Comme d’habitude

N-am știut ce-i viața până când nu am dezbrăcat pentru prima oară o femeie. Am învățat din mers ce înseamnă să desprinzi nasture cu nasture. Nu se poate descrie o astfel de emoție. De câte ori privesc un cuplu frumos mă gândesc la astfel de lucruri nepotrivite, poate la fel cum un om ca oricare altul se pierde printre gânduri atunci când decojește un cartof dulce și călduț într-o seară de iarnă. E adevărat, nu mi-am dorit niciodată să scriu sau să înșirui pe hârtie asemenea gânduri. Mi se întâmplă pur și simplu. Se restartează în mine un declick emoțional de câte ori mă gândesc ce norocos am fost. Cumva, nu știu cum, ceva mă tot arde pe dinăuntru, mă răsucește și mă agită, deși nu mă mișc și nici nu am intenția unei mișcări care ar putea provoca durere. Fiecare gând mă provoacă, îmi amintesc lucruri tot mai  mărunte, momente dezlipite din zilele în care te așteptam afară, în fiecare zi de vară. Pe atunci viața nu era un cerc și drumul către casă ne părea mult mai lung, mai plin de nerăbdare și de săruturi smulse în văzul tuturor. M-am tot gândit. Și mi-am dat seama că femeia pe care o iubești o câștigi încetul cu încetul. Pare a fi o chestiune amplă de psihologie, asemenea unei tactici adecvate pe care o adopți în luptele cu taurii. Într-o arenă din Pamplona sau în viața de zi cu zi, mai ales. 

Pare de necrezut, dar îndrăgostit este cel care știe să tacă sugestiv cu toate cuvintele. Părul tău castaniu și ochii tăi mediteraneeni precum măslinele verzi mă ajută să-ți reconstruiesc în minte chipul, cu toate detaliile lui, cu alunițele și curbele lui, pe care mi le-am însușit în fiecare dimineață, crezând că îmi vor fi propria superstiție norocoasă. Până și despărțirea noastră am simțit-o de multe ori visceral. Urmăresc încă printre amintiri mersul tău de femeie frumoasă și rănită. Am crezut, foarte mult timp, că nici unul din noi doi nu a luat mare lucru de la celălalt. Mă gândesc tot mai des la asta în ultima vreme. Resimt un dor tăios de trupul tău. Pe care mă străduiesc uneori să-l acopăr cu nesentimente. Astfel de nesentimente reprezintă opusul tău. Comme d’habitude, mă gândesc mai nou din ce în ce mai mult la tine. La noi. Mă gândesc la noi doi. Și mă întreb și reîntreb dacă se poate să te fi uitat din când în când. Pentru că, așa cum spunea un mare autor cândva, și uitarea e scrisă-n legile omenești. Până la urmă, oamenii repetă aceleași etape. Greșesc, iubesc, rănesc, uneori mai iartă, iar apoi se maturizează. Se nasc, trăiesc și mor. Pe mine mă preocupă cel mai mult mijlocul. Iar la mijloc ai fost doar tu, să știi.