Adiós pampa mía

M-am îndrăgostit de dansul tău. Și de tine, dar nu din prima. De fapt, la arcuirea naturală a coapselor tale am început să ascult toată tăcerea aceea zecimală din local. Culmea, în forfota aplauzelor, am înțeles gravitatea observației lui Borges, care spunea despre tango că acesta e un gând trist pe care oamenii îl dansează. Respir greu și revăd în slow motion tot ritualul tău milongas și toată tristețea ta de femeie neînțeleasă de la finalul serii. Mulți nu și-au dat seama, dar cred că pe atunci îți venea să plângi pur și simplu. Erai frumoasă chiar dacă te apropiaseși deja de 30 de ani. Țin minte că lumea a rămas cuprinsă mai departe în zgomotul de fond, dar tu te-ai apropiat de mine. Mi-ai răspuns la zâmbet. Nu mai auzeam nimic din toată acea muzică a singurătății și a dorinței, și cu siguranță nici emoția ridicată în sus de prea mult fum de țigară ieftină. 

Mi-ai vorbit despre Gardel, nu eram atent la conținut, îmi venea să te mușc pur și simplu doar ca să-mi astâmpăr dorința. Frânturi de fraza îmi ajungeau la ureche, ceva despre șiruri de logodnice ale maestrului, despre un mister savant, despre decoruri intime și multă dorință. Parcă tu erai în acel moment o privighetaore creolă cu ochi căprui, nicidecum El Francesito, protagonistul discuției tale aprinse. La un moment dat te-ai aprins și tu de-a binelea, m-ai sărutat apăsat și am simțit o umezeală caldă a femeii latine care se pregătește să fie iubită și să inunde cearșafuri cu arome de Carolina Herrera. Mi-ai spus că te atrage ceva la seriozitatea mea visătoare. Nu te-am contrazis niciodată. Și parcă n-am mai fost niciodată amant până în noaptea aceea. Cel puțin atât de neinstruit m-am simțit. M-ai remodelat cu bună știință cu fiecare noapte de dragoste oferită pe îndelete. Asta în timp ce pe străzile din La Boca toate luminile erau stinse, deși răzleț se mai vedea ici colo câte un taximetrist afumat și el de rom și de toată acea muzică sfâșietoare.

Când stau și privesc în urmă, mă gândesc că poate ai avut doar nevoie de cineva la îndemână în noaptea aceea. Nu îmi aloc nici un merit minuscul pentru asta. Ți-am zis și ție de altfel, nu cred că aș corespunde imaginii acelui călător meloman pe care-l mai observi uneori pe străzile din Buenos Aires. N-am nici surâsul și nici părul lucios specific vreunui urmaș de seamă a lui Carlito. Gust uneori tragedia, dar asta mai degrabă în interiorul unui decor intim de teatru sau de operă. Dar tu, tu m-ai întins în noaptea aceea peste pat și pe sub pat ca pe un elastic neobosit, de parcă ai fi regăsit la ceas de noapte acel erou venit de nicăieri, mereu tânăr și disponibil, care nu poate fi căsătorit decât cu tangoul. Sânii tăi copți încă-mi mai alungă de atunci duhurile rele din cameră, imaginea lor îmi induc nostalgia versurilor pe care mi le-ai recitat, mai ales prin acea folosire caracteristică și haioasă a rubato-ului. Dimineața, mă țineai încă de mână, deja eram în posesia ta cu totul. Zâmbete sugestive până și la piață, ca peste tot în jurul nostru. În cafenele, oamenii își omorau timpul, bând și plictisindu-se, enumerând driblingurile lui Maradonna și farmecul lui Caniggia, sau mărturisindu-și nostalgia într-un argou extrem de complicat, în acel lunfardo, un melanj al mai multor limbi. Unii vorbeau, alții doar fredonau. Și tu fredonai tot timpului.

Șase sau șapte zile ne-am iubit cu geamul deschis la balcon. Într-o ambianță fetidă, pe ritmul de fundal al unei chitări dezacordate. Mă obișnuisem cu tine mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată, mi-ai povestit de toți iubiții tăi, pe care îi înjurai printre dinți. Dar asta din pasiune, desigur. Mă prefăceam că înțeleg, dar pricepeam exact atât cât pricepe o maimuță expusă la grădina zoologică din râsetele vizitatorilor nepoliticoși. Am realizat atunci că toți bărbații pe care i-ai iubit erau mândri de personalitatea lor macho, pe care Borges mai ales îi descrie atât de bine: bărbați ca tigrii, aliind grația și cruzimea. Toată idila noastră, toată acea melopee sfâșietoare din gemetele tale orgasmice îmi părea desprinsă din amintirile altcuiva. Într-atât de mult le-am resimțit intensitatea. Ba chiar și acum, departe de acele locuri și de acele arome îmi mai doresc dimineața o asemenea dragoste, deși amăgirea asta justifică încă multă bucurie pentru mine.

Au trecut luni bune și nu-mi mai găsesc locul pe aici. Mă trezesc, dar tot acasă. Orașul deja mă sufocă. E un fum dens împrejur. Și un miros pătrunzător și obraznic de parfum dulce. Amețit de la atâta alcool ajung să mă simt ca un ceas deșteptător fericit. Ceea ce, pentru un anodin de tipul meu, e realmente o performanță. Îmi amintesc încet-încet că în fiecare dimineață îi alung somnul cu atâtea sărutări prelungite, iar Ea, drept răsplată, mă mușcă de ureche și mă lovește cu o pernă peste față. Tac. Și rabd. Dar deja și mai rău o doresc. O ating cu un sărut antrenat de dinainte cu alte femei. O sărut peste umeri, pe colțuri de ureche și de gură, știu că dimineața asta îi dă fiori. Se vede și cu ochiul liber. Și-atunci, timpul, stăpânul neiubit al ceasornicelor, insuportabil încă de la obelisc încoace, devine cu adevărat invidios pe mine. Mă uit la tine când te trezești cu zâmbetul acela sugestiv și asupritor. Nu mai am scăpare. Vrei cafea neagră, vrei alint, vrei micul-dejun, vrei vizită la mall, vrei să-ți aprind televizorul. Le vrei pe toate. Nu pe rând. Deodată. Mă chinui. Ca să-mi arăți că pe mine mă vrei abia ultimul. Nu înțelegi nimic nici măcar atunci când îți recit din tristețea versurilor lui Homero Manzi: Nostalgia lucrurilor care nu mai sunt, Pe un nisip pe care viața l-a risipit, În tristețea cartierelor care s-au schimbat, Și în amărăciunea visului care a murit.

Dacă intru la duș, tu intri după mine. N-am scăpare. Tot parfum dulce și abundent găsesc și sub apa fierbinte. Mă gândesc la fustele argentiniene, la picioarele de femei bronzate de prin La Palermo Viejo, la colțurile de sâni dezgoliți din nenumăratele cafenele colorate și insalubre presărate peste tot prin La Vitura, ori la gemetele stinse din urletul trist al unei femei posedată și iubită de mai mulți bărbați în aceeași noapte. Cum să-ți spun ție, așa, deodată, despre toate astea? Pe tine te electrizează deocamdată doar amorul nostru de dimineață, cu toate că ochii mei se întorc invers de atâta dorință și mai apoi cad în gol. Mă trece un gând albastru, care se tot prelinge pe piele, ca o fantezie înflorată, pe care o înfigi într-o tijă cu țepi de cactus, într-o expoziție cu vânzare de iluzii. Sub aburii fierbinți, parcă ai fi o sirenă-feromon, o amantă pofticioasă ce stă la fereastră și privește bărbatul pe furiș, așa cum străinii se miră de portretul amantei ascuns în portofel. De ce-am rămas blocat aici? Știu că ai veni oriunde cu mine dacă ți-aș cere asta. Mi-ai spus chiar că te-ai îndrăgostit de mine. Aș vrea să măsor toată dragostea ta. Pentru asta te-aș lua cu mine exact până înspre hotarele pampasului, să vezi și tu că deja prin vene îmi curge dorință sud-americană, la fel cum peste frunte uneori se prelinge sudoarea unui artist după ce a sculptat gura tăcerii. 

Hai cu mine în Argentina, să vezi cum se iubește acolo. Vii? Ai să vezi că acolo nu e nimeni indiferent și că nu mai e loc pentru vorbe.