Și dacă aș fi fost un pantomim?
Lucruri tot mai ciudate înconjoară
cuvintele. Îți spun, un pantomim se așează în cel mai vizibil loc din centrul unui oraș, el nu are zodie, el râde sau plânge când vrea, la comandă sau de
unul singur. E în centrul atenției abia uneori, când îl mai privesc copiii, în
rest e trist și invizibil, rece și singur, asemenea unui cățel rătăcit la semafor.
El știe totul, dar nu dezvăluie nimic. În preajma lui, femeile strâng aburii trezirii lor în tot felul de cutii colorate, aranjate după principii moderne. Câțiva tineri se ascund la umbră unde dezvoltă
un joc de Pétanque nemaipomenit,
clinchetul bilelor de metal pe care ei le folosesc trasează de fapt un cerc
concentric care face grimase dar care nu poate scăpa din perimetrul său
cotropit. Sunt martor la toate acestea în timp ce răsfoiesc ziarul, și
nu-mi pot reține zâmbetul. Cumva, din mine țâșnesc fântâni cu un fel de
susur echidistant, ba chiar mi se pare că apa lor îmbie curajul reflectat al
corăbiilor de hârtie efemeră. Îmi scot un carnețel din buzunar, ca să
îmi notez toate acestea. De fapt, îți scriu pentru că nu am alte gânduri
sau scamatorii de făcut. Aici se epuizează rapid orice giumbușluc.
Iar himerele devin durere și pleacă, numai eu rămân singur la oglindă,
dușmănit din cale afară de tot felul de axiome. Pietonii merg pe muchia
străzii mult prea agățați de realitate și cu teamă de abject. Un sistem impersonal
dirijează de undeva din exterior trupul întâmplărilor de la oraș. Aș fi
vrut să fi cu mine aici, să completăm numărul de perechi care se țin seara de
mână, în căutarea unei terase cu renume. Știu, nu la Avignon te-am
cunoscut, dar am putea veni aici oricând, amândoi. E multă dantelă prin
vitrine, multă feerie, și se aud de undeva trenuri care spintecă ecoul
pădurilor montane. Chiar ieri am văzut gara și podurile celebre,
e un loc nemaipomenit să-l citești pe Petrarca, aici observ tineri
fermecați de nepăsare ce așteaptă ca paradisul să se prăbușească
la picioarele lor. Până și ceața e poezie aici, are textura unui steag
bizantin, așa mi se pare. Dacă închizi ochii poți încă să vezi cetățile kavarilor,
un neam galic neasemuit, astăzi amintit turiștilor într-un important festival
de teatru. E aproape și Marsilia, acolo aș asculta pașii tăi în nisip,
sau în băltoace, cuprins de emulsia fotografiilor pe care ți le-aș putea
face când alergi fericită din cale afară sau când te simți înfiorată
și atinsă pe buze, de atâta nesperată frumusețe, cântărind cu mine clipele
ireversibile. Îmi imaginez că aici noaptea se scutură ca un prunc și că
timpul se contractă în brațele tale, devenind ceva invers, ca în cazul
lui Benjamin Button, știi tu, cel care s-a născut și a trăit în condiții
neobișnuite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu