Oare cât timp va mai
trece până voi zâmbi și pentru altcineva? Straniu sentiment: m-am obișnuit să
zâmbesc singur. De parcă aș face-o doar pentru mine. Mda, detest egoismul. Asta
desigur pentru că în lumea mea oamenii cu toții fac dragoste dezbrăcați peste
tot și oriunde. Începând de la sârmele unor stâlpi de înaltă tensiune, în
ploaie, prin radio-uri, prin televizoarele subțiri, în timpul emisiunilor de la
TV, pe rafturile de cărți din librăriile cu geamuri transparente, în mijlocul
cuptoarelor de pizza, pe căi ferate și pe căi ferite. Unii se iubesc pe
vârfurile acelor, alții pe schiuri, alții la teatru, alții prin catedrale, în
biblioteci, în discoteci, ba și pe scaunul de la dentist, pe mesele de
operație, în frigider, în dormitorul vecinilor, la film, pe canapea, la raionul
de jucării, la aeroport, până și sub pământ sau chiar pe Masa Tăcerii. Bordelurile sunt deja pustii, îmi par a fi simple
clădiri în care se mai ascultă doar muzică simfonică și operetă veche italiană.
Prostituatele s-au căsătorit demult, asta după ce, plictisindu-se de-a binelea,
l-au citit până și pe Heidegger.
E deja un octombrie
trăznit și am ajuns să agăț mărgele de gânduri pe un șirag, pe sfoara
trecutului de fapt, acolo unde perechi de cârlige din oțel încă mai lasă urme
de zimți peste toate foile de amintiri rupte odată dintr-un jurnal ascuns. Uneori
mai desfac aceste pagini, deși mă tot împiedică să fac asta zimții fioroși, cei
care se tot încăpățânează să-și lase amprenta în zig-zag-uri. E ca și cum m-aș
dezbrăca pe stradă în văzul tuturor. Nu mă las, ci strâng pumnii puternic ca să
mototolesc aceste foi, până când de undeva din ele îmi mai sare câte-o idee
ieșită din comun, ca o mărgea lucioasă. O mărgea ce pentru mine pare a fi un
mic astru rupt din înaltul cerului, pe care o atârn cu grijă pe sfoara
destinului, așteptând răbdător pauza de masă pe care și-o mai ia arareori
timpul cel viclean. Știu că e prea devreme să mă explic, ori să trag deja vreo
concluzie, dar totuși cred că ne iubim prea la vedere în trei: eu, tu și muzica. Nu, nu e
vorba de vreun ménage à trois, ci de o rotație perpetuă a unor atingeri pe
care alții le-au trecut la rubrica tabu.
Așa se face că ieri am
găsit o broșură care mi-a (re)confirmat că și alții au mai acceptat în tăcere o
dragoste în trei. În felul lor, sigur că da. Deși asta nu mă face acum neaparat
să mă simt mai bine, ci doar puțin mai transparent. Uite, spre exemplu ți-aș
putea povesti câte ceva despre idila dintre John Montagu și Eleanor
Thornton. Pe care memoria colectivă o mai alinta câteodată cu apelativul Thorn. El, aristocrat de viță veche, și
pasionat de motoare, se îndrăgostește de Thorn,
secretara lui, chiar sub știința soției, a cărei discreție s-a născut din
dragostea pentru soțul ei, așa se spune. Secretul s-a păstrat mulți ani,
într-un cerc format din trei și
pigmentat pe ici pe colo doar de curiozitatea câtorva prieteni apropiați. Firul
acesta de dragoste a fost tăiat de o tragedie în momentul în care Eleanor moare în timpul unui asalt
maritim asupra navei SS Persia, navă
pe care John Montagu și armata
britanică survolau în nesigurul bazin mediteranean, în timpul Primului Răzbi Mondial, unde ea, din
nefericire, îl însoțește. Torpila expediată de trupele germane va încețoșa
definitiv ochii Eleonorei, trupul ei
nemaifiind recuperat niciodată, John
supraviețuind cu ajutorul unei bărci de salvare pierdută în larg timp de 36 de
ore. Lady Cecil, soția lordului, va
suferi alături de soțul ei în anii următori, povestea ieșind în evidență prin
toleranța acesteia, cea care, nu doar că a trecut cu vederea relația de
infidelitate a soțului ei, ci chiar se împrietenise cu Eleanor. Se spune că John
era atât de îndrăgostit de Thorn
încât o roagă la un moment dat pe aceasta să-i pozeze ca emblemă pentru o
mașină pe care acesta o proiectează. O mașină care, întâmplător sau nu, se va
numi Rolls Royce. Așa a găsit el o
cale prin să-i ducă amintirea mai departe.
Am citit istorioara pe
întuneric, dar parcă am văzut totul cu ochii mei în cea mai deplină claritate
posibilă, și, stând așa, într-o beznă înțesată de luminițe și zgomote ce
parcă-și urmau traiectoriile imprevizibile, m-am gândit la noi. La noi trei. Ce
emblemă să las eu în urma mea? Cum să-ți duc eu dragostea mai departe? Cum
să-și amintească peste ani vreun privitor de oriunde ar fi el, de pe trotuare
ori de pe ziduri, de frumusețea asta teribilă a nopții ăsteia de octombrie în
care eu m-am îndrăgostit de o femeie într-atât de tare încât parcă cineva mi-ar
fi picurat conștient heroină-n creier, obligându-mă să scriu și să recunosc? Aș
putea scrie o carte despre tine. Mi-ar fi la îndemână. Știi? Nu mi s-a mai
întâmplat, dar de câte ori citesc o carte, parcă-mi vine să pun mâna pe telefon
și să ți-o povestesc. Însă aș vrea ca tu să mă oprești duios să fac asta, și
să-mi spui că am citit-o deodată, că nu există nici un dubiu în acest sens, și că
fiecare rând parcurs s-a prelins și prin ochii tăi de rățușcă adorată. Sunt sigur
că așa, nici insomnia și nici tăcerea n-o să te mai sperie, practic o să ne
învățăm reciproc cum se trăiește, fără să fi nici singur(ă), nici nefericit(ă).
Ba chiar o să fim într-atât de vii încât o să visăm numai lucruri frumoase,
care ne vor epuiza și din care, în același timp, ne vom extrage tăria
insurmontabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu