sâmbătă, 6 iunie 2020

trecutul ca substanță din care ești făcut


Poate că fiecare dintre noi este produsul copilăriei sale. Și, mai mult decât atât, obiectele din anii copilăriei se prefac, cu timpul, inevitabil, în inegalabile icoane. Și-am să vă spun precis și de ce. Pe când eram mai mititel și locuiam în casa mătușii mele de la țară, aveam în grădină un hamac, legat strașnic între doi copaci. N-a ținut decât o vară, ce-i drept, dar hamacul ăsta a devenit un obiect care mi-a marcat cumva pentru totdeauna, viața. La modul cât se poate de serios. Toți copacii erau răsfirați prin livadă la distanțe de zeci de metri unul de altul, în afară de acești doi nuci care crescuseră cumva foarte apropiați unul de celălalt la o distanță nu mai mare de doi metri, să zicem. Și între ei legaserăm hamacul. Pentru care, desigur, ne certam periodic și cumplit, aprinzând aprige dispute între copii de aceeași vârstă, rivalități care ar fi putut comparate cu mare ușurință cu orice război punic, de pildă. Cum unul dintre noi părăsea hamacul chemat de undeva de vreo forță a naturii (ca de exemplu unchiul meu) cum săreau ceilalți doi să-i ocupe locul, de nu mai știai efectiv cine-i Scipio Africanul și cine-i Hannibal, si tot așa, mai departe, toată vara în hamac. Până într-o zi când... dar să nu anticipez...

Țin minte perfect, în cel mai mic mărunt detaliu. Era o după-amiază de Iulie foarte plăcută, vântul se strecura cu grijă printre frunze, parcă abia atingându-le, în aer plutea un dens puf de păpădie și eu citeam sub o inexplicabilă și nesfârșită hipnoză Jules Verne în hamac. Cum să vă spun, eram înconjurat de un peisaj idilic, literalmente perfect, parcă desprins din The Open Window al lui Henri Matisse, și eu citeam liniștit, fără să am habar că aerul pe care-l inspiram putea, la o adică, conține zeci de otrăvuri cancerigene, ori că în jurul meu pândeau sute de gângănii, gata să-și infecteze veninul lor perfid  direct în venele mele brahiocefalice, că cele douăzeci și șapte de romane ale lui Jules Verne pe care le citisem urmau să-mi schimbe definitiv viziunea asupra lumii și mai ales că nodul cu care hamacul era legat de nuc slăbise vizibil. Fiecare mișcare pe care o făceam mă aducea cumva cu un pas mai aproape de sfârșitul inevitabil. Iar eu mă mișcam într-una, că doar în asta constă plăcerea de a te legănă într-un hamac. Și totul se întâmpla sub supravegherea minuțioasă a unei alte mătuși, care ne onora ocazional cu prezența pentru a aduce la curent inventarul obiectelor prezente la fața locului, atât însuflețite cât mai ales a celor ne-însuflețite, dacă înțelegeți ce vreau precis să spun.

Și iată deci, că pe când mă legănam eu în hamac, absorbit de uimitoarele aventuri ale vreunui savant bărbos și cu ochelari care străbătea lumea în lat și-n lung, în loc s-o facă în lung și-n lat, ca toți ceilalți, când... (param-param, param-param)... nodul s-a desfăcut (și nu, nu e o metaforă de tipul nodului gordian aici) capul meu a avut o interacțiune puțin mai... neplăcută cu trunchiul nucului amplasat în stânga hamacului pînă ce... steluțele verzi pe care le vedeam s-au făcut albastre, roșii, apoi transparente, și după o copleșitoare amețeală m-am ridicat liniștit de pe jos, luându-mi cartea sub braț până în casă, fiindcă începea să se întunece și nu prea mai vedeam realmente să citesc... Țin bine minte că în noaptea aia a plouat, și a doua zi hamacul intrase la apă și nu mai ajungea până la celălalt nuc așa că ăasta a fost cumva sfârșitul tragic al aventurilor insulare petrecute în respectiva vară...

De atunci, am căzut de la înălțimi literalmente mult mai mari, am dat de bunăvoie cu capul de chestii mult mai periculoase și nu mai sunt în stare să citesc Jules Verne. Dar mătușă-mea încă e convinsă că atunci când am căzut din hamac (sublinierea îi aparține) ceva s-a dereglat definitiv și iremediabil în căpățâna mea și ,de fiecare dată când mai aveam plăcerea să ne întâlnim mă privește cu o deosebită afecțiune și cu infinită compasiune chiar, până ce aproape că mă înduioșez și eu, exagerând întâmplarea asta la fiecare ocazie ivită...

Vă mărturisesc că încă mai văd steluțe, chiar dacă nu tot timpul. La fel de verzi și săltărețe. Mă strecor printre ele, căutând doi nuci tineri și un hamac. Nu am voie să mă uit înapoi, fiindcă știu că mătușă-mea e întotdeauna acolo, cu umbrela de soare deasupra capului, așteptând cu nerăbdare ca nodul să se desfacă și eu să dau din nou cu capul de copac și totul să revină la normal. Însă ea habar nu are că asta n-o să se mai întâmple niciodată, fiindcă între timp eu am învățat să fac noduri cum trebuie iar umbrela ei s-a făcut demult ferfeniță...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu