Văzusem în acea zi un cer despre care nu povestise nimeni până atunci. Şi am privit cum te apăsa un tavan cu grinzi din lemn de frasin. Ploaia începuse brusc. Deasupra ta, frânghii rezistente suspendate coborau insistent. Frunzele te inundau de peste tot, picioarele-ţi erau nevăzute. Magazinele erau închise, îţi refuzau salvarea. Dintr-o casă putredă şi maronie, mirosul de igrasie îţi perfora nările şi oamenii păreau de negăsit. Te gândeai că liniştea asta ce-ţi era servită pe tavă, şi întunericul ăsta găunos, nu aveau să te ducă decât la moarte. Pe spate, pluteai pe apă. Aşa tremurai pe-atunci. Erai un fluviu despicat în tine însăţi. Nu găseai încredere, palmele păreau că te devastează. Te refugiai în afara ta. Te priveai de sus. Erai un simplu om.
Te-ai dat jos din trenul acela molcom ce scârţâia prelung înainte de a pleca altundeva. Controlorul libidinos dispăruse din peisaj. Erai însetată. Un călător alergic la nicotină fusese deranjat de fumul ţigării tale din tren. La fiecare ţigară stinsă te privea îndelung, zâmbind ca un drac mulţumit. Ai fi vrut să-i spui vreo două, dar trenul vorbea peste tine. În gară, deja totul se pierduse într-un colţ al minţii tale şubrede. „Trebuia să fie deja aici”, te-ai gândit atunci. Plictisită, ai scanat primul bar pe care l-ai văzut în gara aceea murdară şi te-ai aşezat înfrigurată la masa din colţ. Vedeai limpede prin fumul acela îmbâcsit. Doi bărbaţi jucau table. O vânzătoare, puţin cam beată, te-ai gândit tu, rezolva integrame. Bricheta nu funcţiona, dar ai reuşit cumva să îţi aprinzi o ţigară, ai cerut o cafea scurtă şi ai început să aştepţi. În gara aia izolată, simţeai că aşteptarea ţi-e străină. Tocmai ţie, care te-ai îmbrăcat atâta timp cu aşteptarea. Din aşteptare altădată îţi făcusei haină şi acoperiş. Undeva, simţeai că te doare.
Ţigara părea tare acum. Afară era un aer rece, în care distingeai cu uşurinţă miros de fum mocnit. N-ai fumat nimic toată ziua şi asta te-a ameţit. Iar prin faţa ta, se perindau ţigănci multicolore, cărându-şi prin haine vieţile murdare. Deasupra, păsările păreau trezite dintr-un somn negru, adânc. Zburau la înălţime mică urlând de foame sau de singurătate. Într-un colţ din tine, Dumnezeu se odihnea. Avea capul sprijinit în mâini şi îngâna ceva de neinţeles urechii tale. Orbită de atâta cenuşiu, nu-l puteai vedea. A rămas acolo, surd, însetat şi trist. Un megafon vechi te trezeşte. Realizezi că aşteptarea a luat sfârşit. Venise cafeaua între timp. Nici nu te-ai atins de ea. Te-ai ridicat la fel ca după alte momente de tăcere cu tine însăţi. Îţi lipseau momentele în care reuşeai să nu te gândeşti la nimic. Ai plătit în grabă. Trenul care tocmai oprise în staţie era albastru şi sănătos. Ai urcat în el şi a ai plecat, sperând că se va întâmpla ceva neprevăzut. “Îmi voi închiria o casă adevărată, cu grădină şi fericire.” Aşa spuneai cândva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu