M-am căutat atâta timp. Am găsit în schimb un abis. În tot acel spaţiu fără ecou, am dialogat în nevăzut şi-am ţipat la neauzit. Fericirea se ascunde în astfel de clipe. Sau plânge pe undeva pe un pervaz de flori veştejite. Tăcerea tace. Nu-mi indică decât moarte. Moartea, plictisită, mă pasează vieţii. Cineva mi-a aşezat un deget pe buze. Ca să-mi uit indignarea. Cuvintele suntem noi, cei ce nu dormim noaptea. Dincolo de înţelesuri sunt chei. Vina că simţim e fluture de vară târzie. Azi, confirm cu durere o durere apăsătoare până şi pentru alţii, dar cui îi pasă? În jur se perindează oameni povestitori de oameni.
Şi toate momentele se îneacă la mijloc de drum. Speranţe nu se nasc, gurile se deschid dar n-au nimic de spus. În oraş, pietre nu se mai văd. Anotimpurile revin înapoi şi-ţi fură ce-aştepţi. Ţi-a rămas aşteptarea. Praful leagă picioarele câinilor de cerul ce crapă în ecoul vântului. Te chem şi mă tem, îţi ordon să te-ntorci înapoi. Te culeg şi te-adun, o muză te mângâie şi-mi face cu ochiul. Încă mai crezi că întregul este desăvârşit prin sacrificiu? Nu. Sacrificiul îmi va strecura şi soarbe sângele. Va rupe totul din mine, scuipându-mă în mijlocul vieţii, departe de umbre. Va râde de mine, voi crede că totu-i sfârşit. Sacrificiul nu e bun. Opiniile nu sunt reguli. Peste tot, păşesc singurătăţi aclamate de spaţiile goale. De ce o miză-i mare doar în păreri opuse? De ce spui că eşti interesat cu vocea ridicată? Nu-mi spune că un început de basm îţi pare ziua. Unde-i micul tău sacrificiu? Nu cred că e-n uitare. Te laşi în voia sorţii zâmbindu-i celuilat?
Eu ştiu tristeţea ta. Mi-o amintesc din gustul lacrimilor nevărsate de atâta dor. Zâmbiţi. Ocoliţi. Evitaţi, acum e posibil. Fugiţi. Că viaţa-i frumoasă, la naiba! Dar unde? Prin geam, în colţul străzilor nu bate decât vântul puternic. Şi-mi iese iar un om în faţă. Tresar. Dacă iarna reuşeşte să alunge regretul, poate că undeva ceva va prinde contur. Sunt o povară într-un haos necesar, construit din puncte goale ce-au atârnat cândva pe-un aspru drum gol, mă las purtat de felul în care iubeam cândva. Duminica îmi las capul plecat peste vocile neauzite ce-şi spun rugăciunile. Dar un trecător grăbit îmi zdrobeşte cuvântul. Sâsâitul vorbelor nu poate ajungi la surzi.
Cumva, Dumnezeu îţi încarcă spatele cu atât de multe pietre, încât distracţia pare garantată. Respiri, eşti lăsat în viaţă, cât să crezi că eşti fericit. Însă ceva revine pentru aţi adăuga alte pietre pe care să le duci, să le duci, să le duci... până vei fi şi tu una cu pământul, până te vei acoperi cu el, lăsând în urma ta nu morman de nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu