Ochi verzi, de libelulă

Întotdeauna am resimţit nevoia sadică oarecum de relata într-un limbaj cunoscut numai de mine cele ce îmi trec pragul sufletului. Asta în condiţiile în care îmi pare că unul dintre cele mai grele lucruri ale existenţei este de a avea cuvinte în inimă pe care să nu le poţi pronunţa. Am iubit şi am nenorocit, am râs şi m-am tot mirat, toate astea mi-au cuprins mintea, amintirile presărând necesitatea unui public. Nu le-am condamnat niciodată şi nici nu le-am renegat pentru acest simplu motiv, şi nu ştiu dacă aş putea-o face vreodată. Ce voi scrie aici, nu e declaraţie de dragoste. Cu siguranţă ar fi putut fi, dacă ar fi fost scrisă la timpul prezent. Celei pe care-o iubesc, i-aş putea scrie, dar n-am să-i spun nimic. O să mă uit, la fereastra camerei, peste umărul ei. O să-mi amintesc puţin câte puţin. Şi-o să-i sărut, din depărtare, prin buze de ceaţă, zulufii somnoroşi de pe ceafă şi o să mă gândesc la cerceii ei, la umbrela noastră mică şi defectă, la zilele toride de vară şi la asteptările lungi, de dor. Repet: asta nu-i o declaraţie de dragoste. E doar o mângâiere a palmelor de fum, a ochilor ei studioşi de altădată, când eu, cu fruntea aplecată pe file de carte îi atingeam neştiut genele întoarse, că să prind, in gând, libelula de smalţ din ochii ei verzi. De dimineaţă, mi-am pus, ca într-un vis parcă, pecete pe gură. Pentru că mi s-a făcut dor de ochii aceia de libelulă. Dar şi de degetele acelea lungi, de obrazul ei împurpurat şi sfios, de tremurul sângelui pulsând lângă ureche din clipa fiecărui sărut. Azi, aştept. Mai sunt îndrăgostit? Da, de vreme ce aştept. De vreme ce nu sunt aşteptat niciodată. Sunt îndrăgostit pentru că nu sunt nimic altceva decât cel care aşteaptă. Aşa că, aştept să te revăd de-a-ntregul, să te cuprind, să-ţi văd sânii zvâcnind, să te sărut. Să fii tot tandră, vicleană, ca o iederă caldă de noapte. Să-ţi simt tresărind pielea dulce, s-o gust pe îndelete. La fel ca pe-un fruct parfumat. Aştept. Să îmi deschid iar trupul, grădina cu porţile rupte, în faţa pasului tău hotărât, ca s-o stropească, s-o ude, să o cureţe de otravă, s-o ucidă pe loc, s-o învie la loc.

Cred că, dacă vreodată în faţa ta vreun suflet s-a desprins de trup, atunci creierul tău va procesa asta mai mult decât orice altceva. Şi chipul celui sau celei iubite îţi va părea la fel de prezent ca întotdeauna. Iubind-o, nu m-am îndoit niciodată că în adâncurile ei nu realizează şi nu înţelege. Şi că, oricât de adânc acestea erau coborâte, ştiam că se află acolo. Şi totuşi, spunând toate acestea într-o manieră care deja aminteşte de o anumită confirmare a cuvintelor, nu o să ajute pe nimeni. Dar poate că aceste cuvinte îmi vor spăla din dor. Am iubit-o şi o iubesc în continuare. Şi parcă în faţa ferestrei mele astăzi a fost singura şi probabil ultima dimineaţă rece de iarnă în care parcă uşor chipul ei lipsea, ceva mă zguduia de-atâta absenţă. Ceva pare a fi nelalocul său, neumblat de gânduri şi bătătorit de-atâtea întrebări. Mi-e dor de clipele ei când o priveam fără să ştie. Când privea absent, privea... mi-ar place să spun că într-un fel doritor, adorant, cu toate că ochii ei păreau mai reci ca niciodată. Momente în care mă găseam atât de pierdut în faţa unei asemenea situaţii. Asta pentru că e incredibil cum afectul dictează inconştient. Spun că e incredibil fiindcă ăsta e adevărul, asta e nevoia. Poate de aceea mult timp am regretat cumplit, într-un mod nefiresc şi neştiut faptul că nu am petrecut mai mult timp lângă ea, şi mult timp am scrâşnit din dinţi în căutarea unei alinări. Pe urmă, m-am rugat. Iubind-o, nici nu mai ştiam de ce aveam nevoie. Şi am uitat că oamenii m-au surprins necontenit şi că o vor face in continuare mult timp de-acum înainte. Nu ştiu în ce mod asta va avea vreo putere asupra mea, nu ştiu cum conjuncturile viitoare îmi vor reghida mintea şi sufletul. Dar fiindcă am iubit-o, mă aştept la ce-i mai rău, ca întotdeauna.