Dacă l-aș fi cunoscut pe Heath Ledger la o bere

Dacă l-aș fi cunoscut pe Heath Ledger, la o bere, i-aș fi spus câte una-alta despre moartea asta nebună ce ni se lasă așteptată, în timp ce noi ne prefacem supărați din cauza asta. Dar și că ar trebui să trăim veșnic măcar o dată, o singură dată, ca un Godot autentic. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Heath Ledger. Să am așa, măcar o vreme, un prieten ca el, un om de felul ăsta, care-și sapă constant adâncimile, care-și întoarce sufletul pe toate părțile, și cred că prezența lui în preajma mea ar fi fost una de efect, și de impactul unui glonț în cap. Mi-ar fi plăcut să-l văd închis în camera lui de hotel, să-i răsfoiesc paginile de jurnal, să ne luăm în brațe ca nebunii, și să dansăm desculți pe jar de stele, pe cioburi, pe hârtiile lui arse cu replicile lui din The Four Feathers, din Frații Grimm, din Brokeback Mountain sau chiar din The Imaginarum of Doctor Parnassus.

 

Dacă l-aș fi cunoscut pe Heath Ledger la o bere, l-aș fi rugat să mă învețe să joc baba-oarbă, cu norii legați la ochi, cu norii lui atârnați de un soare curat lună, care se îmbracă în verde, apoi în albastru, pe un cer cu implanturi de stele care-și recită replici unele altora. De câte ori văd filmele sale, mă gândesc la un miracol actoricesc. Îmi imaginez cum plângea din interior, cum respira și cum s-a reconstruit de la zero pentru a ajunge să întrupeze un Joker sinistru și înfricoșător. De un prieten ca el aș fi avut mare nevoie. De unul ca el, și nu de vreun om fericit pentru nimicuri, nu de cineva superficial și lipsit de substanță. Doar de unul ca el, de un om julit prin păr și coate de toate experiențele vieții, apoi bandajate cu o țărână din care iese întotdeauna soarele.

 

Dar poate că într-adevăr l-am cunoscut pe Heath Ledger. Atât eu, cât și milioane de alte suflete. Poate că asta a intenționat și el, până la urmă. Să ardă mult timp în mintea noastră, în mintea mea, mai ales, și să-l păstrăm intact,  așa cum unii păstrează o ulcică de apă rece după o noapte de beție care nu poate astâmpăra incendiul ce arde în fiecare, incendiu ce arde așa cum ard zidurile Bagdadului în nopțile bombardate cu proiectile silențioase de iulie. 

 

Revăd în forța lui de interpretare spiritul acela neastâmpărat, glumele lui din pielea lui Casanova, anecdotele lui din spatele lui Joker, zâmbetul lui larg, larg cât întinsul oceanului care ajungea în fiecare dimineață până la Perth, pe coasta australiană unde s-a jucat probabil pentru prima dată cu aceste fatidice instrumente, care sunt cuvintele puse corect în gura omului. Îl văd și-acum cu mușchii lui contractați, tocați prin dinții răbdării sale, și spiritul lui neastâmpărat, văd golurile sale interioare erecte, văd haosul sublim și abject în același timp, pe care l-a experimentat ca să poată afla ce înseamnă a fi om. Om, nu marionetă. Om, nu ființă umblătoare. Văd aievea mișcările sale, simfonia oaselor sale, explozia lui din gesturi și inima lui explozibilă și intangibilă ca o dinamită improvizată.

 

Dacă l-aș fi cunoscut pe Heath Ledger, la o bere sau oriunde altundeva, l-aș fi rugat să mă învețe și pe mine cum să fiu pirat, cum să mă apăr de sirene, cum să ocolesc corăbii imaginare și fantome care încă îmi bântuie noaptea existența, cum să evit obstacole care încă rag a împerechere precum leoaicele din savana africană. L-aș ruga să mă învețe cum să-mi rup cămășile de noapte, sau cum să rup cămășile femeii care a plecat pentru totdeauna, cum să destram cămășile ei de noapte sfâșiate într-o ultimă tăvăleală, și cum să-mi ascund mai bine mâinile mânjite cu șoapte.

 

O să-mi iau un risc și-o să le spun tuturor celor care mă întreabă că Heath Ledger mi-a fost ca un prieten, ca un camarad de spirit, care prin filmele sale m-a învățat că nu există nimic perisabil între animal și durere, și care mi-a arătat, de la o distanță atât de apropiată, că sufletul nu e doar o închipuire umană a pieptului. Că omul nu e doar un gând instinctiv și o zvâcnire absurdă a imediatului în tâmplă. Care mi-a lăsat acea certitudine că nimic nu se întâmplă până în ziua în care tragi linie și socotești câte frunți de mort ai sărutat cu durere de-a lungul vieții tale.

 

Azi îl văd pe Heather Ledger și totuși el nu mai e. Cum e posibil așa ceva? Nu știu. Îi văd chipul tânăr și răzvrătit și mă uit cum sus pe cer stelele lui par a fi încă conectate, fără a se prăbuși în rețea, cum se întâmplă cu atâtea alte palide stele de la Hollywood. În mintea mea, chipul lui încă improvizează note și versuri la un pian, pentru un zâmbet și o liniște scursă la timp în pahar. Îl văd și-i aud în continuare vocea șoptindu-mi repetat:

 

But why so serious?