Despre dragoste. Nimic în plus.

Am cunoscut-o întâmpător, nu pot învinui pe nimeni. De aceea, cred că dragostea a fost cea mai frumoasă şansă pe care am avut-o. Martoră îmi e singurătatea. Vă spun că nu ştiu ce îi determină pe alţii să scrie câte ceva despre cine şi ce au iubit, dar intuiesc că singurătatea poate fi un motiv la fel de valid ca oricare altul. Crezul meu navighează actualmente în jurul ideii că scrisul poate lămuri lucrurile între tine şi ceea ce simţi. Pentru că greşeala pe care o poţi face facil atunci când iubeşti este aceea de a nu face nimic. Bun, deci v-am dezvăluit deja parţial despre ce intenţionez să scriu în aceste rânduri. Dar am să încep cu începutul (ce expresie incomodă, ştiu), iar un preambul inspirat îl regăsesc în remarca lui Richard Wurmbrand: „cuvintele bine gândite au rădăcina în tăcerea adâncă.” Sărind la propria-mi confesiune lăuntrică (da, despre mine este vorba iar, deocamdată), vă pot mărturisi că nu mi-am propus niciodată să iubesc o fată. Am ajuns însă să iubesc de 3-4 ori, pe o perioadă de aproximativ 10 ani. Nu mă consider a fi sensibil peste media altor indivizi, dar nu tăgăduiesc, chiar aşa s-a întâmplat. Printre atâtea şi-atâtea femei avute, am iubit de câteva ori. Am iubit şi toată dragostea reciproc hazardată mi-a construit cu migală tinereţea, dându-i accente timpurii de seriozitate. M-am dăruit unor fete ale căror nume începeau cu A, B, cu C, M, cu S, D, I, cu N sau chiar O... Iniţiale din portativul experienţei mele... Îndrăgindu-le, am fost atins de paradoxuri, reuşind astfel să înţeleg că unele lucruri sunt de neînţeles, sau, şi mai aiurea, că nici măcar eu nu mă mai pot înţelege pe mine însumi.

Energic şi neştiutor, am iubit în diferite feluri, am fost iubit în tot atâtea feluri. Am iubit la distanţă, aproape, intens şi reactiv, prin scrisori de dragoste, expediate în cele mai incredibile colţuri ale ţării, celor mai frumoşi ochi... Am iubit şi prin cuvinte, şi prin atingeri, deopotrivă sau succint, uneori chiar prin apeluri telefonice scurte, am uzat multe telefoane publice, şi multe fise, sau mai târziu, cartele... Am reuşit să iubesc şi prin email-uri, încercând să scurtez distanţe şi ore... Arareori, am iubit prin intermediul telefonului mobil. Dar toate acestea au fost bogate prilejuri de a observa cum mulţi aleargă după fericire, asemenea unui bărbat aiurit ce îşi caută disperat pălăria, când aceasta se află ori în mâna lui, ori la locul ei, pe cap.

Nu m-am considerat romantic, iar femeile care m-au cunoscut cu uşurinţă ar putea întări tot ce spun aici, chiar dacă şi acum zâmbesc în amintirea uni şir atât de lung de nebunii motivate de amor. Romantic nefiind, m-am concentrat pe găsirea tutror acelor frecvenţe compatibile dintre două perechi de ochi care, îndrăgindu-se reciproc, aveau puterea de a opri lumea şi timpu-n loc. Mă confesez, dragostea pentru acele femei remarcabile mi-a limpezit certitudinea că, la urma urmei, tot ceea ce gândim, sau ştim, sau ce credem, este de foarte mică importnţă. Şi că singurul lucru care contează este doar ceea ce facem... Poate întocmai de aceea, nefiind familiarizat cu tot ceea ce alţii numesc romantism, am fost atât de marcat şi electrocutat de toate săruturile furate celor mai frumoase femei de care îmi amintesc... Cu acea energie vie în piept şi-n priviri, parcurgeam km întregi pe lângă bicicletă, aşteptând cu nerăbdare ziua următoare. Ştiind că poate voi fi sărutat din nou.

Dragostea mi-a legat secvenţe în propriul meu clasor cu amintiri. Din aceeaşi raţiune, cândva scrisesem şi poezii. Parcă întărâtat în a-l contrazice pe îndrăgitul Leopardi, care credea că „totul s-a perfecţionat de la Homer încoace, cu excepţia poeziei.” Îndrăgostit, nu am putut evita momentele stranii ce au urmat. Aşa se face că, de multe ori, ceea ce am avut în suflet, nu aveam întotdeauna obligatoriu şi pe buze, dar emoţia aceea tremurândă care ajungea rostită pe buze, venea din tot adâncul sufletului meu neexperimentat. Rămas astăzi probabil în acelaşi stadiu. Văd în jurul meu cum dragostea lasă amprente distincte pe fiecare dintre noi. Din pricina ei, unii meditează atât de profund, încât le este totuna dacă îi trezeşti sau nu, în timp ce alţii o înscriu ca un eveniment trecător din traiectoria personală. Norocoşi şi rari îmi par însă a fi aceia care reuşesc să se strecoare pe lângă suferinţă, pe care nu o putem omite atunci când ne confesăm amprentaţi de dragoste. Tot norocoşi par a fi aceia care nu evită durerea post şi ante dragoste. Ei, cred că sunt cei care învaţă mai curând că, oricât de mult poţi suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea fiecăruia. Poate că m-aş putea regăsi şi eu printre ei. În orice caz, ei au internalizat îndemnul romantic al lui Goethe: „Fii fericit când poţi şi suferă când trebuie!”

Şi pot spune că în mine, dragostea a construit o întreagă lume lăuntrică. În care reapar nopţile calde de vară, cu miros de iarbă uscată, în zumzet de ţânţari, lume în care retrăiesc îmbrăţişări şi atingeri. Şi am dubii dacă cumva nu au fost aievea şi dacă le-am meritat vreodată. Viaţa a vrut să fiu iubit. Nu am ales eu. Nu înţeleg de ce am fost iubit, dar nici nu insist să aflu. Nimeni sănătos la cap nu ar trebui să o facă. Dar asta e o discuţie separată, pe care am auzit-o la atâtea şi atâtea cupluri, care se întreabă artificial: „dar de ce mă iubeşti, totuşi?” Observaţie personificată atât de virtuos de Mihail Sebastian într-un dialog viu din lucrarea „Oraşul cu salcâmi”: “Adriana: - Spune-mi, de ce nu mă iubeşti?; Gelu: - Crezi că, dacă m-ai fi întrebat acum şase luni de ce te iubesc, aş fi ştiut ce să-ţi răspund? Te iubeam. Nu te iubesc. E zi acum. Are să fie noapte mai târziu.” Cuvinte magistrale, pe care le-am păstrat mult timp, aşadar iubim, iar mai apoi nu mai iubim. Dacă avem noroc, desigur.

Și mai știu că, în nopţile de dragoste adâncă, m-am maturizat împotriva propriei voinţe. Îndrăgostit, într-un târziu am aflat şi eu (ultimul din sat, desigur) că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate. În contradicţie cu ce credeam, dragostea nu e un limbaj univoc. Probabil că unii simt bucuria de a-şi exprima dragostea, iar alţii desigur nu. O păzesc în taină. Poate că e o lege a naturii, la fel cum, într-un documentar interesant, am văzut cum unii delfini au reuşit să înveţe cuvinte în limba engleză [până la 50 de cuvinte folosite într-un context corect], dar culmea, despre nici un om nu am auzit să înveţe delfineza!

Dragostea trasează linii peste noi. Linii ce rămân în noi asemenea nisipului din faţa valurilor. Dovadă că nicio altă creatură în afara omului nu se aşează într-un colţ pentru a plânge din pricina unei experienţe dureroase a trecutului. Mă puteţi contrazice, dacă vreţi. Dar aici, parafrazatul Einstein ar obiecta, amintindu-vă că: “Nu e obligatoriu să fii de acord cu mine. Dar ar fi mai rapid aşa.” O dată îndrăgostit, nu poţi rămâne neatins. Când interacţionezi cu o persoană, întotdeauna iei ceva de la ea.

N-am să uit niciodată cum am iubit de fiecare dată. Şi probabil că deja am fost iubit suficient pentru tot restul vieţii mele. Sunt recunoscător pentru asta. Azi mai ştiu şi că o singură dată am iubit matur, şi întreaga fiinţă mi s-a transfigurat rapid. Şi resimt sfârşitul acelor momente în fiecare pas pe care intenţionez să îl fac mâine la ieşirea de pe usă. Cumva, asta mă duce mai departe. Gândul că m-a iubit, dar că a făcut-o doar până la un moment dat. Restul a fost alteritate, simulacru, tristeţe. Va trebui să caut mereu printre atâtea gânduri. Aştept să cunosc alte feluri de a te îndrăgosti şi de a rămâne îndrăgostit. Mai ales acum, când am înţeles că totuşi cu dragostea şi suferinţa nu te poţi obişnui. Tocmai fiindcă ele se succed în existenţa noastră, pentru a provoca amintiri. Contrar vorbelor marelui Cicero: „mare este puterea obişnuinţei!”

Nopţile tăcute mi-au amintit de toate atingerile interzise, dar şi de greşelile trecutului. Şi de un slogan indian de pe o clădire din Delhi: „Fără posesiuni, succes, faimă, cine eşti? Nu ştii. Tu crezi că eşti numele tău, prestigiul tău, faima ta, puterea ta. Dar în afara de acestea, cine eşti? Aminteşte-ţi asta când vei pierde ceea ce iubeşti...” Nu avem înţelepciunea să vorbim despre dragoste la momentul potrivit. Confesiunile despre dragoste le expunem prea târziu sau prea devreme. În aceeaşi situaţie mă regăsesc şi eu. Nu fac excepţie. Chiar dacă încerc într-un mod atipic să evit banalizarea acestor gânduri. Pentru că refuz să mai văd cum toată dragostea asta intimă şi senzuală se prostituează, se comercializează. Prea mulţi vor să o explice, când scopul ei pare a fi acela invers, de a fi internalizată, nu explicată. Garabet Ibrăileanu nota atât de cochet în filele romanului Adela că „dacă iubeşti pentru un motiv anume, eşti frumos, eşti deştept, bun, iubirea devine comercială: te iubesc pentru că te iubesc.” O întrebare ilegitimă de genul: “de ce am iubit?” poate fi cel mult înlocuită cu interogaţia: “ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi iubit?” Femeia pe care am iubit-o cel mai mult nu v-o pot defini, cum nu pot defini nici ceea ce am simţit pentru ea. Nici nu e nevoie. Pentru că suma acelor trăiri sunt eu, aşa cum mă ştiţi. Vorbesc şi gândesc pentru că ea m-a iubit cândva, mi-a dat o formă. Mi-a dat un chip. O alură. Am descoperit iată, înţelepciunea însemnărilor lui Voltaire: “schimbă totul, cu excepţia iubirilor.”

Uite că am scris. Despre latura asta a mea neatractivă. Din singurătate. Şi din tristeţe. Şi din pricina unui pasaj răscolitor al lui Paler, care se încheie aşa: „Adevărul e că m-am străduit mereu să nu recunosc ceva: sunt un om trist. Am preferat să confund dragostea de viaţă (reală, dar egoistă) cu natura mea intimă.”