereţi despicându-se în spatele figurilor plictisite, îmi amintesc de blugii mei murdari, de serile calde şi de tenişii mei subţiri. Parcă miezul zilei mi-a devenit noapte, şi sunt atât de treaz de parcă aş fi întinerit în grădina altuia. Azi nu am văzut nicăieri flori, şi nici vreo glastră c-un muştar înflorit. Am văzut ferestre vechi, bătrâne senile, vremuri gotice, fete dezvelite. Semafoare, o penurie de gesturi şi m-am trezit într-o ceainărie strâmtă. Lângă lingura aia deformată. Mirodenii în abstract au prins parcă formă. Observ că lipsesc gusturile simple, rămân consternat: atmosfera e polară, biscuiţii de pe masă n-au sare, iar femeile nu ies din şifonier de frica maturizării imediate. Respir aerul ăsta rece, evit grăbit să mă lovesc de oamenii care aleargă înspre mine, mă opresc pe undeva într-o conclavă a mulţimii. Văd bănci îngheţate şi mult pavaj, văd cum uneori rumegăm câte-o idee, o molfăim ani de-a rândul, şi-apoi o abandonăm în favoarea unui alt trend. Sau a unei perspective de design mai actual.

Dacă ne băgăm în pat, oprim timpul de două ori. Ne acoperim cu pene bărbia nevăzută, iar genunchii tari ajung cocârjaţi în aceaşi poziţie foetală. Cifrele ne virusează gândurile. E un mic bilanţ al zilei trecute. Nu dormim, suntem pătrunşi de mirodeniile din timpul zilei, şi de undeva de sus aurora ne bate direct în tavan, imprimă pete de culoarea ametistului pe toată tencuiala cortexului. Apelăm la un specialist în vedenii, pari bolnav omule, strigă acesta cu tâlc, de parcă un tunet s-ar întoarce de undeva din amintiri, ia şi tu o vacanţă, de când nu ai ţinut în palmă nisip cald? Şi-atunci mi se deschid alţi pereţi. Şi mă gândesc că a trecut ceva vreme de când nu am mai urcat pe un catarg. Şi că aş fi vrut să traversez un pod din acelea din iluziile verilor indiene. În conturul ceştii de ceai intru complet, de parcă mă înec. Acolo, îmi aranjez ochelarii de soare, îmitând gestul unui muncitor de pe câmp rătăcit printre oi dispersate. Undeva în zare, fumegă molcom abatorul tuturor speranţelor.

Îmi amintesc că trebuie să mă îmbrac, iau de pe undeva nişte blugi murdari. Stranie amintire, îmi par familiari. Găsesc pietricele şi scoici în buzunar. Le-oi fi luat cu împrumut. Prin geamul spart, aud zumzete de tramvai defect. În şifonier ţes cravata pe care mi-am asortat-o azi. Acolo, mă priveşte un cuc, ce simbolizează cumva nebunia nefertilă şi sângeroasă a clanului meu. Mă împiedic de-un ghiveci de flori vestejit, dar mă opresc fiindcă de-afară sună o melodie ce mă încetineşte. Simt durere, mă uit în jos, o hienă rapace mă muşcă de glezne... Ridic privirea de deasupra ceştii mele de ceai, şi-atunci îmi dau seama. Cumva, e inconştienţa mea care dă secvenţial târcoale psihicului acestea epuizat în secundele de abstractizare...